Economistul nr. 6 (serie nouă), 20 Februarie 2012
TEODOR
BRATEȘ
Factorii decidenți la nivel național și local – cei care au în „fișa postului” obligația de a prevedea și a preveni efectele deosebit de negative ale unor fenomene naturale – au făcut deseori apel, în aceste zile, la un moment memorabil în temă, și anume la viscolul din februarie 1954. Unii l-au folosit pentru a mai deturna atenția de la nemulțumirile politico-economice ale protestatarilor și celor mult mai mulți care le împărtășesc opiniile, alții – pur și simplu – pentru a-și acoperi propriile limite (să le spunem doar așa) manageriale. Sunt, cred, suficiente motive pentru a recurge la o foarte rapidă rememorare a „episodului” februarie 1954.
EXPERIENȚA PERSONALĂ ȘI PERCEPȚIA COLECTIVĂ. Începutul lui februarie 1954 m-a găsit, în timpul vacanței studențești, în Țara Moților, în Apuseni. Câțiva foști colegi de la Radiodifuziunea Română m-au invitat să vizitez, alături de ei, o zonă pe care doream, de mult, s-o cunosc. Ei se aflau în „misiune oficială”. În toată Țara Moților nu existau atunci decât 24 de aparate de radio cu galenă. Pentru a se ameliora audiența emisiunilor postului național s-au extins rețelele de radioficare (difuzoare amplasate în locuințe și instituții, cuplate la stații de retransmisie), în așteptarea vremurilor mai bune când întreprinderea „Radiopopular” avea să satisfacă marea cerere de aparate de recepție, în adevăratul sens al cuvântului. Nivelul de informare din zonă este reflectat și de întrebarea pe care mi-a adresat-o un moșneag: „Taică, mai este împărat, la Viana, Franz Josef?” Asta în 1954.
În Apuseni era o iarnă normală pentru locuitori. Atât de normală încât nu se mirau că „mocănița” (trenul ancestral pentru linie îngustă) era însoțită de haite de lupi hămesiți. Când ne-am reîntors la Câmpia Turzii pentru a pleca spre București cu trenul rapid, iarna ni s-a părut mult mai blândă decât în Apuseni, deși ninsese abundent. Am avut noroc. Trenul de la Cluj a sosit la ora programată. Ne-am instalat într-un compartiment relativ bine încălzit și, aici, am avut surpriza să-l găsim pe celebrul tenor, supranumit „prințul operetei”, Ion Dacian. Venea de la un serial de spectacole susținute în orașul natal (Cluj). Să reținem că în acest an (2012) se împlinește un secol de la nașterea lui Ion Dacian. Oare cum îi va fi cinstită memoria?
Întrebarea se justifică întrucât, în zilele noastre, avem cu totul alte „valori” de prețuit. Mă rog. Călătoria a fost foarte plăcută până la un punct, respectiv până la ora 22, când trenul a „înțepenit”, iar căldura în compartiment se „evapora” în ritmuri alarmante. Maestrul Dacian avea, însă, o rezervă consistentă de vin de Jidvei dăruită de admiratorii de la Cluj. Nu ne-am impacientat, deci. Sosirea în Gara de Nord era programată pentru ora 23. Timpul trecea și trenul n-avea de gând să se urnească. Noaptea nu ne-a permis să vedem ce este afară. Abia când începea să se lumineze, spre ora 7, am constatat că, practic, zăpada ajungea până la acoperișul vagoanelor. Viscolul își făcea de cap în continuare. Cu greu am reușit să deschidem ușa vagonului și, cu lopețile din „dotarea” CFR-ului, am croit o pârtie până la vârful celui mai apropiat stâlp de telegraf. Zeci de călători au procedat asemenea nouă.
Percepția colectivă majoritară era „consensuală”. Trebuia să supraviețuim și, în consecință, să pornim spre cea mai apropiată localitate, Buftea, ajutându-ne reciproc să înfruntăm cumplitul viscol. Ne ghidam doar după vârfurile stâlpilor de telegraf. Conștientizarea situației în care ne aflam și decizia comună de a o depăși au reprezentat un moment psihologic capital. Anticipez: peste câteva zile am primit informația oficială că, în trenul nostru, frigul, foamea și bolile de care sufereau au pus capăt vieții a nu mai puțin de opt călători.
[...]
Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.
ANALITIC 
FINANCIAR-BANCAR
