de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES
și redactor-șef revista Economistul
Guvernul actual pare hotărât să aplice o rețetă veche, dar dezastruoasă: listarea pe bursă a unor companii de stat sub pretextul „transparenței” și al „eficientizării”. Printre țintele enunțate apare și CEC Bank, una dintre puținele instituții financiare rămase integral sub controlul statului român, una dintre ultimele ancore de capital național într-un sistem bancar dominat deja, în proporție de peste 80%, de grupuri străine.
Această intenție trebuie oprită înainte să devină decizie. Listarea CEC Bank, chiar și parțială, nu este o idee bună nici economic, nici strategic, nici politic. Nu este reformă, ci începutul unei cedări treptate a controlului statului asupra singurei bănci cu rol public și social real din România.
Într-un moment în care sistemul energetic este deja controlat în proporție majoritară de capital străin, când piața asigurărilor este dominată de grupuri externe și când sectoare esențiale precum distribuția de apă, gaze, petrol sau infrastructură sunt fragmentate între companii cu acționariat dispersat, a veni acum cu ideea de „listare” a ultimei bănci de stat înseamnă să renunțăm la orice instrument de politică economică internă.
CEC Bank nu este o simplă societate comercială. Este un instrument al statului român. Este banca prin care se pot derula programe guvernamentale, linii de credit pentru IMM-uri, garanții pentru proiecte publice, sprijin pentru fermieri, pentru administrațiile locale, pentru proiecte de eficiență energetică și tranziție verde. Este singura bancă ce are obligația morală și până acum, și-a asumat-o, să fie prezentă în mediul rural, în localități unde nicio altă instituție financiară nu mai operează.
Argumentul „transparenței” este fals și periculos. CEC este deja auditată, supravegheată de BNR și supusă reglementărilor europene stricte. Nu lipsa transparenței este problema, ci interesul de a valorifica rapid o parte din capitalul său prin mecanisme bursiere. A vinde pachete minoritare astăzi, fără clauze de protecție juridică și fără un control strict asupra structurii acționariatului, înseamnă a deschide poarta diluării progresive a statului în anii următori. Nu contează dacă azi vorbim de 10% sau de 20%, experiența ultimelor decenii arată că toate privatizările parțiale au devenit, în timp, vânzări definitive.
Cine garantează că, peste cinci ani, un investitor instituțional străin nu va ajunge, prin achiziții succesive de pe piața liberă, să dețină pachete care pot influența deciziile strategice ale băncii? Cine garantează că, într-un context economic dificil, statul nu va fi presat să renunțe la alte procente „pentru lichiditate”? Cine garantează că politica de creditare nu se va schimba, că dobânzile nu vor fi dictate de interesul acționarilor privați, și nu de nevoia economiei românești?
CEC a raportat profituri solide, peste 600 milioane lei în 2024 și peste 300 milioane în primul semestru din 2025. Capitalizarea sa este în creștere, iar statul a obținut deja aprobarea Comisiei Europene pentru majorarea capitalului cu un miliard de lei, fără să fie considerat ajutor de stat. Cu alte cuvinte, banca nu are nevoie de bani privați pentru supraviețuire. Are nevoie de o strategie de consolidare, nu de o listare.
Cei care susțin ideea că listarea ar aduce bani la buget sau ar revigora Bursa de Valori București ignoră esența problemei. Bursa nu se dezvoltă prin sacrificarea companiilor strategice, ci prin întărirea capitalului privat intern și prin educație financiară reală. O bursă sănătoasă nu se hrănește din activele statului, ci din inițiativă antreprenorială, din companii competitive, nu din cedarea infrastructurilor publice.
Mai grav, un asemenea gest ar avea un efect psihologic devastator: ar transmite mesajul că România a renunțat la orice formă de suveranitate financiară, că nu mai are încredere în propriile instituții și că este dispusă să vândă, bucată cu bucată, tot ce a mai rămas românesc.
CEC este un simbol, dar și un pilon de echilibru macroeconomic. În eventualitatea unei crize bancare, statul are nevoie de o bancă proprie pentru a injecta lichiditate, pentru a derula programe de urgență și pentru a stabiliza sistemul. Dacă mâine CEC devine o societate cu acționariat mixt, aceste instrumente dispar. În crize, băncile private se retrag, reduc expunerea, închid robinetul. CEC rămâne cea care trebuie să susțină sistemul.
A vinde acum, sub pretextul „modernizării”, înseamnă a repeta greșelile făcute cu energia, cu apa, cu infrastructura și cu asigurările. Toate aceste domenii au fost prezentate ca exemple de „parteneriat public-privat”, de „listare controlată”. Rezultatul: statul român a pierdut controlul efectiv, iar cetățenii plătesc prețul în facturi, dobânzi și taxe.
Adevărata modernizare a CEC nu se face prin vânzare, ci prin investiție în digitalizare, în educație financiară, în profesionalizarea managementului și în extinderea creditării în sectoare productive. Statul are obligația de a menține controlul deplin și de a folosi CEC ca instrument de politică economică națională, nu ca monedă de schimb pentru capital speculativ.
România nu mai are multe companii cu capital integral românesc. În sistemul financiar, CEC este ultima redută. Odată pierdută, nu o vom mai recupera niciodată. Nimeni nu va mai construi o bancă de stat de la zero.
Guvernul trebuie să înțeleagă că listarea CEC Bank nu e un proiect economic, ci un risc de securitate națională. Este linia roșie care nu trebuie trecută. Iar dacă o trecem, să nu ne plângem peste câțiva ani că am rămas fără pârghii, fără control și fără un instrument de protecție în fața capitalului speculativ.
Protejarea CEC Bank nu este o chestiune de ideologie, ci o decizie de politică economică matură. România are nevoie de o bancă de stat puternică pentru a-și păstra capacitatea de reacție financiară, într-o lume tot mai instabilă.
CEC trebuie să rămână a statului. Nu pentru nostalgie, ci pentru supraviețuire economică.
