de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
România nu mai are economie națională. Ceea ce numim astăzi economie românească este o anexă la structurile internaționale, un mecanism fragil, construit pe consum de importuri și pe dependența totală de împrumuturi externe. Am cedat, pas cu pas, toți pilonii care definesc o economie puternică: industria, agricultura, resursele naturale, sistemul energetic. Politicile venite pe filiera Bruxelles–Paris au fost prezentate ca modernizare și integrare, dar în esență au însemnat dezarmarea noastră economică. Sloganul a fost mereu același: „noi vă aducem democrația și standardele europene, iar voi puneți la dispoziție resursele și piața de consum”. România a rămas fără industrie competitivă, fără agricultură capabilă să asigure securitatea alimentară, cu resursele naturale concesionate și cu energia scumpită prin directive și reglementări impuse de sus. În schimb, am primit statutul de piață de desfacere, dependentă de exportul de materii prime și de importul de produse finite.
Distrugerea economiei interne nu s-a făcut peste noapte, ci printr-un proces continuu, perfect coordonat. Am renunțat la capacitățile de producție sub pretextul restructurării și privatizării, am închis fabrici pentru a importa ulterior aceleași bunuri la prețuri duble sau chiar triple, am împins agricultura într-un colț prin lipsa de finanțare și am lăsat terenurile arabile la discreția fondurilor străine. Rezultatul este evident: suntem cea mai mare piață de consum dependentă din regiune, incapabili să producem intern ceea ce folosim zilnic, obligați să trăim din importuri și să ne finanțăm prin împrumuturi la dobânzi care seamănă mai mult cu ale unei țări cu o piață de consum captivă decât cu ale unui stat european.
Toate aceste decizii nu au fost rezultatul unei gândiri strategice în interes național, ci al unui amestec de incompetență și trădare. Am fost conduși de oameni care nu au ieșit din birouri, nu au înțeles niciodată ce înseamnă o economie funcțională, dar au înțeles foarte bine cum să servească propriile lor rețele de interese. Au acceptat directivele externe fără negociere, au sacrificat sectoare întregi pentru iluzia integrării, și-au asigurat lor și cercurilor apropiate acces la contracte, funcții și privilegii, lăsând statul și cetățeanul român fără apărare.
Astăzi, România nu mai decide singură nimic fundamental. Politica fiscală, energetică, agricolă și industrială este dictată din afară, iar clasa politică locală joacă rolul de executant obedient. În loc să folosim integrarea europeană pentru a construi o economie solidă, am transformat integrarea într-o formă de dependență. Diaspora românească este dovada finală a falimentului: cea mai mare din Europa pe timp de pace, formată în mare parte din oameni educați aici pe banii noștri, plecați să muncească pentru alte economii, în timp ce noi importăm muncă ieftină din Asia. Exportăm inteligență, importăm forță de muncă precară. Exportăm resurse brute, importăm produse scumpe. Exportăm capital uman, importăm împrumuturi pe care nu le putem plăti decât prin noi taxe și austeritate.
Am ajuns în punctul în care România este o țară complet dependentă de importuri și de creditori. Fiecare decizie economică importantă este luată sub presiunea Bruxelles-ului sau Parisului, iar datoria publică a devenit singurul instrument prin care guvernele își asigură supraviețuirea politică. Nu mai avem economie proprie, ci doar o iluzie a unei economii care trăiește pe datorie. Și această datorie crește cu fiecare zi, cu dobânzi care arată clar cum suntem percepuți: o periferie riscantă, tratată ca un stat fără credibilitate și fără viitor, condus de pseudo-specialiști care și-au vândut țara pentru funcții și protecție internațională.
Asta nu este o simplă criză conjuncturală, ci rezultatul direct al unui model impus și acceptat: România ca piață de consum și furnizor de resurse, România ca importator perpetuu și debitor fără drept de apel. Este distrugerea metodică a economiei românești, nu prin război, ci printr-un transfer continuu de decizie, capital și resurse.
Romanian Economy Under Economic Occupation: Resources Leave, Debts Remain
Romania no longer has a national economy. What we call the Romanian economy today is merely an appendage to international structures, a fragile mechanism built on the consumption of imports and total dependence on external loans. Step by step, we have relinquished all the pillars that define a strong economy: industry, agriculture, natural resources, and the energy sector. Policies coming through the Brussels–Paris pipeline were presented as modernization and integration, but in essence, they have meant our economic disarmament. The slogan has always been the same: “We bring you democracy and European standards, and you provide your resources and consumer market.” Romania has been left without competitive industry, without agriculture capable of ensuring food security, with natural resources concessioned out, and with energy prices inflated by externally imposed directives and regulations. In return, we’ve been granted the status of a consumer market, dependent on exporting raw materials and importing finished goods.
The destruction of the domestic economy didn’t happen overnight but through a continuous, meticulously coordinated process. We abandoned production capacities under the pretext of restructuring and privatization, closed factories only to later import the same goods at double or triple the price, pushed agriculture into a corner through lack of funding, and left arable land at the mercy of foreign investment funds. The result is clear: we are the region’s most dependent consumer market, unable to produce domestically what we use daily, forced to live off imports and finance ourselves through loans with interest rates more akin to those of a captive consumer market than a European state.
These decisions were not the result of strategic thinking in the national interest but of a mix of incompetence and betrayal. We have been led by people who never left their offices, who never understood what a functioning economy means, but who knew very well how to serve their own networks of interests. They accepted external directives without negotiation, sacrificed entire sectors for the illusion of integration, and secured contracts, positions, and privileges for themselves and their inner circles, leaving the state and Romanian citizens defenseless.
Today, Romania no longer decides anything fundamental on its own. Fiscal, energy, agricultural, and industrial policies are dictated from abroad, with the local political class playing the role of obedient executor. Instead of using European integration to build a robust economy, we’ve turned integration into a form of dependency. The Romanian diaspora is the final proof of this failure: the largest in Europe during peacetime, largely composed of people educated here with our money, who have left to work for other economies while we import cheap labor from Asia. We export intelligence and import precarious labor. We export raw resources and import expensive products. We export human capital and import loans that we can only repay through new taxes and austerity.
We’ve reached a point where Romania is entirely dependent on imports and creditors. Every major economic decision is made under pressure from Brussels or Paris, and public debt has become the only tool through which governments ensure their political survival. We no longer have our own economy, only the illusion of one living on borrowed money. And this debt grows every day, with interest rates that clearly show how we are perceived: a risky periphery, treated as a state without credibility or future, led by pseudo-experts who have sold their country for positions and international protection.
This is not a mere cyclical crisis but the direct result of an imposed and accepted model: Romania as a consumer market and resource supplier, Romania as a perpetual importer and debtor without recourse. It is the methodical destruction of the Romanian economy, not through war, but through a continuous transfer of decision-making, capital, and resources.
