Economistul: „Uniunea Europeană defineşte comportamentul statelor şi conducătorilor lor prin modul cum se raportează la tratate şi angajamente internaţionale”

Teodor Brateş

„În circumstanţele actuale, este firesc să ne întrebăm – şi noi – în acelaşi timp cu observatorii străini: ce fel de stat român mai există?! De ce îi sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii «de sacrificiu» şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui”.

Convorbire cu prof. univ. dr. Vasile Puşcaş, fost negociator-şef al României în perioada de preaderare la UE, fost ministru pentru Afacerile Europene

Consiliul European de toamnă s-a terminat, cum s-ar spune într-o formulă neacademică, „în coadă de peşte”. Elementele strict informative, în limitele surselor oficiale, au fost prezentate în ziarul nostru la timpul cuvenit. Deşi n-au trecut prea multe zile de la încheierea Summit-ului, o serie de ecouri din presa internaţională, ca şi observaţiile directe ale unor personalităţi care au luat contact cu autorităţile de la Bruxelles, între care şi interlocutorul nostru de astăzi, permit să se constate că discuţiile nu au adus clarificări suficiente, inclusiv în sfera de preocupări care prezintă cel mai mare interes pentru România. Ne referim aici la o serie de aspecte legate de conexiunea dintre Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional în derularea Acordului stand-by, la evaluarea modului în care au fost îndeplinite angajamentele la nivel guvernamental, la problema atât de complicată şi delicată a rromilor, ca şi la pericolul de a primi sancţiuni în legătură cu o gamă destul de variată de domenii, de la Justiţie până la potecţia mediului.

La unele dintre acestea ne vom referi, în continuare, sub semnul expertizei unei personalităţi care şi-a legat numele de ansamblul procesului de integrare europeană a României.

Teodor Brateş: Domnule profesor, intervenţiile dumneavoastră pe temele integrării europene a ţării noastre tot mai frecvente în ultimul timp – şi în acest sens relev satisfacţia noastră, a celor de la „Economistul”, de a le prezenta cititorilor – ne duc la ideea că vă preocupă, în cel mai înalt grad, prevenirea unor derapaje şi, totodată, fructificarea unor oportunităţi care să ne permită să nu mai fim „oaia neagră” a comunităţii din care am dorit cu atâta ardoare să facem parte.

Vasile Puşcaş: Aţi sesizat corect scopul demersurilor mele, iar în această privinţă nu am de adăugat nimic..

T.B.: Această precizare îndreptăţeşte propunerea de a intra direct în subiect. Acum se pregăteşte proiectul de buget al Uniunii Europene pentru exerciţiul de după 2013. Nu cumva prin comportamentul autorităţilor de la Bucureşti se accentuează pericolul de a nu avea parte de o finanţare consistentă, exact în perioada decisivă a procesului de consolidare a poziţiei României în calitate de stat membru al UE?

V.P.: Într-adevăr, ne aflăm într-o perioadă extrem de importantă când se fac – cum se spune – „marile jocuri” bugetare. Există, inevitabil, în asemenea perioade, o concurenţă acerbă, ceea ce este, până la un punct, perfect normal. De aceea se impune nu numai o participare activă, calificată, la discuţiile care au loc în prezent pe tema viitorului buget comunitar, ci şi o întărire semnificativă a capacităţii de negociere.

T.B.: Tocmai pentru că vă referiţi la acest punct nevralgic, vă rugăm să abordaţi, în continuare, un element esenţial al poziţiei de negociere, şi anume modul în care ne respectăm cuvântul dat.

V.P.: Este chiar aspectul pe care doream să-l tratez cu precădere.

T.B.: Vă rog...

V.P.: Nu putem eluda, sub niciun motiv, modul în care suntem percepuţi, în special la Bruxelles. Nu putem, deci, să ne facem că nu observăm că, în ultimele luni, s-au înmulţit vocile de la sediul UE şi din capitalele statelor componente, care afirmă că România nu-şi ţine promisiunile faţă de Uniunea Europeană şi membrii ei. Şi mai grav este că aceste percepţii s-ar putea transforma într-o manieră comportamentală, cu efecte dezastruoase în procesul decizional european sau/şi internaţional. Ferestrele de oportunitate deschise ţării noastre de aderarea la UE s-ar putea opaciza, iar procesul restructurării sistemului internaţional postcriză ne-ar putea poziţiona într-un cotlon obscur al viitoarelor evoluţii regionale şi globale. Relaţiile noastre internaţionale ar putea excela doar în acorduri cu FMI, adică de debitor-creditor! Ceea ce n-ar fi deloc de dorit.

T.B.: S-ar impune să se contracareze situaţia pe care o evocaţi, în deplină cunoştinţă de cauză.

V.P.: Ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil de contraargumentat asemenea percepţii, ştiind că decizionalul politico-statal de la noi a pus în arhivă Tratatul de Aderare a României la UE, imediat după ce l-a semnat. În politica internaţională şi dreptul internaţional există un principiu care defineşte comportamentul statelor şi conducătorilor lor prin modul cum se raportează la tratate şi angajamente internaţionale.

Or, recent, chiar un membru al cabinetului de la Bucureşti recunoştea public faptul că guvernele care s-au succedat după semnarea Tratatului de Aderare nu au îndeplinit între alte angajamente pe cel care se referă la modernizarea sistemului energetic. Este vorba de o perioadă de tranziţie, respectiv de un interval pe care România şi l-a asumat şi pe care UE l-a acceptat, în vederea scutirii contribuabililor români de costuri mari pentru eficientizarea energetică. Mă limitez la acest element, suficient de concludent pentru ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă. Recunoaşterea păcatului nu înseamnă, însă, iertarea lui şi a păcătosului! Şi aceasta pentru că angajamentul asumat prin Tratatul de Aderare era, în fapt, o obligaţie de gospodărire raţională a bugetului public, de a oferi cetăţenilor români produse şi servicii publice, plătite din banii lor!

T.B.: Din păcate, exemplul nu este singular. Tocmai de aceea tema abordată – aşa cum aţi reamintit şi dumneavoastră – prezintă un interes major pentru fiecare dintre noi.

V.P.: Aşa este. Se pot menţiona numeroase documente ale UE care constată că România nu-şi respectă angajamentele în relaţia cu partenerii comunitari. Se înmulţesc şi ecourile aceluiaşi tip de mesaj în capitalele statelor europene. Un comportament similar este înfăţişat opiniei publice chiar din interiorul instituţiilor statului român! Nu este firesc, în aceste circumstanţe, să ne întrebăm şi noi, în acelaşi timp cu cei menţionaţi anterior, ce fel de stat român mai există?! De ce-i sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii „de sacrificiu” şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui. Ceea ce nu înseamnă o rezolvare, dar măcar s-ar ivi şansa curăţirii spaţiului public şi apariţiei unor actori politici dedicaţi binelui public şi ţării.

T.B.: Mesajul dumneavoastră, asemenea unui semnal de alarmă, s-ar impune să fie receptat nu numai la întreaga lui însemnătate politică, economică, socială şi morală, ci şi ca unul care impune măsuri de maximă urgenţă.

V.P.: Aprecierea este corectă. Factorul timp capătă o însemnătate decisivă. România a obţinut, la negocierile de aderare la Uniunea Europeană, cele mai numeroase perioade de tranziţie, cuprinse în Tratatul de Aderare, şi probabil cele mai sensibile. E necesar să reamintim că pe parcursul procesului ratificării acestui tratat, parlamentele unor state membre au reproşat CE şi Consiliului European că au acordat ţării noastre aceste facilitări, care aveau drept obiectiv o cât mai bună pregătire internă, cu gradualizarea cheltuielilor şi investiţiilor publice. Din fericire, cei care se opuneau facilitărilor respective nu au avut câştig de cauză. Dar, din nou, din păcate, cetăţenii români nu au devenit beneficiarii lor, deoarece guvernele României nu prea au ţinut cont, aşa cum am văzut, de perioadele de tranziţie incluse în Tratatul de Aderare. Nici cele pentru agricultură şi mediu, obţinute numai prin dificile eforturi, nici pentru infrastructură şi energie şi nici chiar cele financiare.

T.B.: Adică nu stăm deloc bine, iar necesitatea de a recupera restanţele a devenit mai mult decât stringentă.

V.P.: Se cuvine să prezentăm lucrurile la dimensiunile lor reale. Acum, în contextul crizei economico-financiare şi guvernărilor haotice din ultimii ani, rămânerile în urmă vor fi mult mai greu de eliminat şi cu mult mai costisitoare. Numai că, la aceste probleme, pe care autorităţile ar fi trebuit să le transforme în beneficii pentru cetăţeni şi ţară, s-ar putea adăuga şi costurile necredibilităţii şi impredictibilităţii statului, prin nerespectarea angajamentelor şi neasumarea responsabilităţilor din relaţiile cu UE şi comunitatea internaţională.

T.B.: De aici şi urgenţele la care v-aţi referit. Ele se cer incluse pe agenda politică, dacă nu vrem să ne ratăm, în continuare, şansele. S-ar putea considera că aceasta reprezintă şi concluzia convorbirii noastre?

V.P.: Evident.