Economistul: Sinteza dezbaterilor consacrate Proiectului Naţional de Modernizare Economică şi Socială a României (V)

TEODOR BRATEŞ

Fiscalitatea sau iluzia stabilităţii şi predictibilităţii?

Tema fiscalităţii a făcut obiectul a două sesiuni de dezbateri consacrate Proiectului Naţional de Modernizare Economică şi Socială a României. Potrivit opiniilor exprimate de moderatorul dezbaterii, prof. univ. dr. Marin Dinu, precum şi de prof. univ. dr. Gheorghe Zaman, prof. univ. dr. Ion Gh. Roşca, dr. Constantin Boştină, prof. univ. dr. Dorel Ailenei, conf. univ. dr. Cristian Socol, de alţi participanţi, va fi necesar să se trateze într-o manieră retrospectivă şi prospectivă aspectele examinate în ambele reuniuni, întrucât o impune însăşi abordarea sistemică pentru care s-a optat în demersul iniţiat de AGER. Din acest motiv, sinteza de faţă, „colectând” opiniile în temă, îşi propune să inventarieze măcar unele aspecte care se cer aprofundate în continuare.

OBSEDANTUL PREZENT ÎŞI IMPUNE PROPRIA AGENDĂ. Întrucât s-a convenit ca experienţa oferită de prima tentativă de modernizare să facă obiectul unei cercetări laborioase, iar parametrii celei de-a doua modernizări, ca deziderat fundamental al naţiunii române, în context european şi mondial, să fie definiţi prin luarea în considerare a tendinţelor istorice de lungă durată, multe intervenţii au respectat această metodologie. Nu integral şi nu din motive care le sunt imputabile. Ci, pur şi simplu, pentru că prezentul „nu ne dă pace”. Este motivul care l-a determinat pe prof. univ. dr. Ioan Talpoş, care a prezentat expunerea introductivă la prima dezbatere pe tema fiscalităţii, să remarce următoarele: „Dacă se are în vedere faptul că impulsul fiscal a fost pozitiv în perioada de creştere economică rapidă anterioară declanşării crizei financiare (2006-2008), trebuie, în acelaşi timp, să se constate – cu deplină obiectivitate – că politica fiscală promovată de autorităţile guvernamentale a fost una expansionistă prociclică, contribuind astfel la supraîncălzirea economiei şi accentuând dezechilibrele acumulate de-a lungul mai multor etape istorice ante şi postdecembriste.

Începând cu anul 2009, în perioada de recesiune declanşată de criza financiară, din păcate, politica fiscală şi-a păstrat caracterul prociclic şi a devenit una restrictivă (impulsul fiscal a fost şi este negativ). În condiţii de recesiune economică accentuată, s-ar fi impus o politică anticiclică expansionistă, de natură a frâna procesele negative şi de a impulsiona cererea agregată în vederea reluării creşterii economice. În mod regretabil, prociclicitatea politicii fiscal-bugetare în perioada precriză a epuizat spaţiul fiscal necesar pentru stimularea economiei în perioada de recesiune, conducând la necesitatea deficitului bugetar (în primul rând, din cauza constrângerilor de finanţare) şi la menţinerea, în continuare, a caracterului prociclic al politicii fiscal-bugetare. În acest context, pachetul ambiţios de măsuri de stabilizare fiscală promovat de către autorităţile guvernamentale a avut şi are doar efectul (mai mult sau mai puţin discutabil) de a întări disciplina fiscală şi nu de a acţiona şi pentru reluarea creşterii economice”.

Aceste consideraţii l-au determinat pe prof. univ. dr. Marin Dinu să atragă atenţia – pe un plan mai larg – că „nu poţi să nu constaţi că starea de fapt arată cât de departe suntem de modelul randamental al economiei europene. S-a folosit în cursul dezbaterilor, comparativ, o serie de indicatori. Ei spun explicit care sunt diferenţele în privinţa cotelor la impozitele indirecte, dar şi cele privind contribuţiile de asigurări sociale. Datele supuse atenţiei noastre arată că suntem, cumva, într-o situaţie pe care, dacă o rezolvăm, putem să tragem concluzia că ne aflăm într-un trend favorabil, pe care să-l numim «integrare eficientă şi de calitate în Uniunea Europeană». Unde este soluţia? Ea nu se află în politica bugetară, orice am face noi. În fond, ceea ce constatăm din efectele politicii fiscal-bugetare este că avem puţine locuri de muncă. Aceasta este a doua chestiune de fond.

În mod explicit, economia României are o problemă în ceea ce priveşte antreprenoriatul, sistemul de companii, cele care sunt creatoare de locuri de muncă. În consecinţă, elementele aflate în atenţia noastră arată că putem avea o politică fiscală menită să dea satisfacţie, să spunem, guvernanţei, care să-şi atingă preferinţele, de altă natură decât cele economice, bunăoară, electorale dacă lucrurile ar fi rezolvate în privinţa structurii economiei. Cred că în aceste condiţii n-am trăi atât de multe restricţii şi uneori chiar ciudăţenii, atunci când analizăm comparativ structura cheltuielilor noastre bugetare cu ceea ce se întâmplă în alte ţări din Uniunea Europeană. Astfel, ajungem la o altă temă, şi anume aceea că în economia României companiile de importanţă sistemică nu sunt conectate în suficientă măsură la fluxul material şi valoric, la ceea ce numim încă economia noastră naţională. Deci, trebuie să spunem, în mod deschis, că destul de multe companii nu prea au legătură cu bugetul României. Fluxurile sunt menţionate doar în balanţa comercială, dar nu se regăsesc în fluxurile bugetare propriu-zise, decât într-o măsură foarte redusă, şi anume, prin impozitul asupra salariilor şi a aceluia asupra profitului. Or, ştim unde ajunge profitul. Prin consideraţiile expuse de profesorul Talpoş, avem o reală bază de discuţie, oferindu-ne prilejul să punem punctul pe i în privinţa fundamentelor economiei româneşti, care interesează în cel mai înalt grad în efortul nostru de configurare a Proiectului Naţional, iniţiat de AGER”.

În „pauza” dezbaterilor (lunile de vară), prezentul pe care îl evocau mai toţi participanţii (prof. univ. dr. Ion Gh. Roşca, prof. univ. dr. Constantin Anghelache, prof. univ. dr. Nicolae Dănilă, conf. univ. Leonardo Badea) a adus în atenţie cel puţin două elemente de interes. Ne referim la încă o modificare a Codului Fiscal şi a Codului de Procedură Fiscală (a 18-a în decurs de numai 17 luni) şi Strategia fiscal-bugetară pe anii 2012-2014. Astfel, apare necesar ca în viitoarele confruntări de opinii să insistăm asupra alternativei înscrise în titlul sintezei de faţă: stabilitate şi predictibilitate sau – vorba lui Caragiale – vicerversa?

În mod normal, o Strategie, fie şi numai pe o perioadă de trei ani, este chemată să dea tonul (fie şi numai atât) în sensul pledoariei pentru stabilitate şi predictibilitate. Cu toate că proclamă solemn cele două cerinţe, documentul oficial conţine numeroase prevederi care se situează în contrasens şi contratimp cu propria orientare. Nu ne propunem aici o analiză a Strategiei (care va fi strict necesar să fie efectuată în continuarea dezbaterii), ci să semnalăm că, atunci când este vorba despre concretizări, la paragraful privind stabilitatea şi predictibilitatea se menţionează numai următoarele: „Menţinerea cotei unice – motorul creşterii economice în România (oare? – n.n.) şi sprijinirea tinerilor întreprinzători până la 35 de ani prin acordarea unei alocaţii financiare nerambursabile de cel mult 50 la sută din valoarea afacerii de către stat, dar nu mai mult de 10.000 euro” (măsură marcată de numeroase blocaje birocratice). Puţinătatea prevederilor (să zicem doar aşa) este un îndemn în plus pentru a consacra un spaţiu adecvat în Proiectul Naţional temei stabilităţii şi predictibilităţii.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.