de prof. Adrian Ciocănea (foto)
Urmare a alegerilor europene din acest an și a desemnării noii conduceri a instituțiilor UE, obiectivul contracarării efectelor schimbărilor climatice va fi acompaniat, în acțiunea noii Comisii Europene, de cel al securității și de competitivitate[1]. Dar va rămâne prioritar. În ceea ce privește competitivitatea blocului comunitar, o analiza a acesteia față de competitorii globali nu arată prea bine. În ultimele trei decenii economia UE a pierdut considerabil din relevanță pe scena mondială; a scăzut de la peste 25% din economia globală la mai puțin de 17%.
Referitor la creșterea economică, există comparații și mai dezavantajoase: PIB-ul SUA care a fost cu doar 6,3% mai mare decât cel al UE în 1991, a ajuns cu aproape 37% mai mare până în 2022, depășind UE în 23 din cei 31 de ani care au trecut – doar anul trecut rata de creștere economică a SUA a fost de 2,5% în comparație cu cea a UE de 0,5%; în ceea ce privește comparația cu China, PIB-ul chinez era doar 12% din cel al UE în 1991, depășindu-l pe cel al UE cu aproape 7% în 2022 – în acest caz, al Chinei, UE a fost depășită în 30 din cei 31 de ani de ani analizați.[2] Iată de ce UE a lansat anul acesta Pactul pentru Competitivitate European (European Competitiveness Deal) ale cărui obiective esențiale se referă la adâncirea pieței unice cu dimensiunile finanțelor, energiei, comunicațiilor și completarea celor patru libertăți de circulație cu o a cincea care să cuprindă cercetarea, inovarea, datele și cunoștințele[3]: Aceste obiective nu sunt cu totul noi în agora românească fiind semnalate (2017[4]) inclusiv pe acest portal (2021[5]). Ce ar mai fi de spus aici se referă la lipsa de apetență a decidenților români pentru evoluția Pieței Interne și a rolului său esențial în evoluția economică a UE – de altfel, în campania pentru alegerile europarlamentare aproape toate temele au fost legate pe banii pe care diverși foști/viitori/perpetui europarlamentari din orice partid s-au lăudat că i-au adus în România.
Pe de altă parte, dezinteresul pentru Piața Internă se dovedește de fiecare dată când, așa cum se întâmplă și în aceste zile, politicienii vehiculează poziții de comisari europeni. Și ca de fiecare dată aceste poziții nu se potrivesc intereselor inteligent selectate pentru România ci conform cu trecutul unor demnitari aflați în arcul guvernamental sau apropiați acestuia; despre portofoliu nimic: „poate pe zona economică” orice ar însemna zona asta! Fără a adânci acest aspect „colateral” autohton, trebuie spus că revenirea în prim planul politicilor europene a competitivității este motivată nu doar de situația de securitate ci și de recunoașterea implicită a faptului că activismul Comisiei Europene în ceea ce privește metacriza schimbărilor climatice nu mai poate avea replici naționale, așa cum am spus mai sus, deoarece caracterul transfrontalier al problematicii mediului nu permite variante de tip „opt-out”. Sau mai precis, statele membre nu mai pot avea soluții proprii la recomandările comunitare așa cum s-a întâmplat cu Strategia Lisabona care a eșuat în obiectivele sale orientate către competitivitate din cauza deciziilor naționale divergente – să ne amintim de celebra Directivă a Serviciilor.
Încercând o concluzie, am putea spune că pentru România metacriza schimbărilor climatice pune și mai clar ca până acum problema definirii acelor reforme structurale al căror obiectiv să fie tranziția către un model economic centrat pe inovare – noua economie. La prima vedere obiectivul acestei tranziții sună cunoscut: trecerea pe termen mediu/lung a centrului de greutate de pe ramurile economice clasice/tradiționale către cele create pe baza sustenabilă a productivității. Diferența o face scopul: stabilirea unui ritm al schimbărilor care să permită maturizarea investițiilor în productivitate. Iar acest ritm este dependent de creșterea calității instituțiilor care acum este în suferință, definirea unei politici industriale în cel mai larg sens, și revizitarea contractului social pentru a păstra sprijinul populației.
Adevărata provocare pentru cei care vor proiecta politicile publice în perioada următoare constă în a judeca corect echilibrul dintre cele două scenarii și ar suna astfel: pe de o parte, cu cât creșterea va fi mai consistentă, proporția din PIB cheltuită pentru obiectivele de mediu va scădea mai rapid iar, pe de altă parte, cu cât investițiile pentru inovare vor fi mai mari, deci creșterea mai lentă, proporția din PIB necesară pentru a atinge zero emisii va scădea la rândul ei mai lent. Timpul nu este un aliat al României și poate că decidenții ar fi trebuit să privească PNRR-ul nostru în perspectiva post 2026!
În contextul de mai sus rămâne de răspuns la clasica întrebare: vor produce partidele politice din România o viziune cu privire la dezvoltare pentru următorii ani? Sau vor prelua lungi liste de măsuri furnizate de birocrația centrală așa cum le înțelege aceasta citind documentele europene la elaborarea cărora participă prea puțin activ și oricum fără coordonare politică? Acest orizont de timp, creează și unul de așteptare, greu de susținut mai ales de către partidele mainstream care sunt văzute, din ce în ce mai mult, ca unele ale căror soluții s-au epuizat. Poate că soluția la „problema imposibilă” a viziunii, adică a inadecvării între politic și administrativ, este completarea abordării „business as usual” în elaborarea programelor de guvernare cu cea inovativă și chiar disruptivă.
Privind astfel lucrurile, definirea unei matrice a competitivității ar putea fi instrumentul de lucru pentru construirea fiecărei politici publice. Chiar dacă sună cunoscut, totuși noutatea există. Și constă în aceea că astăzi, în contextul „noii economii” globale, digitale și acum și verzi această construcție este chiar posibilă tehnic – dacă va fi înțeleasă.
Administrație, economie, contract social – centru- dreapta și opțiunile PNL
În ultimii ani Partidul Național Liberal a furnizat public mai multe documente, unele cu caracter programatic, a căror dominantă a fost traducerea în cheie executivă a conceptului de nouă economie. Chiar dacă această abordare a avut un oarecare succes ea rămâne încă o resursă neexploatată pentru modul de gândire din PNL, mai ales din cauza faptului că prea multele spasme organizatorice ale partidului au creat premisele ca partidul să își întărească excesiv latura administrativă în detrimentul celei inovative. Acum, când practic toată lumea a plonjat în oceanul prea puțin înțeles al digitalizării, noua economie devine, pur și simplu, economia necesară. Ca urmare, PNL ar putea, dacă decidenții din partid ar înțelege la timp, să treacă la nivelul următor sau mai precis să citească și să reviziteze propriile texte economice. În ipotetica reașezare a dreptei românești în rolul furnizorului de soluții pentru politicile publice, prioritățile pe care PNL le-ar putea identifica prin prisma competitivității s-ar referi la anumite reforme structurale cu efect în administrație, economie și societate. Altfel, PNL ar putea să cadă sub lespedea succesului electoral recent, lespede pe care ar scrie: „mainstream”. Ca și PSD de altfel, fără a dori neapărat răul și altora!
În ceea ce privește administrația, PNL va trebui să contracareze ideile prea multor reprezentanți ai sistemului administrativ de pe toate nivelurile, care consideră că cele mai importante trei teme ale reformei administrației: funcția publică, elaborarea politicilor publice și descentralizarea trebuie privite în ordine inversă pentru a garanta succesul guvernării centrale sau locale. În mod special, asaltul periferiei asupra centrului pentru descentralizare este ghidat de mentalitatea autonomizării locale – într-o manieră postmodenă pe care o vom trata în partea a doua a acestui text. Presiunea politică pentru accesul la resurse nu are (încă) argumente care să demonstreze că beneficiile descentralizării depășesc costurile și riscurile. Iar efectele acestei presiuni politice nu fac decât să fragmenteze autoritatea de stat accentuând riscurile locale și decalajele regionale. Pe de altă parte, reinventarea permanentă a birocrației cu ajutorul procedurilor tot mai complicate este calea sigură pentru întârzierea progresului social. De aceea, sunt necesare schimbări structurale – chiar dacă acest termen prezintă un mare grad de oboseală. Cele mai relevante teme ce trebuie puse pe agenda publică ar putea fi: (i) regândirea structurii administrativ-teritoriale a României în scopul creșterii puterii economice a regiunilor, dezvoltarea regională fiind mai întâi un concept economic și abia apoi, eventual, unul administrativ; (ii) reforma profundă și pe cât posibil consensuală a admnistrației publice de la consolidarea și responsabilizarea funcției publice la modul de elaborare al politicilor publice, alături de (iii) o reformă amplă în domeniul reglementărilor, care să clarifice și consolideze corpul legislației interne inclusiv ca urmare a adoptării acquis-ului comunitar. Pentru acest obiectiv, România are nevoie de o nouă Carte Verde a Dezvoltării Regionale și Administrației. Intervalul de timp necesar pentru punerea în practică a unui astfel de proiect este estimat între patru și șapte ani. Conform unei viziuni echilibrate de centru dreapta schimbarea culturii administrative reprezintă fondul reformelor în administrație.
În ceea ce privește economia, definirea obiectivelor nu poate neglija realitatea care ne arată, printre altele, că România este o economie al cărei centru de greutate se află în afara granițelor țării, cu cel mai scăzut grad al intermedierii financiare din UE, ocupă locul penultim în ceea ce privește productivitatea utilizării resurselor nereușind să decupleze creșterea PIB de consumul acestora și, deci, de presiunea asupra mediului, în care datoria publică crește în mod nefiresc odată cu creșterea economică, deficitul bugetar se adâncește dar nu pentru scop investițional, stabilitatea cursului valutar este prea sensibilă la investițiile nerezidenților, fondurile europene și remitențele emigrației românești, iar clasa de mijloc reprezintă mai puțin de 10% fiind compusă în majoritate din angajații cu salarii mari și nu din întreprinzători. Complexitatea economiei face dificiă găsirea unui corp unic de obiective care, odată puse în practică, ar rezolva problemele. Totuși unele dintre cele mai relevante teme ce trebuie puse pe agenda publică ar putea fi: (i) corelarea internă a celui mai complex agregat de politici publice: politica industrială și agricolă, politica veniturilor și politica fiscal bugetară, prin evoluția de la prognoză la previziune în acordarea acestor politici, care să permită trecerea de la prioritizare la planificare; pentru acest obiectiv este necesară adăugarea la instituțiile prognozei și statisticii pe cea a planificării; (ii) definirea și adoptarea obiectivelor ”noii economii” privind cele trei verticale, ce vor permite accesul la un nou model de dezvoltare centrat pe productivitate: transformarea digitală care să accentueze conectivitatea și să pregătească introducerea inteligenței artificiale în procesele decizionale complexe, economia sustenabilă decuplată de consumul de resurse și biotehnologiile care să lege civilizația tehnologică de nevoia umană pentru noi produse și servicii. Acest proces trebuie mai întâi clarificat prin elaborarea unei Carți Albe a Noii Economii care să stabilească un cadru al reglementărilor, adaptat la tehnologiile disruptive definitorii, urmând ca formularea obiectivelor politicilor publice să traducă practic modul de utilizare a instrumentelor noii economii: inteligența artificială, internetul lucrurilor, realitatea augmentată etc., energia verde și economia neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon, biotehnologia medicală și cea pentru agricultură și mediu. Singura cale prin care România poate recupera timp în competiția pentru competitivitate este (iii) aplicarea în societatea informațională a vectorilor societății cunoașterii alături de (iv) revalorizarea funcțiilor statului în economie. Rolul statului trebuie să se extindă, de la cel de reglementare și supraveghere, la cel de facilitare a afacerilor mai ales pentru compensarea externalităților cu care se confruntă firmele noi și care, fără sprijin nu pot face saltul de la avantajele comparative la cele competitive.
În fine, complicatul context actual cere o revizitare a termenilor contractului social, o instituție parțial informală dar care este menită să facă mai previzibile relațiile dintre stat și societate și în final să permită o politică mai stabilă. Alături de elementele cunoscute ale contractului social, care vor trebui revalorizate, se pune problema introducerii în dezbaterea publică a unor noi concepte: (i) o nouă viziune asupra creșterii accesului la bunurile publice precum educația și sănătatea, văzute ca bunuri critice din cauza riscurilor crescute asupra evoluției societății. Această viziune ar justifica modificări de paradigmă în elaborarea politicilor publice. Astfel, acceptând principiul priorității civice în scopul îmbunătățirii stării educației și sănătății, modul clasic de elaborare a politicilor va putea fi modificat astfel încât Codul Fiscal să fie completat cu capitole dedicate acestor domenii considerate orizontale; (ii) completarea contractului social pentru fiscalitate se referă nu doar la dezbaterea legată de structura impozitelor directe sau indirecte constituite ca venituri la bugetul de stat, ci și la noile provocări legate de obiectivele de mediu ca de exemplu schimbarea de paradigmă în stabilirea accizelor pentru „combustibilul” automobilele electrice, definirea importanței sociale a apei, solului și pădurilor în ceea ce privește exploatarea lor în folos public; (iii) definirea contractului social pentru inteligența artificială a cărei evoluție exponențială în cadrul societății trebuie să ofere avantaje tuturor cetățenilor, fără a crea disparități și chiar discriminări ca urmare a stabilirii standardelor de acces la unele servicii publice. Specificul contractului social pentru inteligența artificială constă în aceea că accesul la informațiile indivizilor/comunităților este condiționat de controlul acestora asupra propriilor date iar rolul esențial al statului este de a asigura securitatea cibernetică și de a justifica orice decizie care poate interfera cu libertățile individuale (a se vedea European Declaration on Digital Rights and Principles[6]).
Fără a încerca formularea unor concluzii pretins acoperitoare am putea spune că, dacă ipotezele de mai sus definesc metacriza schimbărilor climatice drept criza care va induce schimbări în modul nostru de viață, atunci și sistemul în care trăim, în esență cel capitalist, cu fețele sale economice și instituționale, va suferi cel mai probabil alterări – de altfel vizibile deja. Din acest punct de vedere ar fi bine ca și în realitatea noastră autohtonă să gândim în termenii „alegerii publice”. Ideologic vorbind ar însemna ca centrul-dreapta politicii românești – în cazul în care PNL va evolua astfel – să ia în considerare faptul că pe termen mediu, un model capitalist de dezvoltare cere ca statul social să fie reformat iar piețele financiare temperate, primul pentru că este împins să funcționeze peste puterile sale iar ultimele pentru că sunt capabile să-și submineze propria eficiență. În contrapunct cu această ipoteză de lucru ar fi util de aflat opțiunea stângii românești. În lipsa acesteia, și dacă am considera PSD ca un partid de stânga, rămâne să preluăm principalele asumări ale acestuia legate de „noile principii ale capitalismului moral”[7]. Captalismul moral copiat de PSD din occidentul dezvoltat vede, mai întâi, o Românie de mici proprietari ușor controlat. Apoi , în scopul „redistribuirii echitabile a bogăției” PSD se declară în opoziție cu marile afaceri, acestea trebuind să redistribuie o parte din averea lor, pe motivul prea ridicatei eficiențe financiare pe care o au. În fine, PSD consideră că funcționarea unui „sistem public performant” depinde doar câteva ”reglaje fine”.
În contextul de mai sus, reformele fundamentale din economie și administrație sunt inutil de discutat într-o coaliție stânga-dreapta de vreme ce viziunile asupra capitalismului sunt evident divergente. Și în lipsa reformelor progresul nu este posibil, chiar și fără presiunea metacrizei schimbărilor climatice – cea mai lungă criză în care abia am intrat.
Și odată cu apariția opțiunilor politice apar întrebările despre starea și alegerile societății!
***
Articolul face parte dintr-o serie de opt articole publicate pe site-ul Economistul.
[1] https://www.consilium.europa.eu/media/4aldqfl2/2024_557_new-strategic-agenda.pdf
[2] * * * Forging a sustainable future together: cohesion for a competitive and inclusive europe report of the high-level group on the future of cohesion policy, ISBN 978-92-68-10296-1, Luxembourg: Publications Office of the European Union, February, 2024
[3] Letta, E., Much more than a market – Speed, Security, Solidarity Empowering the Single Market to deliver a sustainable future and prosperity for all EU Citizens, https://www.consilium.europa.eu/media/ny3j24sm/much-more-than-a-market-report-by-enrico-letta.pdf, 2024
[4] Ciocănea, A., O uniune europeană mai puternică vs o piaţă comună fragmentată. „O nouă economie” – un proiect de ţară al pnl?, psnews.1616.ro/o-uniune-europeana-mai-puternica-vs-o-piata-comuna-fragmentata-o-noua-economie-un-proiect-de-tara-al-pnl-167522/ , 2017: ”Astăzi Piața Internă are încă multe zone fragmentate ca efect al reglementărilor naționale: în domeniul serviciilor financiare, în privința pieței muncii, al transporturilor etc., iar pe de altă parte noi inițiative se nasc greu, precum: piața unică a energiei, piața unică digitală, ca să nu mai vorbim de uitata cea de-a cincea libertate de circulație anunțată în anul 2007 – cea referitoare la cunoștințe și inovare.”
[5]Ciocănea, A.,Conferința privind Viitorul Europei s-a reluat.Cine vorbește pentru România europeană?, www.contributors.ro/conferinta-privind-viitorul-europei-s-a-reluat-cine-vorbeste-pentru-romania-europeana/, 2021
[6] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32023C0123(01)
[7] https://www.psd.ro/dezvoltare-pentru-bunastare/
