Strâmtori online. Pirații de pe World Wide Waters

Economistul nr. 5 (serie nouă), 13 Februarie 2012

      ALEXANDRU GEORGESCU

      Într-un articol precedent, am argumentat împotriva demersurilor legislative cum ar fi Stop Online Piracy Act şi Anti-Counterfeiting Trade Agreement, subliniind potenţialul pentru abuzuri grosolane ale sistemelor pe care astfel de proiecte le-ar stabili. Am scos în evidenţă natura arbitrară a definiţiilor legate de ce constituie piraterie, cine poate fi considerat pirat, care sunt daunele ce rezultă şi cui îi sunt imputate, precum şi imaginea vagă pe care legislatorii o au cu privire la cine va suporta, de fapt, costurile stabilirii unui regim poliţienesc pe Internet.      

      Acum ar fi potrivit să abordăm şi problema pirateriei digitale, fenomenul care a instigat această isterie a celor puţini (companiile mari de conţinut digital) împotriva celor mulţi (utilizatorii). Această cruciadă insidioasă este ultima dintr-un lung şir de cazuri în care o entitate foarte conectată apelează la corpuri politice pentru a-şi legisla dominanţa în dauna competitorilor sau intereselor rivale, chiar şi atunci când aplicarea legii rezultate contravine bunului simţ şi este foarte oneroasă. Digitalul operează după alte reguli şi mecanisme decât lumea reală, amprenta „geografică” a unui utilizator în acest spaţiu fiind potenţial nelimitată, iar durata exercitării voinţei sale apropiindu-se de instantaneitate. Şi totuşi, companiile şi guvernele tratează furtul de bunuri digitale cu aceeaşi simplitate a concepţiei cu care şi-ar păzi un zarzavagiu taraba din piaţă.

      DIGITAL ŞI DIFERIT. Nu vreau să argumentez că nu este imoral să piratezi jocuri, filme, software, cărţi şi alte bunuri digitale, însă încheierea discuţiei la acest nivel este motivul pentru care soluţiile propuse pentru această problemă au subtilitatea unui cuplet ciocan-nicovală. Furtul digital este apogeul „white collar crime”, genul de infracţiune a cărei îndeplinire nu lasă o victimă vizibilă şi nici nu expune clar vreo faţetă neplăcută a firii umane, cum ar fi violenţa, care să le repugne potenţialilor criminali. Imaterialitatea bunului şi a consecinţelor furtului le diminuează oamenilor percepţia faptei rele, la fel cum, în ultimul secol, oameni din cele mai respectabile categorii sociale şi-au motivat înclinaţia către infracţiune prin absenţa victimei şi uşurinţa actului.

      Până acum câţiva ani, lupta împotriva pirateriei lua forma grămezilor de CD-uri care erau incinerate de către autorităţi ca un exemplu pentru mass-media. Era o imagine facilă pentru digestia poporului pentru că adăuga o dimensiunea fizică şi reală acestor bunuri şi prejudiciului adus. Dar adevăratul produs nu era CD-ul, acela fiind componenta achiziţionată legitim. Produsul era numai stocat pe CD, iar ultimii ani au făcut ca mediul de transmisie preferat al piratului şi al multor producători legitimi să fie Internetul. În unele cazuri, forma fizică a produsului serveşte numai la întreţinerea sentimentului de proprietate, uneori fals, al clientului legitim.

      Şi atunci s-a rupt firul. Uşurinţa cu care un produs piratat este replicat sfidează înţelegerea corporatistă şi simţul etic al oamenilor. Costul marginal al generării unei noi copii este, virtualmente, zero, ceea ce generează impresia că bunul respectiv nu are o valoare legitimă exprimabilă ca preţ, ci face parte din „obştea sătească” a Internetului. Dacă utilizatorii finali ignoră paguba produsă, companiile prejudiciate păcătuiesc şi mai mult, umflându-şi pierderile.

      [...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!