I. Lumea nu mai este în tranziție, este în recalibrare dură

Scriu aceste rânduri nu doar ca analist al transformărilor sistemice, ci ca membru al Parlamentului European, implicat direct în arhitectura bugetară, în negocierile privind baza industrială și tehnologică de apărare și în dezbaterile asupra viitorului instituțional al Uniunii. Această poziționare nu este una retorică. Ea conferă o dublă responsabilitate: analitică și normativă. Analitică, pentru că presupune evaluarea realistă a structurii sistemice în care operăm. Normativă, pentru că presupune formularea unei direcții legitime de acțiune în interiorul instituțiilor europene.

Ordinea internațională nu traversează o fază de ajustare incrementală. Nu ne aflăm într-o simplă redistribuire de putere între poli emergenți. Multipolaritatea, ca formulă descriptivă, este insuficientă. Ceea ce se produce este o recalibrare dură a mecanismului hegemonic care a structurat stabilitatea post-1945. Nu asistăm la o schimbare de gardă clară, ci la transformarea comportamentului actorului dominant.

Pentru aproape opt decenii, stabilitatea globală a funcționat pe un aranjament relativ coerent: furnizarea de securitate sistemică de către Statele Unite, garantarea deschiderii economice și susținerea arhitecturii multilaterale. Europa a putut astfel să internalizeze beneficiile acestei ordini și să externalizeze costurile sale coercitive. Integrarea europeană s-a dezvoltat în interiorul unei umbre strategice. Această umbrelă nu era doar militară, era predictibilitate.

Predictibilitatea hegemonului a fost infrastructura invizibilă a integrării europene.

Această infrastructură a permis construcția pieței unice, extinderea normativă, aprofundarea juridică și consolidarea unei densități instituționale fără precedent, dar, în același timp, a generat o dependență funcțională de stabilitatea externă. Nu dependență formală, nu subordonare juridică, ci o formă de path dependency strategică. Europa a internalizat premisele stabilității hegemonice ca date permanente ale mediului.

Astăzi, hegemonul nu dispare. Capacitatea militară americană rămâne superioară oricărui alt actor. Bugetul apărării depășește opt sute de miliarde de dolari anual. Rețeaua de alianțe este intactă. Dar comportamentul este recalibrat. Angajamentele sunt reafirmate în termeni politici, dar sunt însoțite de condiționalitate explicită. Alianțele sunt menținute, dar sunt discutate în registrul contribuțiilor și al echilibrului de sarcini. Interdependența economică este recunoscută, dar este tratată ca instrument strategic.

Diferența dintre declin hegemonic și volatilitate hegemonică este decisivă. În declin, puterea se reduce gradual și creează un vid relativ. În volatilitate, puterea rămâne, dar predictibilitatea comportamentului se reduce. Sistemul nu este înlocuit, este destabilizat din interior.

Pentru Europa, aceasta este o problemă structurală. Proiectul european a fost construit într-un mediu în care stabilitatea strategică era externalizată. Când această stabilitate devine negociabilă, întreaga logică a integrării este supusă unei tensiuni interne. Nu pentru că alianța dispare, ci pentru că premisa ei implicită, predictibilitatea, devine variabilă.

Într-un sistem caracterizat de competiție sino-americană, de presiune tehnologică și de conflict armat în vecinătatea imediată, predictibilitatea este o resursă strategică. Iar resursele strategice, în logica realismului structural, nu pot fi presupuse. Ele trebuie generate intern sau compensate prin capacitate.

Aceasta este mutația fundamentală a momentului.

II. Ce nu se întâmplă: nici hegemonie, nici fragmentare

Dacă am aplica rigid o lectură realist-ofensivă, inspirată din logica maximizării puterii relative într-un sistem anarhic, reacția europeană la volatilitatea hegemonică ar trebui să fie una dintre două: fie revenirea la auto-ajutorare națională, cu fragmentare strategică și competiție internă pentru poziționare relativă, fie apariția unui pol dominant intern care încearcă să transforme integrarea într-un vehicul al propriei hegemonii regionale.

Niciuna dintre aceste traiectorii nu s-a materializat.

Această absență nu este accidentală, ea reflectă densitatea instituțională acumulată de Uniune în ultimele șapte decenii. Instituționalismul liberal, adesea criticat pentru optimismul său normativ, oferă aici un cadru explicativ relevant. Instituțiile reduc incertitudinea, cresc costurile ieșirii și socializează preferințele actorilor. În Europa, costurile politice, economice și juridice ale fragmentării sunt ridicate, iar logica auto-ajutorării este constrânsă de interdependența profundă.

Nu asistăm la competiție franco-germană pentru primat strategic, nu vedem state membre construind sfere de influență interne, nu observăm o erodare sistemică a coordonării în momente de criză majoră. Dimpotrivă, în cele mai severe șocuri recente, reflexul dominant a fost agregarea.

Pandemia a generat un experiment instituțional major: centralizarea achizițiilor de vaccinuri prin Comisia Europeană a reprezentat o extindere funcțională a competențelor europene într-un domeniu sensibil. A fost o demonstrație că, sub presiune, statele membre preferă coordonarea la nivel superior fragmentării concurențiale.

Războiul din Ucraina a produs un alt tip de agregare. Sancțiunile economice coordonate au demonstrat capacitatea Uniunii de a opera ca actor geo-economic coerent. Facilitatea Europeană pentru Pace a permis mobilizarea de resurse pentru sprijin militar, într-un mod care ar fi fost dificil de imaginat în urmă cu un deceniu. Creșterea sincronizată a bugetelor de apărare la nivel național a fost însoțită de discuții privind achizițiile comune și consolidarea bazei industriale.

Aceste reacții contrazic predicția fragmentării inevitabile.

În același timp, nu asistăm la emergența unei hegemonii interne. Niciun stat membru nu dispune de combinația de resurse, legitimitate și susținere politică necesare pentru a transforma Uniunea într-un instrument al propriei dominații regionale. Cultura consensului, distribuția competențelor și echilibrul instituțional limitează structural această posibilitate.

Europa nu maximizează puterea pentru dominație, își agregă capacitatea pentru stabilizare.

Această dinamică este însă ambivalentă. Agregarea este reală, dar este în mare parte reactivă. Este declanșată de șocuri, nu anticipată strategic, este incrementală, nu transformativă.

Cheltuielile totale de apărare ale statelor membre depășesc două sute de miliarde de euro anual, dar fragmentarea industrială rămâne pronunțată. Există zeci de platforme diferite pentru sisteme comparabile, cercetarea și dezvoltarea sunt dispersate. Achizițiile comune reprezintă o proporție redusă din totalul investițiilor, iar eficiența strategică este sub nivelul potențialului agregat.

Autonomia critică este invocată frecvent în discursul politic european. Dar, fără definire operațională și fără integrare bugetară proporțională, riscă să rămână concept normativ, nu arhitectură funcțională.

Din perspectiva realismului structural, Europa nu maximizează puterea relativă în sens ofensiv. Din perspectiva instituționalismului, ea își consolidează coordonarea pentru a reduce incertitudinea. Problema este că mediul sistemic evoluează mai rapid decât capacitatea noastră de adaptare instituțională.

A evita fragmentarea este o realizare; a deveni capabili într-o ordine post-hegemonică este următorul nivel al maturizării.

III. Totuși, un pericol apare la orizont.

În acest cadru, reactivarea ideii unei Europe cu două viteze în domeniul strategic trebuie tratată cu prudență. Integrarea diferențiată a fost adesea prezentată ca soluție pragmatică pentru depășirea blocajelor, însă, într-un moment de recalibrare dură a ordinii internaționale, diferențierea excesivă poate deveni factor de fragmentare politică. Dacă nucleul statelor dispuse să avanseze rapid în integrarea apărării sau în consolidarea capacităților critice se separă structural de restul Uniunii, riscăm să creăm nu doar ritmuri diferite, ci legitimități diferite. O arhitectură strategică concentrată într-un cerc restrâns poate genera percepția unei Europe ierarhizate, în care deciziile esențiale sunt luate de un grup, iar restul sunt puși în situația de a adera ulterior la reguli deja stabilite.
Într-un mediu caracterizat de presiune externă și competiție sistemică, această diferențiere poate eroda coeziunea politică internă și poate alimenta narative centrifuge. Mai mult, legitimitatea democratică a integrării europene se bazează pe echilibrul dintre eficiență și reprezentativitate. Dacă eficiența strategică este obținută prin restrângerea deliberării și prin marginalizarea unor state membre, costul politic pe termen lung poate depăși beneficiul operațional imediat.
Volatilitatea hegemonică cere agregare amplă, nu stratificare internă. O Europă capabilă trebuie să fie o Europă coezivă. Altfel, în loc să consolidăm autonomia critică, riscăm să instituționalizăm o diviziune structurală exact în momentul în care masa critică comună este esențială pentru credibilitatea externă și stabilitatea internă.

IV. Ce se întâmplă de fapt: echilibrare instituțională constrânsă

Pentru a înțelege adecvat reacția Europei, este necesar să depășim dihotomia rudimentară dintre hegemonie și slăbiciune. Ceea ce se conturează în prezent este o formă distinctă de echilibrare, diferită de modelul clasic al echilibrului de putere descris în realismul tradițional. Nu asistăm la acumulare unilaterală de capacitate pentru a contrabalansa un rival specific. Asistăm la o agregare instituționalizată de capacitate menită să reducă vulnerabilitatea într-un mediu marcat de incertitudine hegemonică.

Conceptual, această dinamică poate fi descrisă drept echilibrare instituțională constrânsă. Constrânsă, pentru că are loc în interiorul unui cadru juridic și procedural dens, care limitează atât viteza, cât și amploarea transformării. Instituțională, pentru că instrumentele utilizate sunt comune, coordonate și ancorate în tratate. Și echilibrare, pentru că obiectivul nu este expansiunea teritorială sau dominația regională, ci menținerea stabilității într-un context competitiv.

În teoria clasică a echilibrului de putere, actorii răspund la acumularea de putere a altora prin acumulare proprie sau prin alianțe. În cazul european, alianța cu Statele Unite rămâne, dar este însoțită de o consolidare internă progresivă. Nu pentru a substitui hegemonul, ci pentru a compensa volatilitatea comportamentală a acestuia.

Acest tip de echilibrare este indirect; nu vizează un adversar specific, ci reducerea dependenței asimetrice. În logica teoriei interdependenței complexe, vulnerabilitatea este determinată nu doar de nivelul conexiunilor, ci de costul relativ al întreruperii lor. Autonomia critică este, în esență, o strategie de reducere a vulnerabilității asimetrice.

Fondul European de Apărare reprezintă un instrument embrionar în această direcție. Bugetul său, de aproximativ opt miliarde de euro pentru perioada 2021–2027, este simbolic în raport cu dimensiunea agregată a cheltuielilor naționale. Totuși, semnificația sa este structurală. Pentru prima dată, cercetarea și dezvoltarea în domeniul apărării sunt finanțate la nivel european, nu exclusiv național.

PESCO, cooperarea structurată permanentă, a generat peste șaizeci de proiecte. Dar dispersia lor indică o problemă de concentrare strategică. Fără prioritizare clară a capabilităților critice, riscăm diluarea resurselor. O echilibrare eficientă necesită focalizare pe domenii în care dependența externă este cea mai mare și impactul strategic cel mai ridicat.

Facilitatea Europeană pentru Pace a demonstrat capacitatea Uniunii de a mobiliza resurse pentru sprijin militar extern. Dar arhitectura sa financiară, bazată pe contribuții naționale, reflectă încă o logică interguvernamentală puternică. Într-un mediu caracterizat de volatilitate hegemonică, predictibilitatea finanțării devine la fel de importantă ca volumul acesteia.

Echilibrarea instituțională constrânsă este, așadar, reală, dar incompletă. Ea funcționează prin acumulare incrementală de capacitate, nu prin transformare abruptă. Însă mediul sistemic nu mai este incremental. Recalibrarea dură a ordinii internaționale presupune accelerare.

Problema centrală nu este lipsa instrumentelor. Tratatele oferă flexibilitate. Articolul 31 permite utilizarea majorității calificate în anumite domenii ale politicii externe. Articolul 44 permite unui grup de state să acționeze în numele Uniunii. Cooperările consolidate sunt posibile. Obstacolul este reticența politică de a utiliza pe deplin aceste mecanisme.

Din perspectiva capacității statale agregate, Uniunea Europeană este un actor sui generis. Nu este stat federal, dar nici organizație internațională clasică. Capacitatea sa depinde de convergența dintre voința politică a statelor membre și mecanismele comune. Într-o ordine post-hegemonică, această convergență trebuie să devină mai rapidă și mai profundă.

Echilibrarea instituțională constrânsă este începutul maturizării strategice. Dar maturizarea completă presupune trecerea de la reacție la anticipare. De la agregare episodică la integrare permanentă. De la autonomie declarativă la capacitate materială verificabilă.

V. Triada și competiția reglementată: între Washington și Beijing

Recalibrarea dură a ordinii internaționale nu poate fi înțeleasă fără integrarea dimensiunii triadice a sistemului actual. Statele Unite rămân puterea militară dominantă. China reprezintă principalul rival sistemic, atât economic, cât și tehnologic. Uniunea Europeană este a treia masă critică globală, dar cu o natură instituțională diferită, nici stat clasic, nici simplă organizație internațională.

Europa nu operează într-un vid strategic. Ea se află într-o tensiune dublă. Pe de o parte, securitatea sa dură este încă ancorată în infrastructura NATO și în capacitatea militară americană. Pe de altă parte, prosperitatea sa economică este profund interdependentă cu economia chineză, în special în lanțuri de aprovizionare critice, în tehnologii emergente și în accesul la materii prime strategice.

În logica realismului structural, competiția dintre marile puteri generează presiune de aliniere, actorii intermediari sunt constrânși să aleagă sau să fie absorbiți. Dar Europa nu este un actor intermediar clasic, dimensiunea sa economică și densitatea instituțională îi conferă un grad de autonomie potențială mai mare decât altor entități regionale.

Cu toate acestea, autonomia nu este un dat, ea este o funcție a capacității.

Conceptul de reducere a riscurilor adoptat de Uniunea Europeană în relația cu China reflectă această tensiune. Nu este vorba despre decuplare totală, care ar implica costuri economice severe și destabilizare internă. Este vorba despre diminuarea vulnerabilităților asimetrice. În teoria interdependenței, vulnerabilitatea este diferența dintre costul ajustării pentru fiecare parte în cazul întreruperii relației. Strategia europeană urmărește reducerea acestei diferențe.

Mecanismul european de screening al investițiilor străine directe este un exemplu de instituționalizare a competiției. El nu blochează investițiile per se, ci introduce criterii de securitate și evaluare strategică. Regimul anti-coerciție economică creează un cadru de reacție la presiuni externe care utilizează instrumente comerciale ca pârghii politice.

Actul european privind cipurile și inițiativele pentru materii prime critice urmăresc consolidarea suveranității tehnologice și industriale. Dar suveranitatea economică nu este un concept romantic, ea presupune investiții masive, coordonare transnațională și integrare a lanțurilor valorice.

În prezent, investițiile europene în cercetare și dezvoltare rămân inferioare celor mobilizate de Statele Unite și China. Diferența nu este doar cantitativă, ci și organizatorică. În timp ce alte puteri pot concentra rapid resursele în jurul unor priorități strategice, Europa operează prin compromis și negociere interguvernamentală.

Global Gateway, conceput ca alternativă europeană la inițiativele de infrastructură promovate de China, reprezintă un test al capacității noastre de proiecție externă. Pentru a fi credibil, acest instrument trebuie să dispună de finanțare suficientă, de coordonare între instituții și de capacitate de implementare rapidă. Altfel, rămâne o formulă politică fără masă critică.

Triada sistemică nu ne oferă opțiunea neutralității pasive. Dacă volatilitatea hegemonului american reprezintă o variabilă structurală, competiția sino-americană este cealaltă. Europa trebuie să evite două erori simetrice: subordonarea completă într-o competiție definită de alții și iluzia unei autonomii absolute, ruptă de realitatea interdependenței globale.

Competiția reglementată este o cale intermediară, dar dificilă. Ea presupune capacitate de reacție la coerciție, investiție în tehnologie critică, protejarea infrastructurii esențiale și menținerea deschiderii comerciale acolo unde aceasta nu generează vulnerabilități strategice.

Într-o ordine post-hegemonică, marja de manevră devine obiectiv central. Marja de manevră nu este obținută prin declarații politice, ci prin capacitate agregată și coerență instituțională.

Europa nu urmărește hegemonie. Dar trebuie să evite să devină spațiu de competiție pentru hegemonii altora.

VI. Rubio la München: de la garanție la condiționalitate

Discursul rostit la München nu trebuie citit izolat, ca episod retoric conjunctural, ci integrat într-o transformare mai amplă a comportamentului hegemonic. Nu a fost un anunț de retragere. Nu a pus sub semnul întrebării formal arhitectura NATO, nu a contestat explicit Articolul 5. Și totuși, pentru cine analizează sistemic alianțele, intervenția a marcat o recalibrare semnificativă.

Mesajul a combinat reafirmarea legăturii transatlantice cu o accentuare fermă a responsabilității europene și a partajării costurilor. Nu protecție automată, ci parteneriat condiționat, nu garanție implicită, ci negociere explicită a contribuțiilor. Această schimbare de registru este esența volatilității hegemonice.

În teoria alianțelor, angajamentele sunt evaluate constant prin prisma costurilor și beneficiilor relative. Ceea ce se modifică în contextul actual nu este existența alianței, ci percepția privind distribuția sarcinilor. Conceptul de burden shifting, discutat în literatura realistă, devine relevant. Hegemonul caută să redistribuie costurile menținerii ordinii către aliați, în special într-un context de competiție globală cu un rival sistemic precum China.

Pentru Europa, această recalibrare nu este surprinzătoare. Este consecința logică a unei ordini în care Statele Unite trebuie să gestioneze simultan competiția în Indo-Pacific și securitatea europeană. Însă diferența dintre o redistribuire explicită a sarcinilor și o presupunere tacită a solidarității este semnificativă.

Discursul de la München a ilustrat această diferență. Angajamentul rămâne, dar predictibilitatea comportamentului devine variabilă. Nu abandon, ci recalculare, nu retragere, ci condiționalitate.

Într-un sistem caracterizat de anarhie structurală, incertitudinea este inerentă. Dar în cadrul alianțelor stabile, această incertitudine este redusă prin credibilitate și repetitivitate. Când semnalele de condiționalitate devin mai frecvente, percepția asupra credibilității se ajustează.

Pentru Uniunea Europeană, problema nu este dacă alianța supraviețuiește. Problema este dacă putem continua să ne structurăm capacitatea exclusiv pe premisa stabilității externe.

Ca membru al Parlamentului European, consider că răspunsul adecvat la acest tip de semnal nu este nici reacția defensivă, nici retorica de distanțare strategică. Este consolidarea internă accelerată, este transformarea autonomiei critice din concept discursiv într-o arhitectură operațională.

Aceasta presupune integrarea bazei industriale și tehnologice de apărare la scară europeană. Presupune coordonarea reală a investițiilor în capacități critice, precum apărarea aeriană integrată, producția comună de muniții și mobilitatea militară. Presupune alinierea bugetelor naționale cu prioritățile comune stabilite la nivel european.

Mai mult, presupune o redefinire matură a solidarității transatlantice. Alianțele sunt mai stabile între actori capabili decât între protector și protejat. Dacă Europa își consolidează capacitatea, alianța devine mai echilibrată și, paradoxal, mai rezilientă.

Volatilitatea hegemonică nu trebuie interpretată ca amenințare existențială, ci ca stimul pentru maturizare. În teoria relațiilor internaționale, alianțele durabile sunt cele în care distribuția sarcinilor reflectă capacitatea reală a actorilor. Europa are capacitate economică, trebuie să o transforme în capacitate strategică.

München a fost un moment de clarificare. Nu a schimbat formal arhitectura alianței, dar a modificat parametrii psihologici ai predictibilității. Pentru Europa, aceasta este invitația la internalizarea responsabilității strategice.

VII. München ca memorie și avertisment: diferența dintre repetare și luciditate

München 1938 a devenit în cultura strategică europeană mai mult decât un episod istoric. A devenit o matrice interpretativă. Nu pentru că istoria ar funcționa prin repetiții mecanice, ci pentru că anumite erori de judecată tind să reapară în contexte de incertitudine sistemică. München nu este relevant ca paralelă literală. Este relevant ca avertisment privind modul în care elitele politice pot confunda temporizarea cu soluția și ajustarea marginală cu stabilitatea structurală.

În 1938, stabilitatea a fost tratată ca un bun negociabil în mod unilateral. S-a presupus că presiunea sistemică poate fi amortizată prin concesie punctuală. Că o tranzacție limitată poate conserva ordinea existentă. Eroarea nu a constat doar în subestimarea intențiilor revizioniste, ci în supraestimarea capacității aranjamentelor formale de a substitui realitatea raportului de putere.

Astăzi, Europa nu este dezarmată. Nu este izolată. Nu este lipsită de alianțe. Structura instituțională actuală este incomparabil mai densă și mai robustă decât cea din perioada interbelică. A invoca o paralelă directă ar fi analitic superficial. Însă memoria Münchenului rămâne utilă ca instrument de reflecție asupra modului în care reacționăm la volatilitate.

Riscul actual nu este repetarea literală a anului 1938. Riscul este inerția strategică. Este convingerea că ajustările incrementale sunt suficiente într-un mediu care s-a recalibrat structural. Este tentația de a trata condiționalitatea hegemonului ca fluctuație temporară și nu ca parametru nou al sistemului.

În teoria învățării instituționale, organizațiile tind să reacționeze la crize prin adaptare incrementală, nu prin transformare structurală, decât dacă presiunea este percepută drept existențială. Europa a demonstrat capacitate de adaptare. Dar încă ezită în a internaliza volatilitatea hegemonică ca premisă permanentă.

Luciditatea strategică presupune recunoașterea faptului că ordinea post-1945 nu se prăbușește, dar nici nu mai funcționează pe baza presupunerilor anterioare. Garanțiile nu mai sunt implicite. Ele sunt discutate, calibrate, negociate. Într-un asemenea context, capacitatea internă devine condiție a credibilității externe.

Ca membru al Parlamentului European, afirm explicit că maturitatea strategică a Uniunii nu este un lux intelectual. Este o necesitate politică. Autonomia critică nu poate rămâne formulă discursivă, ea trebuie să se traducă în integrare industrială, în finanțare comună adecvată, în flexibilizare procedurală și în asumarea clară a dimensiunii coercitive a puterii europene.

Nu hegemonie, nu autoizolare, ci capacitate agregată și coordonare eficientă.

Diferența dintre repetare și luciditate nu constă în evocarea trecutului, ci în modul în care instituțiile învață din el. Münchenul istoric a fost simbolul unei erori de evaluare a structurii de putere. Münchenul prezent poate deveni simbolul unei maturizări dacă Europa își ajustează arhitectura instituțională la realitățile unei ordini post-hegemonice.

Într-un sistem marcat de competiție sistemică și volatilitate comportamentală a actorului dominant, stabilitatea nu mai este furnizată, este construită. Nu mai este garantată extern, este agregată intern.

Europa după hegemon nu este o Europă fără alianțe. Este o Europă care înțelege că alianțele între actori capabili sunt mai stabile decât relațiile asimetrice de protecție.

În această etapă a recalibrării dure, luciditatea devine prima formă de apărare, iar capacitatea, instituționalizată și finanțată adecvat, devine singura garanție credibilă a autonomiei noastre strategice.