Ierarhia socială n-ar trebuii să fie decât o ierarhie a muncii”. (Mihai Eminescu).

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorimziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

Despre „Eminescu economistul” s-au publicat numeroase articole (inclusiv pe Internet) şi chiar o carte remarcabilă, prima şi, se pare, unica în România pe acest subiect, intitulată „Eminescu, economistul”, de Alexandra Olivia Nedelcea, prin Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000, 206 p.

Geniul lui Eminescu se regăseşte şi în gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor fiscale, de mare fineţi, pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii noştii le ignoră şi în prezent.

Edificatoare pentru gândirea economică a lui Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în ziarul Timpul, cele mai multe în lunile iulie şi august din anul 1881, dintre care exemplificăm „Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar”.

Din scrierile economice ale lui Eminescu rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate şi corectitudine în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale (necruţătoare), care sunt făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economia politică privită ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice, sociale şi politice a României, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit.

Foarte interesante sunt analizele critice, fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în perioada analizată a anilor 1862 – 1879.

Eminescu aduce numeroase argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai mult despre crearea unor excedente bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de trai, care este scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare şi mai sănătoasă şi în fine s-ar înmulţi[1].

În ceea ce priveşte „dările”, Eminescu atrage atenţia asupra adevărului conform căruia folosirea chibzuită a banului public (perceput pe calea dărilor de la cetăţeni) este o problemă foarte importantă:

Nu ceea ce percepe de la contribuabil e cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă cele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a-şi susţine luxul clasei guvernante, fie pentru necesităţi politice, în disproporţie cu însemnătatea şi puterea unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor[2].

Versurile din poezia Scrisoarea III-a, a lui Eminescu, prezintă modul în care:

1) saltimbanci şi irozii[3] ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie; spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, a ajuns-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!, care numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă;

2) fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă, au ajuns stăpânii astei naţii!, sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de ruşine şi ocară.

Tot Eminescu ne oferă soluţia prin care putem scăpa de aceştia, respectiv cu ajutorul unui Vlad Ţepeş care, punând mâna pe ei, să-i împartă în două cete: în smintiţi şi în mişei, şi în două temniţi large cu de-a sila să-i adune, să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Un stat care nu se bazează pe „ierarhia meritului”, pe „criteriul valorii muncă”, este un stat bolnăvicios.

Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. (Mihai Eminescu).

Ca un finanţist foarte bine documentat, Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii contribuabililor sunt folosiţi cu chibzuinţă, contribuind la creşterea bunăstării cetăţenilor săi:

„dar serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură pierderile ce se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcute se uşurează oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încât producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă bunăstarea e condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă, copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii lor, o generaţie şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge.”[4].

Eminescu atrage atenţia şi asupra unor adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre:

la noi sporirea veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor fiecărei economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei populaţiunii[5].

Şi atunci, ca şi acum, politicile economice și sociale greşite în creşterea poverii fiscale (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor etc.) are drept consecinţă diminuarea nivelului de trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a populaţiei manifestată în zilele noastre prin plecarea a aproape 4 milioane de persoane (dintre cele mai productive) din ţară.

Eminescu nu este împotriva redimensionării dărilor fiscale, dar el atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii impozitelor în funcţie de posibilităţile de plată ale fiecăruia, principiu exprimat astăzi pin noţiunea de „puterea contributivă”: „suntem mai departe decât oricând de cea elementară facultate a poporului de a-şi face singur dările în proporţie cu puterile lui”.

Această elementară facultate a guvernanţilor, de „a stabili dările în proporţie cu puterea de plată ale fiecărui contribuabil (plătitor de impozite)” înseamnă aplicarea principiului „impozitării în cote progresive compuse”, care se aplică în (aproape) toate ţările dezvoltate ale lumii, nu și în România.

Eminescu atrage şi atenţia şi asupra adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că orice ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil, printr-o impozitare inechitabilă (precum în România, cu cota unică)se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce[6].

Eminescu, îngrijorat profund şi de faptul că, tot mai mulţi străini acaparau, sau conduceau, importante sectoare de activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri speculative, în special pe calea „capitalului parazitar bancar” (precum și în zilele noastre), a atras atenţia şi asupra faptului că

În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l câştiga[7].

Fără a aborda și gândirea politică a lui Eminescu, doresc totuşi să dau următorul citat din Eminescu, care ar trebui să constituie „crezul fiecărui partid politic, și al fiecărui politician”:

Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”.

Cu toate că excelenta carte menţionată mai sus, este o carte cu o temeinică fundamentare ştiinţifică, consider că cercetarea nu a reuşit să identifice şi să evidenţieze toate scrierile (şi concepţiile) lui Eminescu despre economia politică şi politica economică privite ca factori decisivi pentru dezvoltarea ţării şi pentru asigurarea independenţei sale, concepţie a cărui actualitate este de netăgăduit.

 

***

[1] Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1.

[2] Idem.

[3]Saltimbanci”: oameni care trec cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”, de la „Irodieni”, susținători ai lui Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblie se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Betleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

[4] Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.

[5] Idem.

[6] Idem

[7] Ziarul Timpul, VII, nr. 67, 25 mart. 1882, p. 1.