Economistul: UE: Dirijează-mă, dacă poți!

VLAD ROȘCA

Uniunea Europeană şi-a asumat responsabilitatea şi a decis să pornească la drumul spre binele comun. Se întâmpla cândva între anii 1951 şi 1952. Primul semnifică acum formarea în acte, al doilea trecerea la realitate, exact invers decât la naşterea unui prunc. Contează mai puţin şi ordinea, şi anii. Ce era important la vremea respectivă era că Robert Schumann, ministru francez de externe, avea o idee prin care să reconstuiască Europa nimicită de război: control comun al industriilor metalifere şi siderurgice din şase state: Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia şi Germania.

Aşa că, într-o demonstraţie de diplomaţie, Schumann îşi întorcea faţa către Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, de data aceasta nu pentru a-l invita la o partidă de tenis în care să îşi servească Alsacia (avantajul la primire fusese obţinut de Franţa în anul 1945), ci pentru a-şi prezenta ideea comunităţii. Adenauer a acceptat imediat şi aşa s-a născut Europa de deasupra Europei.

Până în preajma celui de-al treilea mileniu, planul lui Schumann a funcţionat. Ţările europene şi-au revenit, economiile se aflau în condiţii fericite, iar comunitatea şi-a schimbat numele în Uniunea Europeană şi a luat sub aripa-i protectoare şi alte state, ajungând până la 27.

Beată de avântul prelungit pe care reuşea să îl menţină şi mândră de ce a putut să facă, Uniunea Europeană dansa pe mese cu muzica la maxim, lăsând să îi intre pe o ureche şi să îi fugă pe cealaltă o vorbă a altei doamne, pare-se mai de fier şi mai aşezată decât Europa. De undeva din Downing Street, Margaret Hilda Roberts, devenită Thatcher după mariajul cu Denis, afacerist, spunea că problema socialismului ar fi că, mai devreme sau mai târziu, banii altor oameni se vor termina. Ducând-o bine, Uniunii nu prea îi păsa de spusele unui prim-ministru trecut prin vrute şi nevrute cu sindicatele minerilor în prima jumătate a anilor 1980. Mergea orbeşte pe drumul creşterii, împrumutând şi împrumutându-se după bunul plac. Ca statele să ia credite părea mai firesc decât lumina zilei. Fie că era vorba de Germania sau de Grecia, creditele îşi aşteptau adoptul cu nerăbdare şi stăpânul cu braţele deschise. Însă, vagabondajul financiar s-a sfârşit subit şi la vedere, odată cu sosirea ultimei crize financiare globale.

Întâmplările din anul 2008 i-au dat dreptate „Doamnei de Fier”, iar Uniunii Europene i-au transmis să dea muzică mai încet, să se dea jos de pe mese şi să se pună pe treabă. Şi altă dată să asculte mai atent. După şaizeci de ani de la apariţie, actuala Uniune Europeană pare că se vede nevoită să o ia de la capăt. Cu reconstrucţia. Ce pare să fi rămas neschimbat sunt liderii care dau tonul. Şi atunci, şi acum, Franţa şi Germania au făcut şi fac Uniunea Europeană să existe. Doar că şi acum, când Alsacia este bifată şi ticsită la arhivă, francezii şi germanii trebuie cumva să îşi continue lupta, mascând-o cu political corectness şi dându-i drumul printre rândurile din presă mustrată de conştiinţa informării corecte a publicul şi cu speranţa de a se scurge neobservată: Franţa face lobby puternic pentru ca BCE să intervină masiv pentru diminuarea datoriilor, Germania, conservatoare, ţine banca centrală pe loc.

Chiar dacă Merkel şi Sarkozy rămân dirijorii, ei nu mai pot cânta după muzica predecesorilor. La sfatul crizei, Europa a oprit muzica şi, trezită din mahmureală, găseşte acum partitura goală. Trebuie să compună singură pentru a scăpa de probleme, una dintre cele mai mari fiind că are de satisfăcut un public pretenţios. Mai pretenţios chiar decât cel cu care a lucrat Schumann. n