De Daron Acemoglu
Când Francis Fukuyama și-a publicat faimosul eseu din 1989, „Sfârșitul istoriei ?”, a surprins starea de spirit a multor capitale occidentale la acea vreme. Nu toată lumea a fost de acord cu el că „punctul final al evoluției ideologice a omenirii” a fost atins, dar puțini au putut să nege rezonanța mesajului său. Anticipând „o victorie liniștită” a „liberalismului economic și politic”, el a canalizat atât consensul emergent în elaborarea politicilor, cât și ceea ce devenise deja abordarea standard în mare parte din mediul academic.
Acest consens de la sfârșitul secolului al XX-lea s-a bazat pe doi piloni distincți, dar sinergici: liberalismul politic și liberalismul economic. În domeniul politic, instituțiile democratice au prins avânt, părând să prindă rădăcini în mod inexorabil.
Omenirea fusese supusă unor despoți autoritari și fărădelegii fățișe în cea mai mare parte a existenței sale. Dar de când a fost „inventată” democrația în forma ei modernă, ideea s-a răspândit în întreaga lume. În urma epuizării alternativelor (absolutism, fascism, comunism) în secolul al XX-lea, mulți occidentali au ajuns la concluzia că modelul lor va triumfa în cele din urmă peste tot, chiar și în locuri cu istorie democratică scurtă sau absentă, precum Orientul Mijlociu. Oamenii obișnuiți vor cere să se exprime și nici măcar autocrații cu mână de fier nu vor putea rezista implicațiilor acestei „idei occidentale”.
Cu siguranță, procesul nu se va desfășura fără probleme. Fukuyama și mulți alții care au împărtășit viziunea au înțeles că triumful democrației va dura zeci de ani. Va implica rebeliuni, revoluții, războaie civile și perturbări la scară largă pentru societăți întregi. Cu toate acestea, cursul istoriei înclina fără îndoială spre democrație.
Susținătorii acestui punct de vedere s-au inspirat în mare măsură din „teoria modernizării” din anii 1950 și 1960. Adepții acestei școli considerau că democrația decurgea în mod natural din dezvoltarea economică și că, odată ce o democrație se dezvolta suficient, nu putea fi niciodată trasă înapoi în autoritarism. Aceste concluzii au întărit și vechea ipoteză kantiană conform căreia democrațiile nu intră în război cu alte democrații. Astfel, o lume a democrațiilor ar crea condițiile pentru pacea internațională și pentru stabilirea unei „ordini bazate pe reguli”.
Din punct de vedere politic, viitorul era luminos, iar perspectivele economice erau la fel de optimiste. Până la sfârșitul anilor 1980, un fel de fundamentalism de piață liberă a pus stăpânire pe democrațiile liberale „triumfătoare”. La urma urmei, existau dovezi clare care arătau că economiile de piață le depășeau cu mult pe cele planificate la nivel central. Păreau să fie mai bune atât la stimularea inovației, cât și la furnizarea tipurilor de bunuri și servicii pe care oamenii le doreau. Pentru mulți, a fost un scurt pas până la concluzia că, cu cât piețele erau mai libere, cu atât produceau mai multă inovație și dinamism economic.
Dar astfel de argumente au ignorat în mod convenabil faptul că Statele Unite erau o economie puternic reglementată atunci când a depășit Uniunea Sovietică. Guvernul SUA a sprijinit activ inovația, nu numai prin subvenționarea cercetării și dezvoltării, ci și prin stabilirea direcției tehnologiei. Sindicatele puternice și salariile minime au contribuit la instituționalizarea unei reguli de reciprocitate care asigura că salariile lucrătorilor urmăresc creșterea productivității, în timp ce politica fiscală ținea sub control inegalitatea prin redistribuirea de la cei bogați la cei săraci și la clasa de mijloc.
Reacția
De atunci, a existat o reacție larg răspândită și amplă împotriva liberalismului economic și politic. În SUA și în întreaga lume, oamenii sunt din ce în ce mai nemulțumiți de democrație – în special cohortele mai tinere, care raportează o preferință tot mai mare pentru regimurile autoritare de stânga sau de dreapta. Pe ambele maluri ale Atlanticului, devine o obișnuință să auzim argumente care susțin noi forme de socialism sau o îndepărtare completă de la creșterea economică.
Aceasta este o schimbare intelectuală periculoasă. Ipotezele de bază din spatele unor astfel de propuneri sunt chiar mai anapoda decât ideea că liberalismul economic și politic este inevitabil. După cum arată propria mea lucrare, democrațiile depășesc într-adevăr non-democrațiile relativ constant, atât de-a lungul istoriei, cât și în ultimele decenii. Democrațiile oferă nu numai o creștere economică mai puternică, ci și un sistem medical și o educație mai bună pentru cetățenii lor, în special pentru cei mai puțin înstăriți.
Aceste beneficii sunt de netăgăduit, dar nu fac inevitabilă ascensiunea democrației. Democrația necesită muncă, iar procesele care o susțin vor fi întotdeauna contestate. Instituțiile democratice reduc în mod necesar puterea elitelor și a autocraților, care la rândul lor le vor opune rezistență. Guvernarea democratică necesită compromis, care poate fi greu de îndeplinit în societățile cu tradiție în materie de conflicte etnice sau religioase.
Democrația necesită, de asemenea, cetățeni activi și bine informați. Dar acest lucru este din ce în ce mai greu de obținut atunci când principalele canale de televiziune și rețelele sociale lansează în mod obișnuit minciuni, iar cetățenii ignoră implicarea civică. În timpul „războaielor interminabile”, de durată și costisitoare ale Americii din Afganistan și Irak, de exemplu, majoritatea cetățenilor au fost încurajați să-și vadă de viață în continuare, ca și când nu ar fi avut nimic de pierdut.
De asemenea, știm că planificarea centrală are foarte rar succes, mai ales când vine vorba de stimularea inovației. Istoria este plină de exemple de blocaje ale creșterii economice, deoarece statul sau actorii puternici au exercitat prea mult control asupra inovației . Într-o lume în care sărăcia este încă răspândită, creșterea economică rămâne un imperativ moral și, prin urmare, piețele rămân o parte cheie a soluției. Dar acest lucru nu înseamnă că piețele neîngrădite vor conduce în mod fiabil inovația în direcții dezirabile din punct de vedere social. De fapt, economiile de piață funcționează mult mai bine atunci când sunt reglementate cum trebuie.
Soluțiile aparent simple propuse de extremiști – fie că este vorba de liberalism economic neîngrădit sau de vreo formă luminată de socialism – nu vor funcționa. Dar până când vom avea o nouă paradigmă de gândire despre viitor, acestea vor avea o influență puternică asupra opiniei publice și a dezbaterilor politice.
În căutarea unei direcții
Noile paradigme sunt construite colectiv, treptat și prin eforturi susținute ale multor părți interesate. Dar perfecționarea analizei noastre și îmbogățirea gândirii în cinci domenii ar putea facilita procesul.
Pentru început, în ciuda beneficiilor sale larg răspândite, democrația nu va învinge autocrația prea curând. Într-o epocă a noilor tehnologii cu evoluție galopantă, a inegalităților în creștere și a globalizării, „coridorul îngust” (condiții specifice) în care guvernanța democratică poate prospera este probabil să devină și mai îngust. Astfel, consolidarea instituțiilor democratice va necesita eforturi și mai mari decât în trecut.
Pentru a naviga pe acest coridor care se îngustează, trebuie să renunțăm la ideea că toate cele mai mari provocări ale noastre pot fi înțelese ca probleme de inginerie, ca și cum am putea rezolva totul cu tehnologiile potrivite. Ultimele două decenii au oferit dovezi ample că tehnologia însăși subminează funcționarea instituțiilor democratice, oferind putere autocraților să îndoctrineze și să controleze populațiile. Și totuși, în prezent, nu avem nici o înțelegere bună a modului în care noile tehnologii de comunicare perturbă procesele democratice, nici o strategie bazată pe principii pentru reglementarea acestora.
În al doilea rând, viitorul democrației nu poate fi separat de contextul global. Trebuie să renunțăm la ideea că, comerțul liber cu țările autoritare va „promova libertatea” în interiorul granițelor lor, sau va face guvernele lor mai prietenoase cu democrația (cum susținea odată președintele american George H.W. Bush). Desigur, această observație ridică mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Cum ar trebui să influențeze criteriile democratice legăturile economice și diplomația internațională? Ar trebui democrațiile să evite lanțurile de aprovizionare care se bazează în mare măsură pe țări nedemocratice? Cum ar trebui să privească transferurile de tehnologie, cercetarea comună și problemele conexe? Nici mediul academic, nici factorii de decizie politică nu au răspunsuri clare la astfel de întrebări.
În al treilea rând, nu se mai poate presupune că dezvoltarea economică va crea inexorabil câștiguri comune. SUA și restul lumii occidentale s-au bucurat de progrese tehnologice semnificative și de creștere a productivității în ultimele patru decenii, dar lucrătorii, în special cei fără studii superioare și abilități tehnice de specialitate, nu prea au avut beneficii. Modelele economice din manuale sugerează în general că creșterea productivității ar trebui să se traducă în cele din urmă în creșterea salariilor, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Ceea ce modelele standard omit, de obicei, este că sursa creșterii productivității contează foarte mult, iar modul în care sunt stabilite salariile contează și mai mult. Folosirea mașinilor pentru a face ceea ce făceau lucrătorii poate îmbunătăți productivitatea, dar nu va aduce automat prosperitate comună. Atunci când producția crește, angajatorii și managerii pot alege să păstreze mai mult din câștiguri pentru ei înșiși, folosind automatizarea pentru a submina puterea de negociere a lucrătorilor ori de câte ori cadrul instituțional o permite. Prin urmare, prosperitatea comună depinde nu numai de creșterea productivității, ci și de compoziția corectă a tehnologiei, instituțiilor și regulilor.
După fundamentalismul de piață
De asemenea, trebuie să regândim politica inovației. Da, noi, în Occident, ne datorăm prosperitatea, sănătatea, longevitatea și facilitățile moderne celor trei secole de progres tehnologic care nu s-ar fi întâmplat niciodată fără stimulentele pieței. Dar necesitatea piețelor de a stimula inovația nu le face suficiente pentru a produce beneficii sociale. Piețele direcționează investițiile către tehnologii care vor genera profituri și mai mari, care nu sunt întotdeauna aceleași cu cele care ar putea stimula creșterea sau bunăstarea.
În domeniul sănătății, de exemplu, procedurile de înaltă tehnologie și terapiile țintite sunt mai profitabile decât inovațiile pentru a susține sănătatea publică și prevenirea bolilor, chiar dacă acestea ar putea aduce mai multe beneficii sociale. Piața favorizează excesiv prima opțiune, ceea ce duce la subfinanțarea celei din urmă.
În mod similar, lăsată să facă ce vrea, piața va continua să canalizeze investițiile în industria combustibililor fosili. Impozitarea, reglementarea și presiunea societății sunt toate necesare pentru a direcționa mai mult capital către surse regenerabile. De asemenea, am susținut că piața poate conduce la investiții excesive în automatizare, în detrimentul beneficiilor sociale și economice care ar putea rezulta din îmbunătățirea productivității lucrătorilor. În toate aceste cazuri, trebuie să ne îndepărtăm de fundamentalismul pieței în conceperea politicii inovației. Și totuși, încă o dată, este nevoie de mult mai multe cercetări pentru a proiecta cadre alternative mai bune.
În cele din urmă, abandonarea fundamentalismului pieței înseamnă regândirea unora dintre pilonii cheie ai regimurilor noastre de reglementare. O abordare comună în economie este de a permite proceselor de piață să se desfășoare înainte de a analiza dacă rezultatul presupune prea multă sărăcie sau inegalitate. Instrumentele fiscale standard de redistribuire – transferurile directe și programele de tip plasă de siguranță – sunt considerate suficiente. Dar această presupunere trebuie pusă la îndoială.
Un nou cadru de reglementare trebuie să recunoască distorsiunile sistematice care pot însoți procesele pieței. Cercetările recente arată că, spre deosebire de înțelepciunea academică convențională, țări extrem de egalitare, precum Suedia, nu au obținut rezultate mai echitabile doar prin scheme de transfer de impozite. Foarte important este și faptul că distribuția veniturilor înainte de impozitare este mai echilibrată decât în țări precum SUA. Acest lucru reflectă distribuția mai echilibrată a competențelor în rândul lucrătorilor suedezi și că negocierile salariale și cadrul instituțional mai larg au ca scop asigurarea că lucrătorii primesc o bucată corectă din plăcinta economică.
Am ajuns în mări agitate fără o hartă clară a modului de a ajunge la ape mai calme. Dar putem învăța multe din noile cercetări ale științelor sociale și inovațiile intelectuale pentru a ne ajuta să navigăm.
Daron Acemoglu, Profesor de economie la MIT, este coautor (împreună cu James A. Robinson) al lucrărilor Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity and Poverty (Profile, 2019) și The Narrow Corridor: States, Societies, and the Fate of Liberty (Penguin, 2020).
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2023.www.project-syndicate.org
