Statul minimal, sănătatea maximală?

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

16 Ianuarie 2012

    Pentru un popor dresat – pardon, educat! – să creadă că statul oferă asistență medicală ieftină, dacă nu chiar gratuită, orice alterare de statu-quo devine implicit maladivă și morbidă, înainte de a avea șansa de a fi onestă și/sau oportună.

    Hai noroc și sănătate! Urare reflexă din bagajul de banalități al neamului, suspectată și de păgânism, și de inconsistență taxonomică. Dar și de ceva actualitate seacă pentru resemnații neaoși eventual ce pupă icoane de parcă și-ar încărca telemobilul de la priză, ignoranți față de semantici mărunte de tip parte-întreg, dar prinși în spasme bolnăvicioase pe reforma sănătății. De ce zic asta? Păi, creștinește, treaba cu norocul ar fi păcătoasă pentru că reazemă existența pe obsesia hazardului, a ceea ce nu ni se cuvine neapărat, a viciului nemuncii și necumpătării. Apoi, dacă este să secularizăm zicala, ea e inconsistentă deoarece nesănătatea e ghinion curat. Apoi, zilele astea, a pricepe, cât de cât, cum stă treaba cu reforma sănătății ține deja de noroc.
   
    Pentru un popor dresat – pardon, educat! – să creadă că statul oferă asistență medicală ieftină, dacă nu chiar gratuită – aceasta de parcă finanțarea ei ar veni din Ceruri, și nu din truda-ne lumească, iar cantitatea și calitatea neadecvate ale asistenței n-ar fi ele însele costisitoare –, orice alterare de statu-quo devine implicit maladivă și morbidă, înainte de a avea șansa de a fi onestă și/sau oportună. Însă, pe de altă parte, dacă statu-quo-ul instituțional inspiră stabilitate, paradoxul e ca produsele lui nemulțumesc: deci, se vrea servicii medicale de bază, fie ele de „urgență” sau de „mentenanță”, dar în spitale de stat, finanțate de case de sănătate publice, dar serviciile să nu fie așa de proaste și puține ca până acum. „Vrem și călare, și pe jos”, deci.
   
    Criteriul „și călare, și pe jos” este îndeplinit, de pildă, în ceea ce am putea numi „dialectica trotinetei”. Trotineta îți ostoiește nevoia de deplasare numai cât să nu spui că stai pe loc, adăugând tot disconfortul posibil. Așa și cu serviciile de sănătate oferite eminamente de stat: te țin în viață cât să-ți plătești dările la… stat. Monopolul și birocrația, deși într-un registru „simbolic”, dar extrem de „real” prin consecințe, sunt afecțiuni poate la fel de nenorocite precum cele care lovesc viscerele sau mințile noastre. Oricâtă bună credință ar avea întipărită în ei administratorii sau personalul medical, cadrul instituțional public are darul otrăvit de a le submina: malpraxis administrativ calificat (managerial) plus extragere de plocoane (medical).
   
    O reformă a sănătății orientată spre piața liberă încearcă să lupte cu aceste boli instituționale ale sistemului și să întrerupă germinarea iluziei că statul maximal oferă sănătate maximală. Sau că, în afara lui, serviciile de sănătate devin un vector cinic de selecție naturală prin preț a celor apți a plăti să rămână întregi și în viață. Piața nu e, nu poate și nu trebuie să fie perfectă. Iar asta nu e boală, ci parte a realității „lumii căzute” pe care o populăm atât timp cât suflăm. Miza este să nu o stricăm de tot, mânați de spaima că în afara statului suntem ai nimănui. Suntem, fiecare, ai noștri: pacienți, asiguratori, spitale. Privați. Și, oare, nu mai ocrotiți decât pe la stat, acea „ficțiune legală” în care fiecare e momit să se facă bine pe sănătatea celorlalți?

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!