de prof. Adrian Ciocănea (foto)
Populismul este un concept pe cât de larg utilizat pe atât de puțin înțeles în politica contemporană. Uneori populismul este utilizat drept strategie, alteori ale valențele unei ideologii. Probabil că în România avem de-a face cu ambele variante. Spre deosebire de alte ideologii politice, populismul nu se bazează pe clivajul dintre clase ci divide spectrul politic între oameni și elite, construindu-se prin discursul anti-elitist versus suveranitatea oamenilor. Și cum ideologia nu este o știință, succesul populismului nu are de-a face cu identificarea problemelor reale și oferirea de soluții eventual acceptate, ci doar cu puterea de convingere că are soluții mai bune decât cele existente pe piață.
Liderii populiști, grupurile sau mișcările populiste preiau concepte, instrumente sau agendele altor ideologii politice și le instrumentalizează construind o meta-ideologie[1]. Crezând sau nu în idealurile populiste aceștia/acestea acordă prioritate ideilor populiste care le sunt utile conjunctural pentru a crește în imaginea publică. De exemplu, când populiștii de (extremă) dreapta urmăresc să dovedească atașamentul pentru respectarea voinței suverane a poporului preiau retorica conservatoare invocând promovarea tradițiilor statelor națiune – cazul suveraniștilor. În cazul populiștilor de stânga, voința suverană a poporului este evidențiată mai puternic pe linia contestării elitelor politice care țin captivă administrația în scopul blocării/minimizării măsurilor de redistribuire a averii publice. În general, populismul de stânga este sensibil la aspectele economice, ale globalizării, creșterea inegalitățlor sociale etc. în timp ce populismul de dreapta reacționează mai puternic la aspectele culturale referitoare la imigrație, multiculturalism, adâncirea integrării europene.
Problema populismului în România este mai ușor de explicat politic decât de justificat social. Mai precis, la noi în țară avem de-a face cu două tipuri de populism politic: cel suveranist (AUR) justificat printr-un tip de conservatorism complet contradictoriu și un populism libertarian de factură postmodernă, dacă ar exista o astfel de categorie (USR), denumit de către autori într-un mod ușor ciudat gramatical drept „doctrina centru-dreapta modern”. Interesant de observat că nepopuliștii sunt în număr redus: 1% la AUR, 4-5% la USR și cca. 12% la PSD și PNL[2].
În primul caz (AUR), reprezentanții populismului suveranist contrazic punct cu punct esența conservatorismului de la care se revendică: invocă intens și public religia, pe care conservatorismul o consideră ca fiind o chestiune privată, anunță schimbarea abruptă a ordinii actuale și modificări majore fără a evidenția minimele ancore de stabilitate pe care conservatorismul se bazează când justifică evoluții, denunță modul în care România colaborează cu instituțiile euro-atlantice în care statul român este membru invocând națiunea suverană, promovează lideri autoritari, susține limitarea unor drepturi etc. Pe scurt, această categorie de populiști promovează un conservatorism al schimbării care nu este altceva decât un nonsens. Și dacă enumerarea de mai sus corespunde realității, atunci avem de-a face cu un risc la adresa democrației liberale. Sau poate că nu, în cazul în care, pe modelul altor partide europene de aceeași extracție, odată cu eventuala câștigare a puterii acest partid se va instituționaliza. Dar, deocamdată asta vedem, adică faptul că democrația reprezentativă vs cea directă este miza suveranismului. Poate suveraniștii români, pe acolo pe unde se află, vor realiza că de fapt, sarcina cea mai grea pentru conservatorii care nu vor să fie populiști, nu total liberali și nici progresiști constă în găsirea unui mod realist de a vorbi despre națiune. Și pornind de aici, restul nu poate fi atât de complicat!
În al doilea caz (USR), situația nu este mai puțin stranie, deoarece autodenumiții reprezentanți ai doctrinei „centru-dreapta modern” selectează din doctrinele consacrate ceea ce le convine pentru a justifica o așa numită sinteză doctrinară; de altfel, cu o ușurință degajată ne anunță că modul de înjghebare a noii doctrine de care aminteam se face prin „luarea” unor valori sau principii fie din biblioteca liberalismului fie din cea a liberal-conservatorismului. Fiind pe rând un partid antisistem (care a guvernat la un moment dat sistemul!) apoi un partid progresist și acum unul de factură liberală, conservatoare și creștin democrată (!), USR face chiar mai rău democrației (în general) deoarece nu știm exact unde ar trebui să îl plasăm și ca urmare la ce să ne așteptăm în viitor. Dacă sechelele progresiste există, atunci USR păstrează latura revizionistă, auto definit elitistă și un managerialism guvernamental conform căruia executivul trebuie condus ca o afacere de către tehnicieni și nu de politicieni (de exemplu matricea maximizării profitului trebuie aplicată nu doar în companiile de stat ci și în cultură, sănătate sau chiar educație). Cert este faptul că evoluția USR este un bun exemplu de utilizare a populismului ca meta-ideologie, care preia idei de peste tot dacă există o conjunctură favorabilă, anunțând-o drept sinteză doctrinară. Desigur USR poate decide orice dorește din acest punct de vedere, cel al autodefinirii, dar din ceea ce vedem acum USR prmovează un populism libertarian. Așteptând poate noi revelații postmoderne. Cele două tipuri de populism de mai sus au fost evidențiate și prin studii sociologice din care a rezultat faptul că publicul celor două partide are această caracteristică. Astfel, populismul AUR se extinde până la cca. 67% din publicul său iar cel al USR la 55%; la nivelul întregii țări 57% dintre români sunt populiști, 11% sunt non-populiști și 32% au o atitudine mixtă (2022)[3].
Fără a continua o analiză generală asupra populismului, pe care alții o pot realiza cu mai multă completitudine, putem dirija discuția către rolul partidelor mainstream în amplificarea acestui fenomen. Și aceasta deoarece populismul dă glas unui grup social ignorat de partidele tradiționale, furnizând acestui grup două argumente: pe de o parte gradul de corupție nu scade iar pe de altă parte că aceasta se datorează faptului că distanța dintre elite (politice) și popor este din ce în ce mai mare. Populismul apare și se extinde ca fenomen politic nu doar când societatea intră în criză ci și când sistemul politic devine „furnizor de neîncredere”. Aici putem adăuga și mass-media, în special televiziunile, care contribuie la „pierderea sensului” prin modul în care prezintă realitatea, dar nu din considerente ideologice ci comerciale (vom reveni). Factorii care au dus la neîncrederea față de sistemul politic sunt: (i) avalanșa de modificări legislative care perturbă viața socială și induc lipsa de predictibilitate (indivizii sunt dezorientați, îngrijorați față de propriul viitor și de existența grupului din care fac parte) – apariția unui adevărat haos cu efect de anomie socială; (ii) lipsa de transparență a sistemului politic față de public (indivizii consideră că politicienii nu sunt onești față de ei) ceea ce duce la pierderea încrederii inclusiv în instituții deoarece acestea nu furnizează informații suficiente cu privire funcționarea lor, a modului în care se iau deciziile etc. (iii) evitarea asumării responsabilității de către elita politică pentru găsirea unor soluții, chiar cu prețul scăderii imaginii personale, produce apatie în rândul cetățenilor care se simt lipsiți de puterea de a schimba situația. Toate acestea au un numitor comun: disfuncția sistemului politic. Problemele prelungite din economie, apariția de noi crize, scandalurile fără sfârșit legate de corupție etc. scad încrederea cetățenilor în partide.
În afara acestor argumente cunoscute în mare, există și cauze interne ale partidelor tradiționale care duc la scăderea încrederii publice, cauze mai puțin discutate. Este vorba despre inabilitatea partidelor de a-și îndeplini funcțiile în sistemul politic: (i) mobilizarea sprijinului pentru politicile specifice partidului. Trecând de la o criză la alta, partidele tradiționale, mai mereu aflate la guvernare, conving cu greu cetățenii că mecanismele puterii funcționează pentru binele comun. Ca urmare prezența la vot scade. La scăderea numărului de voturi disponibile, partidele principale au răspuns prin deschiderea față de electoratul total disponibil, în loc să se concentreze doar pe alegătorii tradiționali. Partidele au început să semene între ele, să ofere același produs alegătorilor lor lăsându-și deoparte diferențele ideologice ceea ce pe scurt înseamnă convergența programelor și deci dezideologizarea. Astfel, alegătorii asistă la transformarea unui partid în „toate partidele” și ca urmare la transformarea democrației în democrație-postideologică. La rândul ei dezideologizarea duce la creșterea volatilității politice și deschiderea alegătorilor către chemările partidelor anti-establishment. (ii) reprezentarea intereselor unor grupuri sociale anume. În democrația reprezentativă, interesele anumitor grupuri sociale sunt mai bine reprezentate și protejate decât interesele altora. Pe de altă parte, diviziunile sociale pe baza cărora se formează partidele, slăbesc ca urmare a mobilității sociale, a modificării opiniilor prin accesul la informații, secularizării etc. Pe de altă parte, în democrația liberală, mass-media evidențiază în diferite forme, nu de puține ori vehemente, incompetența și egoismul politicienilor care seamănă din ce în ce mai mult unii cu alții și nu cu oamenii pe care spun că îi reprezintă. Altfel spus, oamenii sunt expuși la informații care le zugrăvesc politica drept irelevantă, indepărtată și care duce la o democrație oligarhică, în care domină aranjamentele, fie de natură corporatistă, a grupurilor de interese, a experților etc. Toate acestea reprezintă semnale de manifestare a așa numitei post-democrații. (iii) propunerea de politici publice. Politicile publice sunt formulate din ce în ce mai mult de organizații apolitice și experți decât de partide, și de aceea sunt din ce în ce mai puțin țintite, motiv pentru care partidele sunt văzute drept tot mai puțin necesare. Politicile guvernamentale sunt la rândul lor mai puțin o reflectare a intereselor de partid. Partidele tradiționale și consacrate la guvernare, s-au profesionalizat, au devenit dependente de resursele statului și au început să se înstrăineze de cetățenii pe care pretind că îi reprezintă. Astăzi partidele nu mai reprezintă viziuni politice ale unor grupuri sociale aflate în competiție pentru accesul la putere în scopul impunerii unei viziuni ideologice ci încearcă să reprezinte interesele tuturor cetățenilor, apropiindu-se din ce în ce mai mult de comportamentul asociațiilor non-partizane, mișcărilor sociale, grupurilor de interes general și media. Pe scurt, partidele mainstream formulează politici publice pentru alegătorul median; (iv) funcționarea instituțiilor și procedurilor interne. Funcția de recrutare și selecție a leadership-ului se desfășoară, în cazul partidelor tradiționale, într-un cadru birocatic și limitat, în contextul în care aceste partidele devin dependente de capital, favorizând din acest motiv relația stat-partid în raport cu cea dintre partid și cetățeni. Umarea: partidele construiesc statul după propriile interese, punând pe plan secund reprezentarea intereselor cetățenilor. În contextul de mai sus în care funcția istoric definită a partidelor, cea de articulare a diferitelor politici s-a destrămat, este dificilă menținerea legăturii cu alegătorii dacă aceștia nu văd o diferență serioasă în programele și politicile oferite. Deci, pentru că alegătorii nu identifică nici o alternativă clară, singura diferență care le rămâne de analizat este personalitatea liderilor! Privind dintr-un alt punct de vedere, cel strict intern, s-a consacrat procesul de cartelizare a partidelor/partidocrație, urmare a faptului că politica a devenit o lume ca atare, în care partidele tradiționale se comportă ca protectori ai intereselor egoiste ale elitei, ale castei politice, nu ale cetățenilor și societății, fiind în același timp dependente de finanțare publică, cea care le garantează existența. În aceste partide de tip cartel liderii rămân dependenți de poziții/funcții pentru că le consideră profesii, neglijează membrii partidului în procesul decizional dar îi utilizează pentru a legitima miturile favorabile lor, caută soluții pentru a exclude partidele mici din competiția electorală, iar periferia evită legăturile prea puternice cu centrul pentru ca interesele locale să nu fie perturbate. Dacă la aceste procese interne se adaugă cele referitoare la corupția politică, sunt întrunite condițiile pentru crearea unui decalaj între partide și societate, între elite și popor, indivizii văzându-i pe toți politicienii ca parte a aceleiași clase politice. Iată cum, atașamentul față de partidele tradiționale scade, favorizându-se apariția și consolidarea populismului.
Aproape toate cele de mai sus ar trebui să fie chestiuni cunoscute și este inutil să explicăm că se aplică și partidelor tradiționale din România: evacuarea intelectualilor din procesul decizional; absolutizarea criteriului meritocrației electorale pentru obținerea de poziții de conducere în structurile partidului și în instituțiile statului urmare a alegerilor; refuzul primirii pe liste parlamentare a unor personalități din partid aflate în afara sferei de influență a filialelor; birocratizarea accesului la funcții de conducere în partid; formularea unor programe de guvernare semnificativ amendate și în final „avizate” de birocrația centrală; adoptarea și numirea de funcționari publici în poziții ministeriale înalte în defavoarea propriilor membri deci depolitizarea deciziei guvernamentale; nefuncționarea comisiilor profesionale interne mai ales în perioadele de guvernare, descurajarea dezbaterii interne pe teme ideologice etc.
O observație
„Dacă partidele politice tradiționale au partea lor de responsabilitate în apariția populismului, mass-media are, la rândul ei, un rol de promovare al acestui fenomen chiar dacă nu îl susține; cauza ei fiind de natură comercială. Populiștii se bazează pe mass-media pentru că le oferă o relație directă cu cetățenii. Pe de altă parte, comercializarea mass-media are propria logică pe care politicienii au trebuit sa o urmeze. În încercarea de a crea un rating ridicat, emisiunile care conțin dezbateri sunt produse ca spectacole. În ele, problemele sociale grave sunt simplificate și dramatizate, rivalii sunt demonizati și scandalurile sunt accentuate. Politica este văzută și ca divertisment. Cele mai urmărite emisiuni politice sunt de natură distractivă în care nu există o dezbatere reală, iar politicienii sunt ridiculizați. Logica pieței obligă mass-media, în special ziarele tabloide și televiziunea, să acorde spațiu partidelor politice populiste. Controversa pe care o creează cu poziții opuse partidelor consacrate contribuie la creșterea vizibilității acestora pe scena publică. La prima vedere pare să existe o convergență între logica pieței pe care operează mass-media și populism. Dar faptul că există o convergență între logica pieței a mass-media și populism nu înseamnă că mass-media îi susține automat pe populiști. Logica tuturor mass-media este aceeași și doar comercială, dar politica editorială nu este[4]”. Totuși problema există!
Iată cum, oligarhizarea deciziei publice, cartelizarea partidelor politice, dezideologizarea la care se adaugă creșterea dependenței acestora de stat, externalizarea formulării politicilor publice/profesionalizarea și nu în ultimul rând mediocrația etc. ne arată că adevărata boală care afectează democrațiile reprezentative este criza partidelor politice tradiționale. Ascensiunea partidelor anti-establishment este doar un simptom. Acest lucru este important de reținut dacă se vor căuta soluții. Există o serie de opțiuni oferite instituțiilor politice care doresc să evolueze. Doar că înainte de a fi eventual aplicate ori respinse, soluțiile ar trebui înțelese în context: a continua formularea de poziții politice în jurul preferințelor alegătorului din centrul spectrului ideologic volatilizează propriul bazin electoral simultan cu favorizarea partidelor de periferie. Ca urmare, creșterea dimensiunii sistemului de partide se va face pe seama măririi numărului acelora plasate la marginea spectrului ideologic. O astfel de evoluție va duce la situații de blocaj în obținerea de majorități parlamentare iar în final alegătorii nu vor mai putea fi siguri că votul pentru un anumit partid va avea ca rezultat un cabinet de coaliție preferat. Acestă stare de fapt induce frustrare și nemulțumire în rândul cetățenilor și o scădere a participării la vot.
În fine, să vorbim despre „barometrul neîncrederii” din societatea românească. Nivelul de încredere al românilor în alți oameni este de 11% (2018) față de 7% (2015) în comparație cu Statele Unite (30%), Olanda (până la 60%), Germania (cca. 40%) – (D. David[5]). Aceasta înseamnă că disponibilitatea pentru colaborare, asociere, toleranță etc. sunt afectate și deci capitalul social nu sprijină suficient democrația. Ori, dacă cetățenii nu se informează cu privire la viața politică, dacă nu participă la procesele electorale, dacă nu se implică politic, vor fi parte a unui cerc vicios perfect: neîncredere, neparticipare, lipsa schimbării. Pe de altă parte, cifrele de mai sus aduc în discuție și o altă realitate socială: caracterul colectivist al societății românești în care grupul este mai important decât individul iar familia conduce în mod absolut clasamentul încrederii (6 din 10 români nu au încredere în nimeni în afara familiei şi prietenilor[6]). Și cum principalele tipuri de asociere umană sunt comunitatea și societatea putem observa că, în contextul politic actual, „neschimbarea” este preferată de partidele politice deoarece o comunitate mică (chiar și de talia orașelor cu puțini locuitori) se poate conduce în bună parte interpretând normele prin prisma regulilor informale (cutume) deoarece legăturile dintre oameni au grad mare de personalizare iar ierarhiile sunt dificil de schimbat. Ori, emanciparea ar însemna schimbarea de paradigmă în micile comunități astfel încât acestea să se comporte după regulile formale din societate și nu după cele informale din comunitatea tradițională: guvernarea se face după legi, impersonal, iar ierarhiile sunt supuse reevaluării permanente. Deci, oamenii din societate (aici în sensul comunităților mari) nu sunt organic legați și ca urmare nimeni nu resimte obligația de a oferi un bun sau un serviciu altcuiva fără să obțină ceva echivalent în schimb. Trecerea de la psihologia micii comunități la cea a societății reprezintă, de fapt, trecerea de la familia tradițională la societatea civilă. Această tranziție durează de prea mulți ani în România și din cauza decalajelor a căpătat un efect invers extinzându-se de la periferie către centru – pentru exemplificare putem contabiliza numărul semnificativ nași și fini de cununie, de botez etc. numiți în funcții publice, „promovați” în administrație, „câștigători de concursuri” în universități, etc. Această practică de invadare a sistemului decizional cu persoane „de încredere” pe criteriul apartenenței la familia extinsă, nu arată altceva decât că un capitalism construit de jos în sus, definit sociologic prin diferențierea între tipurile de comunități (descrise mai sus) și, deci, născut ca urmare a modernizării a fost imposibil de realizat în România. Altfel spus, sistemul colectivist, în loc să fie înlocuit de unul comunitar, cu valențe individualiste, asertive etc. se extinde în partidele politice accentuînd cartelizarea acestora iar capitalismul rămâne să fie construit de sus în jos.
Există suficiente argumente pentru a afirma că partidele tradiționale se află într-o criză de evoluție care se adâncește. Există la fel de multe concluzii ale unor studii din care se degajă, în mare, soluții comune care aplicate ar putea schimba traiectoriie de evoluție ale partidelor. Și totuși, logica liderilor partidelor tradiționale rămâne circulară: riscurile economice, sociale, geopolitice etc. sunt în creștere și trebuie gestionate într-o atmosferă de stabilitate, iar stabilitatatea nu poate fi asigurată decât de către partidele care au experiență. Nimeni însă, nu împiedică aceste partide să facă schimbările pe care electoratul le cere. Sau poate că nu le cere, de vreme ce alegerile recente arată succesul alianței PSD-PNL, alianță încheiată întru stabilitate și pentru a nu lăsa șanse populiștilor să câștige electoral. Cert este că în urma formării acestei alianțe cele mai mari riscuri politice le-a asumat PNL. Și nu pe termen scurt. PSD nu are riscurile PNL deoarece „deține” un electorat stabil, despre ale cărui caracteristici nu vom vorbi aici, și în plus, într-un mod deja cunoscut, lasă mereu „în afara jocului” pe liberali, practicând un fel de populism guvernamental în momente dificile. Pentru PNL renunțarea la continuarea alianței electorale nu anulează ideea că la guvernare există un mare „partid transversal”.
Si totuși o strategie „de linia a doua” pentru PNL este necesară. Mai precis, o strategie care să privească evoluția partidului, indiferent de cerințele zilnice preponderent administrative. Un prim pas s-a realizat prin refuzul continuării alianței electorale cu PSD – în ultima clipă. Totuși, nu este suficient. Este nevoie de o astfel de strategie și pentru a răspunde competitorilor de pe partea dreaptă. Acești competitori, fie ei asumați ordoliberali ori neoliberali în viziunile economice, nu ne pun la dispoziție punctul lor de vedere asupra liberalismului politic. Tocmai aici este rolul pe care PNL trebuie să îl reinterpreteze în beneficiul public și desigur al său, dovedind că poate ieși din situația în care se află.
PNL are posibilitatea să își reviziteze latura sa conservatoare prin asumarea unui comunitarism de dreapta prin care să urmărească emanciparea instituțiilor informale ale societății, creșterea autonomiei decizionale individuale și sprijinirea colectivităților în evoluția lor de la colectivism la comunitarism. Acestă înterpretare extinsă a componentei conservatoare, surclasează ofertele de pe piața politică deoarece afirmă că democrația reprezentativă rămâne soluția în condițiile creșterii autonomiei persoanei.
În același timp PNL își poate extinde paleta sa ideologică cu latura liberalismul civic pentru a arăta că înțelege că exercitarea libertăților individuale se susține pe un țesut moral care le garantează continuitatea. Liberalismul civic propus de PNL are în vedere considerarea avantajelor democrației deliberative, privită ca o extindere a democrației reprezentative, prin intermediul căreia cetățenii interesați să participe la decizia publică să o poată face. Liberalismul civic caută să pună în practică principiul autolimitării puterii publice prin consolidarea instituțiilor statului simultan cu întărirea controlului civic asupra deciziei administrative. Asigurarea calității reprezentanţilor societăţii în structurile de monitorizare ale instituţiilor statului este o responsabilitate civică nu una politică. Iată de ce societatea civilă trebuie susținută și întărită pentru a promova în spațiul public intelectualitatea critică. Creşterea încrederii în decizia publică este condiţionată de consensul dintre societate şi partide asupra modului în care cele din urmă îşi asumă sau nu principiul autolimitării puterii publice. Liberalismul civic aduce în prim plan responsabilitatea civică deoarece „o teorie a justificării publice” face ca instituțiile juridice și politice ale democrației liberale să întruchipeze angajamentul colectiv pentru progres.
În fine, liberalismul plasat către centru-dreapta poate să revigoreze pateneriatul său cu creștin-democrația, mai ales deoarece aceasta susține respectul pentru tradiție, morala creștină, familia alături de subsidiaritate.
În ceea ce privește latura sa europeană PNL trebuie să își lămurească sieși, dacă putem spune așa, statutul: atât cel politic (în cadrul Partidului Popular European) cât și cel de partener al executivului european (Comisia europeană) – pentru clarificarea acestei afirmații, un bun exemplu fi cel referitor la dosarul Schengen; anume faptul că probabil cea mai europeană soluție pentru încercarea de a-l rezolva nu a fost niciodată adusă în discuție din motive care țin de un reflex al autolimitării; de aceea nu o vom face nici noi aici. Sau poate mai direct spus, PNL este dator să își stabilească mai bine strategiile politice și economice în cadrul PPE ieșind din starea de conformare/așteptare și trecând la cel al afirmării intereselor legitime ale celor pe care îi reprezintă – un bun exercițiu ar putea consta în comunicarea spre România, nu doar a succeselor personale obținute de europarlamentarii liberali ci și a reformelor din politicile publice pe care ar trebui să le avem în vedere. Ca un susținător al adâncirii integrării europene, PNL trebuie nu doar să susțină propunerile rezultate în urma Conferinței privind Viitorul Europei ci și să se pregătească pentru a le utiliza.
Întregul text propus aici reprezintă un punct de vedere mai degrabă ne-optimist în ceea ce privește evoluția către metamodernitate a societății, ieșirea din mediocrație a partidelor tradiționale și accesarea noii economii. Cât despre partidele de dreapta din România, aceastea ar trebui să își citească mai bine programele în care se limitează la liberalismul economic și să reviziteze latura liberalismului politic, deoarece drepturile și libertățile trebuie apărate permanent. Nu pare complicat!
În toate partidele există buni politicieni. În administrație există funcționari lucizi. În agora există excelente analize. În societate există mari profesioniști. Oare ce ne încurcă?
***
Articolul face parte dintr-o serie de opt articole publicate pe site-ul Economistul.
[1] Sharlamanov, K., Populism as Meta Ideology, Palgrave Macmillan Ltd, 2022
[2] https://spotmedia.ro/stiri/politica/romania-este-campioana-populismului-in-europa-psd-are-printre-cele-mai-mici-ponderi-de-populisti-razboiul-a-schimbat-mult-cifrele-interviu
[3] https://spotmedia.ro/wp-content/uploads/2022/04/Populism-in-Romania-APR-2022.pdf
[4] Mattozzi, A., Merlo, A., Mediocracy, Journal of Public Economics 130, 32–44, 2015
[5] https://europeanvaluesstudy.eu/ și https://www.andreearosca.ro/daniel-david-incredere/
[6] https://ires.ro/uploads/articole/ires_criza-de-incredere-perceptii-si-reprezentari_sinteza_ianuarie-2016.pdf
