Liderii G20 s-au reunit virtual pentru a discuta despre criza COVID-19. Se spera că summitul de urgență va marca începutul unei reacții colective inteligente la această provocare gravă. (…)
După ce am prezidat strategia globală a Marii Britanii referitor la Rezistența Antimicrobiană (AMR), nu pot să nu mă gândesc că actuala criză cere un angajament similar care să reunească modelarea, analiza economică și soluțiile bazate pe dovezi în cazul bolilor infecțioase. La momentul publicării descoperirilor noastre, în 2016, am atras foarte multă atenție asupra noastră datorită evidențierii atât a pierderii potențiale de vieți omenești, cât și a costurilor economice ale inacțiunii în fața AMR. Până în 2050, am avertizat, microbii rezistenți la antibiotice ar putea lua până la 10 milioane de vieți pe an, cu un cost total de aproximativ 100 de trilioane de dolari în producție pierdută între 2015 și 2050.
Dar am arătat, de asemenea, că aceste rezultate înfiorătoare ar putea fi prevenite cu o investiție relativ redusă, de 42 de miliarde de dolari, ceea ce implică un randament de aproximativ 2.000%. Acum că pandemia de COVID-19 a accelerat rapid utilizarea dezinfectanților, mă cutremur să mă gândesc la un viitor în care încă nu am luat măsurile necesare pentru gestionarea amenințărilor biologice. Dacă rămânem fără antibiotice utile, timpul necesar pentru a dezvolta altele noi îl va depăși cu mult pe cel prevăzut pentru dezvoltarea unui vaccin împotriva COVID-19.
Prin urmare, factorii de decizie din G20 nu au de ales: pe lângă confruntarea cu criza virală de astăzi, aceștia trebuie să se confrunte și cu cea bacteriană iminentă. În ambele privințe, aceștia pot începe prin crearea unui program de recompensare cu stimulente de piață pentru a promova eforturile susținute ale companiilor farmaceutice de a dezvolta noi medicamente. Și acum, când trecem printr-o criză financiară în care multe companii depind de guverne pentru supraviețuirea lor, este de ajuns să judecăm că aceste premii ar trebui să fie finanțate chiar de industrie. Urmând principiul „pay or play” (un principiu prin care o parte acceptă să presteze, iar cealaltă este de acord să plătească pentru prestarea promisă – n. red.), companiile care nu depun eforturi pentru a crea tratamente critice ar trebui să fie impozitate pentru a oferi resursele bănești celor care o fac.
În ceea ce privește provocarea imediată pusă de COVID-19, avem nevoie de investiții pentru a accelera dezvoltarea nu doar a unui vaccin, ci și a tratamentelor terapeutice și a metodelor mai bune de diagnostic pe termen scurt. Potrivit specialiștilor în domeniul sănătății publice și oamenilor de știință pe care i-am consultat, o sumă imediată de aproximativ 10 miliarde de dolari de la G20 ar fi suficientă pentru a acoperi aceste trei nevoi critice.
Și chiar sunt critice. Nu este o coincidență faptul că China și celelalte țări asiatice, care au reușit să limiteze severitatea crizei, au putut beneficia imediat de personal medical, metode de diagnostic și protocoale de limitare corespunzătoare, datorită experiențelor lor anterioare cu focare similare. Multe alte țări au fost mult mai puțin pregătite și, până când vor fi, pandemia ar putea reapărea cu ușurință.
Dar există și o dinamică economică unică referitor la această criză: distanțarea socială. Imediat ce guvernele din întreaga lume au început să urmeze modelul Chinei de închidere a întregi orașe pentru a reduce la minimum transmiterea comunitară, șocul economic a devenit inevitabil. Judecând după producția industrială și alte date lunare regulate, producția chineză a scăzut cu aproximativ 20% doar în luna februarie. Multe alte economii, inclusiv țările G7, au înregistrat scăderi similare în luna martie.
Pentru a preveni o criză economică și mai profundă – ca să nu mai vorbim de dezbinarea socială – aceste guverne trebuie să reunească un răspuns politic dramatic și neconvențional. Deja multe țări din G20 urmăresc versiuni a ceea ce eu numesc „facilitarea cantitativă a populației” – plăți directe de numerar către gospodării – iar Statele Unite sunt aproape de a adopta un pachet fără precedent de 2 trilioane de dolari de măsuri de stimulare și acțiuni de salvare.
Între timp, aici, în Marea Britanie, noul ministru de Finanţe, Rishi Sunak, a elaborat trei noi bugete în cât mai multe săptămâni, în efortul de a rămâne în fața crizei. Pe lângă faptul că a garantat împrumuturi de 330 de miliarde de lire sterline (387 de miliarde de dolari) pentru a menține companiile pe linia de plutire, guvernul a anunțat, de asemenea, cel puțin 39 de miliarde de lire sterline în stimulente fiscale.
Acum, dacă acea sumă de 39 de miliarde de lire sterline reprezintă prețul pentru trei luni de distanțare socială și dacă politicile cu o pondere bugetară similară în raport cu PIB-ul ar fi adoptate în G20, costul total pentru grup ar fi în apropierea sumei de 1 trilion de dolari. Dar, dacă acest stimul fiscal direct nu este însoțit de măsuri în stil asiatic pentru a implementa cele mai bune metode de diagnostic și măsuri terapeutice, va trebui să rămânem în carantină mult mai mult. Dacă perioada de izolare se va întinde până la un an, costurile implicate ar crește până la 4 miliarde de dolari.
Într-adevăr, aceasta este o cifră aproximativă. Însă, având în vedere că nici măcar nu ține cont de provocările aproape inevitabile de coeziune socială în multe țări, aceasta reprezintă probabil o subestimare a costurilor masive care apar la orizont.
Acest lucru ne readuce la cifra noastră de 10 miliarde de dolari. Având în vedere riscurile, G20 nu va avea nicio scuză dacă nu reușește să adune cel puțin această sumă pentru furnizarea imediată a metodelor de diagnosticare și tratament împotriva COVID-19 și încă 10 miliarde de dolari pentru a lansa piața de antibiotice noi. Aceste sume sunt mici, în special în comparație cu prețul inacțiunii, care ne-ar putea falimenta – dacă nu ne omoară mai întâi.
© Copyright: Project Syndicate
