de prof. Adrian Ciocănea (foto)
Soluția optimă pentru asigurarea creșterii susținute a PIB, și a răspunde provocărilor economice inclusiv în contextul metacrizei de mediu, este inovarea. Aceasta duce la îmbunătățirea productivității, sau într-un înțeles mai larg, a competitivității. Deși obiectivul este cunoscut, România este departe de atingerea lui. Economia noastră are de multă vreme slabe performanțe în ceea ce privește competitivitatea. Pentru a evidenția această afirmație putem observa, de exemplu, că există o diferență semnificativă între valoarea PIB/locuitor calculată la paritatea puterii de cumpărare a regiunii București-Ilfov, care o plasează pe locul 11 în clasamentul ce conține 234 de regiuni europene, și poziția 129 pe care se află, în ceea ce privește indicatorul competitivății[1],[2]. Aceste date arată că nu competitivitatea este primordială în bunăstarea celei mai dezvoltate regiuni din România ci consumul/dimensiunea pieței. Judecând similar, dar la nivelul întregii țări, creșterea PIB/capita calculat la paritatea puterii de cumpărare este cca. 78% față de media europeană – Bucureștiul având peste 260% – însă productivitatea ne plasează pe locul penultim în UE. Aceasta în condițiile în care veniturile fiscale (inclusiv contribuțiile sociale) încasate la Bugetul Statului se află la cote minime, de cca. 27% din PIB (2023) în raport cu media UE, situându-se la fel ca și în cazul productivității pe locul penultim în UE, la o diferență de cca. 13 pp față de media UE – 40,9% PIB. Iată de ce sprijinul public pentru creșterea productivității prin pârghiile economiei de piață precum granturile, ajutoarele de stat orizontale, reducerea poverii fiscale și administrative etc. rămâne redus, ca să nu mai vorbim despre alocările financiare (ridicole) pentru finanțarea cercetării. De altfel, este simptomatic faptul că România are o Strategie pentru Competitivitate despre care nu se vorbește și nu (mai) are un Consiliu de Productivitate de unde să apără măcar unele bune practici care să inspire birocrația spre a ținti sprijinul pentru competitivitatea economiei.
Fără a mai argumenta suplimentar, nu este greu de observat că structura competitivității în România, așa cum se prezintă astăzi, este incapabilă să susțină creșterea.
Ce alte variante ar putea fi discutate?
Desigur, există și un alt punct de vedere: de vreme ce costurile de mediu sunt relativ fixe, fiind evaluate pentru ținte deja stabilite, prioritatea ar fi pur și simplu creșterea PIB chiar și fără politici de inovare prea active, ceea ce ar duce la o reducere procentuală a efortului financiar – o viziune contabilă. Conform acestui scenariu, care pare a fi preferat astăzi și de politicieni și de birocrație, putem fi relativ „liniștiți” funcționând în continuare în paradigma „business as usual”. Desigur, dacă această creștere ar putea fi suficient de rapidă și sustenabilă. Deci, vestea bună ar consta în faptul că, în cazul păstrării anvelopei financiare pentru obiectivele de mediu, procentul din PIB necesar pentru a atinge ținta zero emisii, de exemplu, va scădea în timp odată cu creșterea PIB. Veștile mai puțin bune sunt legate de faptul că, pe de o parte, țintele obiectivelor de mediu sunt nu de puține ori variabile iar pe de altă parte efectele unor politici de inovare cer investiții pe termen scurt și oferă rezultate pe termen cel puțin mediu. În fine, dacă se ia în considerație și ciclicitatea economică este de așteptat ca în anumite perioade economia să încetinească, deci PIB-ul să stagneze/scadă, iar statele să fie nevoite să înregistreze o creștere a procentul din PIB dedicat obiectivelor de mediu – consecințele viziunii contabile. Pe scurt, urmărirea simultană a obiectivelor de mediu și a creșterii economice consistente reprezintă apanajul națiunilor al căror PIB este relativ ridicat și cu structură competitivă. România nu face parte din această categorie de state.
În fine, există și un al treilea punct de vedere conform căruia țintele obiectivelor de mediu vor evolua în sensul relaxării, fie a termenelor, fie a numărului lor. Acest punct de vedere a fost lămurit deja prin realegerea Președintei Comisiei UE care, cel mai probabil, va păstra marile obiective de mediu.
Trei puncte de vedere au fost prezentate mai sus care privesc modalitățile de finanțare a obiectivelor de mediu: evoluția către competitivitate dar care solicită investiții promovate imediat pentru obținerea de rezultate pe termen mediu/lung; creștere economică susținută dar care solicită masive investiții publice și private în contextul condiționalităților externe pentru obținerea finanțării; reducerea ambiției obiectivelor de mediu la nivel comunitar și deci și a nivelului de investiții necesare. Pentru primele două soluții pot fi identificate și un număr de riscuri: în cazul „obiectivul productivitate” primul risc ar putea fi reprezentat de așa numită „capcană a venitului mediu”, iar pentru „obiectivul creștere intensivă” primul risc ar putea fi legat de sustenabilitatea modelului nostru economic.
Capcana venitului mediu
Capcana venitului mediu semnifică epuizarea potențialului de creștere economică al unui stat care nu mai poate susține competitivitatea externă doar prin sectoare intensive în forță de muncă. Aceasta deoarece salariile devin relativ ridicate iar pe de altă parte economia, oricât de diversificată ar fi aceasta (inclusiv cazul României), nu produce bunuri cu valoare adăugată mare la o scară suficient de largă pentru a compensa creșterea de salarii. Deci avem de-a face cu o dublă lipsă de productivitate. Pe fond, capcana venitului mediu se manifestă când factorii de producție clasici, reprezentând resurse cu origine tangibilă (forța de muncă, capitalul şi pământul) și-au atins limitele de productivitate iar trecerea către neofactorii de producție, reprezentând resurse intangibile (abilitățile antreprenoriale, informația, tehnologia) ca de exemplu creșterea rolului în economie a Bursei și piețelor de capital, transferul tehnologic, digitalizarea etc. întârzie să se manifeste. Semnalul concret că acest risc poate apărea, constă în atingerea unei valori a venitului pe cap de locuitor cuprinsă între o treime până la două treimi din venitul pe cap de locuitor al Statelor Unite. România se află în acest interval. În spațiul public românesc, cel puțin în sfera celor care proiectează politicile publice, tema capcanei venitului mediu este marginală deși există o serie de studii tematice, dedicate regiunilor din „vechea Europă”[3], Europei Centrale și de Est, inclusiv României [4] și chiar exemple concrete de introducere a acestui subiect în programe de guvernare[5]. Lipsa dezbaterii publice pe această temă (cu excepții remarcabile) face ca reformele structurale necesare pentru creșterea productivității să fie reduse la soluții punctuale avansate de o întreagă literatură gri – aici cu înțelesul de literatură care nu este supusă unui proces de editare la fel de strict ca literatura tradițională fiind sub riscul de a prezenta inexactități sau chiar interpretări partizane – literatură nu de puține ori dependentă de sursa finanțării și, evident orientată către captarea atenției decidenților către propriile domenii. Un bun exemplu poate fi cel al unor asociații de companii private care finanțează o mare universitate pentru ca aceasta să analizeze avantajele cotei unice de impozitare.
Pentru România, guvernanța, acumularea scăzută de capital, disparitățile/decalajele economice și de pe piața muncii reprezintă riscurile cele mai mari pentru depășirea capcanei venitului mediu.
Observație: Statele est-europene care s-au poziționat mai bine pentru evitarea capcanei veniturilor medii au fost acelea care s-au distanțat net de structura instituțională comunistă, au valorizat pregătirea resursei umane, inovarea, productivitatea totală a factorilor, au gestionat activ deficitele, și-au asigurat o forță de muncă bine calificată în acord cu cererea de pe piața muncii. Statele care au întârziat aceste procese, între care și România, și care au intrat nereformate instituțional și administrativ în programele de sprijin ale UE nu au evoluat către modelul competitiv, rămânând în paradigma modelului bazat pe costuri[6]. Iată de ce, politic vorbind, alianțele stânga-dreapta în România, mai ales astăzi când principalele partide care reprezintă aceste doctrine sunt privite ca partide mainstream și acuzate că nu mai au multe de spus, reprezintă mari riscuri. Iar cele mai mari riscuri sunt la adresa dreptei, respectiv a Partidului Național Liberal; nu este greu de verificat istoric ce partid a condus România în perioada în care despărțirea de sistemul comunist impunea crearea noilor instituții și reforma administrației.
Desigur, există economiști români care nu sunt îngrijorați de riscul capcanei venitului mediu, invocând faptul că în România există destule resurse de creștere neexploatate – sectorul asigurărilor, sectorul bancar, alte servicii etc. Poate că putem aștepta să vedem dacă este așa. Exemplele de mai sus, totuși, ne semnalează că negarea poate opri dezbaterea dar nu și apariția fenomenului.
Ce fel de model economic?
În ceea ce privește economia, analizele disponibile furnizate de economiști, sociologi sau chiar politologi sau psihologi arată că modelul nostru economic de creștere este cauza decalajului între țara nostră și statele dezvoltate ale UE. Modelul economic românesc de creștere nu este sustenabil fiind bazat pe consum, costuri scăzute pentru salarii relativ reduse, impozite scăzute pentru capital, alături de subvenții pentru investiții și preluare de tehnologie străină cu valoare adăugată preponderent slabă. Și chiar dacă recent s-a evidențiat faptul că pe parcursul anului 2023, sub efectul cumulat al tuturor surselor de finanțare disponibile, formarea brută de capital a înregistrat o contribuție la creșterea economică mai mare decât cea aferentă consumului populației (3,6 pp față de 2,2 pp)[7], ceea ce a creat optimism în zona politică guvernamentală, modelul de creștere bazat pe investiții va trebui validat după anul 2026 când finanțarea prin PNRR va înceta. Deci, abia peste câțiva ani vom vedea dacă structura investițiilor hotărâte prin decizii publice se va dovedi favorabilă creșterii de productivitate. Până atunci observăm revenirea consumului în poziția de suport principal pentru creșterea PIB. Trecând peste optimismul politic imediat, este util să vedem un tablou mai larg: „În perspectivă, este esențială reechilibrarea cât mai rapidă a dinamicii creșterilor salariale, deja extrem de consistente, cu cea a productivității muncii, proces care va favoriza nu doar revenirea treptată a ratei inflației către țintă, ci și evitarea unor pierderi de competitivitate externă a economiei românești… Deși autoritățile române au încasat, cumulat de la începutul programului, aproximativ 10 miliarde euro din fondurile PNRR, utilizarea efectivă a acestora în finanțarea de programe investiționale a fost relativ modestă, în cuantum estimat de aproximativ 20 la sută din totalul fondurilor atrase….Pe lângă fondurile europene, surse consistente de finanțare au continuat să rămână investițiile străine directe, însă este de așteptat ca pe termen mediu volumul acestora să se diminueze, inclusiv în corelație cu percepția investitorilor privind dezechilibrele macroeconomice persistente ale României”[8]. O completare a afirmațiilor de mai sus poate fi făcută trimițând la teoria conform căreia creșterile PIB se reduc pe măsură ce o economie se apropie de Frontiera Posibilităților de Producție. Economia Românei confirmă această teorie; dacă între anii 2001-2010 economia țării noastre putea înregistra creșteri anuale de PIB de cca. 5,5-6%, în deceniul curent acestea se vor limita la 3,5-4% (V. Lazea). Ori, în condițiile în care contribuțiile celor trei factori care determină PIB potențial, în ordinea importanței: productivitatea totală a factorilor, acumularea de capital, timpul de lucru al forței de muncă, sunt în diminuare, creștere ușoară conjuncturală respectiv stagnare cu tendință negativă, este puțin probabil ca modelul nostru economic, așa cum arată astăzi, să permită finanțarea costurilor aferente obiectivelor de mediu cu tot ceea ce conțin acestea: energie, infrastructură.
Observație: Actualul model economic European, bazat pe o strategie de politică monetară orientată exclusiv pe stabilitatea prețurilor, a funcționat bine în ultimii peste 50 de ani. Analiza performanțelor sale în ceea ce privește finanțele, comerțul, întreprinderile, inovarea, munca și guvernarea arată că cetățenii statelor Uniunii Europene au beneficiat de o bunăstare crescândă. Astăzi, modelul economic al UE este provocat să evolueze. Scăderea continua a populației apte de muncă, tendință ce se va croniciza odată cu anul 2025, deglobalizarea care trebuie să facă față noilor bariere comerciale, tendința de fragmentare a economiei globale în blocuri aflate în concurență, reașezarea lanțurilor de aprovizionare, dubla tranziție verde și digitală pentru care UE trebuie să învestească suplimentar peste 750 de miliarde de euro anual până în anul 2030, precum și faptul că finanţarea redresării europene se va încheia în 2026 sunt motive pentru a regândi actuala viziune asupra creșterii. La toate acestea se adaugă concluziile Conferinței pentru Viitorul Europei adoptate de către Parlamentul European și trimise Consiliului European, privind convocarea unei Convenții în cadrul căreia să se discute modificarea tratatelor UE. România trebuie să rămână concentrată în acest proces, cu tot ce înseamnă el din punct de vedere al balanței puterii între instituțiile UE, partajării sau dezvoltării competențelor Comisiei Europene în raport cu statele membre mai ales în domeniile educației, sănătății, industriei, securității și apărării ori sensibilei teme a schimbărilor climatice, a politicii energetice, a celei externe, precum și în ceea ce privește evoluția marilor politici europene, adâncirea pieței interne, politica la frontiere sau infrastructura transfrontalieră.
Există opinii referitoare evoluția economiei globale pentru anul 2023 care au întărit ideea conform căreia modelul economic European trebuie modificat, fie în limitele paradigmei actuale, fie prin ghidarea acestuia spre cererea internă „fără a aduce atingere obiectivului de stabilitate a prețurilor”. În cel de-al doilea caz, urmărirea potențialului maxim, creșterea și ocuparea deplină a forței de muncă ar însemna o schimbare, nu doar în elaborarea politicilor UE, ci și în politica monetară a Băncii Centrale Europene.
Iată cum apare o posibilă dilemă: cât din modelul nostru economic este numai despre economie și numai despre noi?
***
Articolul face parte dintr-o serie de opt articole publicate pe site-ul Economistul.
[1] https://ec.europa.eu/regional_policy/information-sources/maps/regional-competitiveness_en
[2] https://cursdeguvernare.ro/competitivitatea-romaniei-se-taraste-muuult-in-urma-pib-locuitor-cifrele-care-masoara-calitatea-slaba-a-dezvoltarii.html
[3] Iammarino, S., Rodríguez-Pose, A., Storper, M., Diemer, A., LSE Consulting, Falling into the Middle-Income Trap? A Study on the Risks for EU Regions to be Caught in a Middle-Income Trap Final Report Contract No. 2018CE16BAT055, Luxembourg: Publications Office of the European Union, ISBN 978-92-76-20378-0, 2020
[4] Kouli, Y., Müller U., (editors), The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe Causes, Consequences and Strategies in Post-Communist Countries, Berghahn Books N E W Y O R K • O X F O R D, ISBN 978-1-80539-181-4 hardback, 2024. ” The case study of Romania is particularly interesting for a book on the middle-income trap because it is the ECE country with the largest increases in wages, exports and consumption since the recovery began in 2012. It is the last ECE country to make it above the 12,000 dollars threshold (in 2019) but it is also singled out by the EBRD as the most likely candidate for the middle-income trap.”
[5]* * * The 2017 Polish ‘Plan for Responsible Growth’ (Plan na rzecz Odpowiedzialnego Rozwoju, retrieved 30 April 2021 from https://www.gov.pl/web/fundusze-regiony/ plan-na-rzecz-odpowiedzialnego-rozwoju); Was directed explicitly against the mid dle-income trap. One key step of the plan against the trap was to raise investments in ‘Research and Development’ to a level of 2 percent of national GDP.
[6] Győrffy, D. The Middle-Income Trap in Central and Eastern Europe in the 2010s: Institutions and Divergent Growth Models. Comparative European Politics 20, 90-113, 2022
[7] * * * Raport asupra inflației, BNR, mai 2024
[8] https://cursdeguvernare.ro/competitivitatea-romaniei-se-taraste-muuult-in-urma-pib-locuitor-cifrele-care-masoara-calitatea-slaba-a-dezvoltarii.html
