de prof. Adrian Ciocănea (foto)
Un răspuns posibil la întrebarea de mai sus este condiționat de existența a cel puțin două premise: prima statistică, iar cea de a doua ideologică. Adică, dacă va exista un grup de indivizi suficient de reprezentativi, respectiv dacă există o abordare ideologică pe care acest grup să se suțină.
Ipoteza statistică, se referă la eventuala existența în societatea noastră a unei mase critice de intelectuali publici sau dispuși să se manifeste public, masă critică suficient de reprezentativă pentru România de astăzi care să fie apropiată de viziunea metamodernă. Apariția unei asemenea minorități nu este o imposibilitate dacă, păstrând proporțiile, ne amintim că în Revoluția din 1848 o minoritate românească nesemnificativă statistic de cca. 200 de persoane (A. Niculescu) „a mișcat țara” și a jalonat programul de formare și modernizare a României de la jumătatea secolului al XIX-lea până la 1918. Analizând această premisă în contextul în care putem accepta ideea conform căreia progresul individual este posibil prin achizițiile din educație și expunerea la economie, rezultă că formularea și comunicarea unei viziuni a complexității ar solicita contribuții ale intelectualilor din diferite domenii.
Asemenea contribuții există în spațiul academic și nu numai, constituindu-se în potențiale fundamente ale unui proiect de evoluție; însă societatea nu le valorifică din diferite motive: fie pentru că intelectualii critici consideră că rolul lor nu este acela de a oferi soluții concrete ci doar de a formula diagnoze, fie pentru că (prea mulți) ziariști consideră că media nu are vreun rol în educarea publicului său, fie din cauze constitutive ca aceea conform căreia sociologii nu au vocația previziunii prin chiar meseria lor (la fel și psihologii sociali ori politologii) fie, în fine, pentru că economiștii își fundamentează proiecțiile pe date aflate permanent în ciclicitate (aleatorii temporal). Chiar considerând că putem beneficia de o viziune holistă asupra progresului, adevărata problemă de rezolvat, însă, este identificarea/coagularea grupului care să amorseze schimbarea de paradigmă în politicile publice. Astfel, există varianta clasică, invocată pe larg, care face trimitere la capacitatea de a provoca schimbare a societății civile.
O alta se referă la rolul mediului de afaceri. Prima soluție, după cum s-a văzut în acești ani, nu este viabilă deoarece resursele societății civile sunt disproporționat de reduse față de magnitudinea obiectivelor. A doua soluție este limitată de paradigma constrângătoare a profitului. Pe scurt, o schimbare societală nu poate fi făcută de jos în sus fără sprijin politic. Ca urmare, în mod paradoxal, singurul grup care poate amorsa o schimbare pe termen mediu/lung este cel al politicienilor, sau mai exact al unui grup care s-ar forma în structura partidelor ori a unui partid; și chiar dacă nu sună bine pentru progresiști, este vorba despre partidele mainstream care pot lupta cu postmodernismul utilizând arme doctrinare consacrate – vom reveni mai jos în text.
În ceea ce privește premisa ideologică, lucrurile sunt relativ mai simplu de explicat, dar mai greu de acceptat. Mai precis, contracararea adâncirii influențelor posmoderne în societate, politică și administrație (până la limitele la care binele comun devine un bun public amorf din ce în ce mai incluziv și renegociat între tot mai multe grupuri) cere clarificări doctrinare care să contrabalanseze noua ofensivă a adepților postmodernismului. Și aceasta deoarece postmodernismul în formele sale recente are drept scop fagocitarea libertarianismului pentru definirea unei arme ideologice cu care să își justifice prezența în viața socială, definind astfel o mișcare cu format clasic – un curent de gândire și o ideologie. Cu alte cuvinte, invocând ca obiectiv fundamental „libertatea reală”, postmodernismul caută o nouă cale de a-și continua influența asupra societății invocând combinația între postmodernism și libertarianism. Desigur, liberalismul are de luptat cu această intenție declarată a susținătorilor postmodernismului deoarece suferința majoră a liberalismului clasic constă în explicarea, mereu și mereu, a faptului că libertatea ca parte a proiectului liberal reprezintă mai mult decât suma libertăților individuale autodefinite și manifestate indiferent de efectele lor sociale. Iată cum în termeni doctrinari, liberalismul de dreapta capătă, fără voia sa, o mai mare expunere față de postmodernism ceea ce nu este neapărat un avantaj. Pe partea economică, o critică a neoliberalismului – critică ce nu aduce dovezi clare conform cărora acesta reprezintă exploatarea capitalistă – s-a suprapus peste „atacurile” stângii care nu ezită să se prezinte ca având și variante social-liberale mai eficiente – „semnalizând” la stânga și virând, de fapt, la dreapta în elaborarea politicilor publice (A treia cale). În fine, succesele/insuccesele democrației liberale/iliberale nu fac altceva decât să amestece cei doi termeni astfel încât, din nou, liberalismul pare să fie co-responsabil pentru erorile de parcurs ale acesteia. Fără a aprofunda mai mult tema relației liberalismului cu alte ideologii putem spune totuși că, spre deosebire de acestea, liberalismul, grație capacității sale de a reprezenta pe lângă o doctrină și un set de practici, a reușit să evolueze în mod natural odată cu societatea. Iată de ce liberalismul trebuie revalorizat mai ales pentru faptul că el însuși conține justificarea teoretică pentru propria autocorecție (F. Fukuiama).
Depărtarea liberalismului de marginile sale (cea libertariană și cea social-liberală) ar putea duce la revalorizarea acestuia printr-o accentuare a componentei de centru-dreapta cu influențe conservatoare – o soluție dezirabilă pentru România.
În economia acestui text, analiza premiselor de mai sus arată că formularea unei viziuni asupra evoluției societății într-o abordare metamodernă ar presupune o soluție „paradoxală”. Mai întâi identificarea unor individualități tocmai de pe scena politică, cea blamată pentru inacțiune. Apoi revalorizarea liberalismului de centru-dreapta cu accente conservatoare.
Înainte de a sugera o soluție politică, ar mai fi necesară enunțarea unei ultime cerințe – cea mai grea. Conform acesteia, acceptarea unei viziuni metamoderne pe agenda partidelor politice ar presupune ca liderii acestora să recunoască și să își propună depășirea stării de mediocrație instituită deja pe suprafețe mari în spectrul politic din România. Avansul mediocrației se datorează unei combinații între managementul de partid (recrutarea membrilor) și sistemul electoral (cu reprezentare proporțională sau majoritar). Astfel, partidele politice pot alege în mod deliberat să recruteze doar politicieni mediocri, în ciuda faptului că ar putea selecta indivizi mai buni. Acest lucru se întâmplă când calitatea politică este limitată, fenomenul fiind mai probabil să apară în sistemele electorale proporționale decât în sistemele electorale majoritare.
Astfel, în cazul unui sistem electoral cu reprezentare proporțională (așa cum este acesta în România) excluderea liderilor exponențiali și selectarea unui grup mediocru dar relativ omogen de indivizi reduce „efectul descurajării” celor care au mai puține calități – speranțele lor politice fiind inhibate de liderii exponențiali; deci se elimină astfel riscul unei mobilizări reduse din partea organizației. În același timp, însă, se limitează avantajul competitiv. Dimpotrivă, într-un sistem electoral majoritar, selectarea pe criteriul competenței maximizează șansele printr-o creștere a efortului de campanie chiar peste nivelul concurenților. Explicația acestor afirmații vine dintr-o analiză a impactului marginal al efortului individual de campanie asupra probabilității de a câștiga alegerile[1].
Fără a insista asupra aspectelor tehnice putem spune că reducerea calității politicienilor aleși prin această metodă „a mediei”, scade și calitatea prestației guvernamentale. Iar consecința este formarea unui amalgam între politicieni și funcționari pe principiul conform căruia, dacă politicul nu este capabil de viziune, măcar birocrații sunt stăpâni pe proceduri. Mediocrația permite specializarea indivizilor fără nevoia de lidership eliminând incompetența simultan cu competența. Din acest motiv este potrivită liderilor „prudenți” și, desigur, la fel de mediocri. Odată deveniți majoritari, mediocrații se caută și se imită unii pe alții. Procedurile dezvoltate de mediocrație îi ajută pe cei care au niveluri medii de competență să urce în poziții de putere, înlăturându-i atât pe cei supercompetenți, cât și pe cei incompetenți (principiul lui Peter). Pe scurt, o mediocrație va prefera un sistem electoral cu reprezentare proporțională iar un grup competitiv va prefera un sistem electoral majoritar.
În fine, invocarea de către mediocrație a stabilității este încă un ingredient pentru o rețetă garantată a eșecului la guvernare deoarece compromisul între mediocrațiile „nici de stânga” și „nici de dreapta” definește o perfectă „politică a centrului extrem” la umbra căreia poate activa oricând un mare partid transversal. Fără a mai insista, trebuie totuși spus că „…mediocrația ne propune să vedem ca inevitabil ceea ce este inacceptabil și ca necesar ceea ce este revoltător. Faptul că gândim lumea în termeni de variabile medii este de înțeles; că unii oameni seamănă foarte mult cu aceste cifre medii este evident. Dar mediocrația descrie nu atât dominația oamenilor mediocri, cât starea de dominație creată de formele mediocre înseși, o stare de dominație care stabilește aceste forme ca fiind uneori cheia supraviețuirii, până la punctul în care cei care aspiră la ceva mai bine și pretenția la suveranitate devin obiectul cuvintelor goale generate de mediocrație”[2]. Rămâne să discutăm cât de potrivit ar fi sistemul mixt care, în bunul renume autohton a fot deja încercat într-o formă parcă special aleasă pentru a înregistra un eșec (2008).
Întregul text de mai sus, încearcă să comunice câteva idei referitoare la modul în care societatea românească, după unii încă o societate a imitației și sincronizării, colectivistă și tranzacțională, ar putea să își privească critic drumul către progres. Dacă ritmul progresului va rămâne lent, acesta ar putea fi efectul postmodernismului pătruns în societate și apoi în politică, politici, administrație, educație etc. Iar dacă prețul emancipării individuale este promovarea valorilor postmoderne așa cum am încercat să le prezentăm, este nu doar posibil ci chiar probabil ca liderii țării să nu poată furniza românilor o viziune asupra progresului. Drept consecință a lipsei unui proiect de țară și pe fondul unei reforme a educației de tip postmodern, economia se va îndrepta mai puțin către una a cunoașterii ci spre una a serviciilor în care competențele sunt mai necesare decât cunoștințele; reforma administrativ teritorială a țării va fi proiectată în paradigma exercitării puterii politice și nu a potențialului economic și social ceea ce va putea accentua disparitățile; partidele politice, mai ales cele mainstream, vor rămâne în paradigma mediocrației permițând fragmentarea democrației prin apariția și dezvoltarea mișcărilor populiste și chiar extremiste.
Fără a încerca un lung șir de concluzii, care de altfel sunt cuprinse de-a lungul textului de mai sus, am putea vorbi despre posibilitatea unei tranziții societale de ieșire din posmodernismul pe care îl experimentăm astăzi prin asumarea, mai întâi politică (în mod paradoxal) a metamodernismul. Asumarea politică a acestei decizii ar trebui să influențeze modul de interpretare a ideologiilor partidelor – fie acestea de stânga sau de dreapta. Ideologic vorbind, probabil că punctul de plecare ar putea fi dat de revizitarea ideii de individualism în corelare cu cea de libertate, abordând postmodernismul și liberalismul ca două curente de gândire. Deși există unele suprapuneri între postmodernism și liberalism în ceea ce privește valorile (diversitatea, toleranța etc.) aceste curente de gândire au perspective divergente în ceea ce privește problemele sociale, politice, culturale. Liberalismul crede în nevoia fundamentală a individului de libertate, idee care se află aproape de esența postmodernismului. Și asemănările se opresc aici pentru că: liberalismul apreciază universalismul pe când postmodernismul îl respinge în favoarea identității; liberalismul încurajează dezbaterea ca mijloc de a ajunge la adevărul pe care postmodernismul îl acceptă doar ca „joc de limbaj”; în fine, liberalismul acceptă critica, extinsă chiar și asupra sa autocorectându-se, pe când postmodernismul nu poate fi criticat dacă se aplică propriile definiții asupra inexistenței unui adevăr rațional – un cerc vicios perfect. Postmodernismul este în mod substanțial departe de liberalism așa cum progresismul este diferit de progres.
În ceea ce privește rolul PNL, acesta ar fi, în urma unei asumări ideologice, acela de a explica riscurile confuziei dintre progresul individual și progresism ca proiect politic, să readucă în prim plan legătura dintre libertatea individuală și responsabilitate, să propună societății recunoașterea marilor narațiuni ca substanță a proiectului național. Și, ca urmare, să judece dacă în actualul context cea mai bună poziționare pe scena politică ar putea fi cea de centru – dreapta cu influențe conservatoare fără a neglija elementele creștin democrate și pe cele ale unui liberalism civic.
PNL ar putea decide să inițieze două mari gesturi publice: mai întâi să ceară sprijinul societății, ce ar putea fi reprezentată prin intelectuali publici, lideri de opinie din societatea civilă și din mediul de afaceri, bresle etc. pentru ca ideea de progres a societății să capete conturul opțiunii generale. Și nu este vorba doar despre formularea unei viziuni (în vederea desenării unui proiect de țară în context european) ci și despre un proiect de evoluție al PNL prin care partidul să poată el însuși evolua, și ca urmare, marile politici publice să capete priorități recunoscute civic. PNL este, de fapt, singurul partid politic ce poate face un asemenea gest nu doar deoarece însuși liberalismul pe care dorește să îl reprezinte conține justificarea teoretică pentru propria autocorecție ci și pentru că, cu toate erorile sale, nu și-a trădat niciodată valorile fundamentale. Apoi, PNL ar putea decide să se confrunte cu propria mediocrație, ceea ce într-o oarecare măsură și-a propus să facă odată cu alegerile locale din acest an. Acesta este un proces dificil care ține de voința liderilor exponențiali ai partidului ce pot compensa lipsa unui sistem electoral majoritar (competitiv) prin combinarea meritocrației votului cu recunoașterea competențelor profesionale dovedite. În fine, o revalorizare a liberalismului în România, concretizată printr-o viziune asupra progresului, așa cum am încercat să descriem mai sus, ar da un nou impuls relațiilor cu Uniunea Europeană, mai ales în ceea ce privește orientarea proiectului european.
Schimbarea de paradigmă propusă societății de către PNL ar putea intra în competiție cu o eventuală ofertă similară a PSD. Teoretic. Doar că PSD nu pare să își propună să formuleze vreuna. PSD nu justifică! El este!
***
Articolul face parte dintr-o serie de opt articole publicate pe site-ul Economistul.
[1] Mattozzi, A., Merlo, A., Mediocracy, Journal of Public Economics 130, 32–44, 2015
[2] Deneault, A., Mediocracy: The Politics of the Extreme Centre, Between the Lines, ISBN-10, 2018
