Declarații ale lui Florin Dănescu, președintele executiv al Asociației Române a Băncilor în cadrul conferinței „ROMÂNIA 2025-2040: CAPITALUL BANCAR ȘI PIAȚA DE CAPITAL DIN ROMÂNIA – SURSE PRINCIPALE DE FINANȚARE PENTRU ECONOMIA ROMÂNEASCĂ” organizată de Asociația pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale (ASPES), pe 13 noiembrie 2025, la Banca Națională a României (BNR).
O carte a lui Patrick Lencioni, „Trei indici ale unei slujbe mizerabile”, care se potrivește în domeniul economico-social, spune că sunt trei indicii esențiale în a determina sustenabilitatea unui act economic sau social: măsurabilitate, relevanță și anonimat. Încercarea noastră de a comunica cu mediul decizional despre economia României poate fi analizată din perspectiva asta.
Relevanță – Industria bancară urmărește „să vândă” mai mult, IMM-urile, companiile urmăresc să fie finanțate cât mai mult cu prețuri cât mai mici. Deci, sunt interese subiective.
De la cercetători care nu mai pot fi puși sub semnul subiectivității, aflăm despre relevanța economiei în ansamblu și despre măsurabilitate. Dacă facem o analiză globală de context sau o analiză strategică, rezultă că există statul, finanțatorii, mediul economic real (nu prea-mi place acest termen, „real”, pentru că e ca și cum ceilalți ar fi ireali) și beneficiarul, care poate fi un individ, o colectivitate sau o companie.
Ce face mediul politic într-o democrație? Promite bunăstare, adică promite creștere economică – asta trebuie să facă, asta e fișa de post. În momentul în care economia devine ceva marginal, contextual, însăși promisiunea democrației nu se mai urmărește a fi ţinută. Asta este esențial în discuția noastră. Ce reprezintă statul din perspectiva mea de economist, nu neapărat de bancher? Economist este un cuvânt foarte rar folosit în România. Vă aduceți aminte că, pe vremuri, din comunism înspre noi, a fi economist însemna ceva secundar, un fel de subinginer, era o percepție apropo de cultură, care e foarte importantă. Avem o economie de nivelul acesta pentru că e și o chestie culturală. Ce înseamnă vocea economiei? Înseamnă a promova interesele pe care le are mediul politic într-o democrație adică bunăstarea. Ce reprezintă statul pentru mine ca economist? E un fel de backoffice al creșterii economice. Mărimea lui nu este un scop în sine, apropo de măsurabilitate, ci este o chestiune subordonată acestui interes al economiei și asta este relevant pentru subiectul nostru.
Ar trebui să multiplicăm mesajul pe care l-au spus mai mulți gânditori, că „prima linie de apărare împotriva crizelor este capitalul bancar” (Basel Committee 1988); Bank of International Settlements: „sistemele bancare bine capitalizate amortizează șocurile, stabilizează creditul și reduc severitatea ciclurilor financiare”; Berger și Bowman: „Capitalul este cel mai puternic determinant al rezilienței în perioade de stres”; Modigliani şi Miller: „Nivelul de capital afectează costul finanțării, percepția riscului și stabilitatea instituțiilor”. Cu alte cuvinte, capitalul nu este doar o cerință de reglementare este condiția de existență a funcției de intermediere financiară. Noi încercăm de aproape 10 ani în Asociația Română a Băncilor să vorbim de unul din pilonii strategici ai industriei bancare din România – intermedierea financiară – care a fost privită ca un interes al industriei bancare de a vinde mai mult. Intermediarea financiară reprezintă mecanismul prin care sistemul financiar transformă economisirea în investiții productive. În literatura economică, Gurley și Shaw spun, în 1955, că „instituțiile financiare transformă pasivele lor în active ale economiei și activele economiei în pasive pentru economisitori”; Goldsmith, 1969: „Intermedierea financiară măsoară profunzimea cu care finanțele pătrund în economie”; Mackinnon, 1973: „Gradul de intermediere determină capacitatea economiei de a acumula capital și de a susține creștere”; Levine, 1997: „Intermedierea financiară este motorul formării capitalului, al inovării și creșterii economice pe termen lung”; King și Levine, 1993: „Statele cu intermediere financiară dezvoltată cresc mai repede, investesc mai mult și sunt mai eficiente în alocarea capitalului”.
Ca măsurabilitate, de câtă intermediere financiară ai nevoie? „Intermedierea financiară”, adică creditarea făcută de bănci în cazul nostru, „e relativă la profit intern brut”. Dacă noi comparăm cu o companie, ne-am gândi care e cifra de afaceri a companiei față de PIB-ul României și cu cât se finanțează pentru a producere această cifra de afaceri și apoi cum face față în fața concurenței cu această finanțare – e multă, e puțină? În România percepția este că sunt prea multe bănci, prea multe credite. Vă aduceți aminte discursul acela cu „pe fiecare stradă e o bancă și o farmacie”? Cu băncile s-a rezolvat: acum avem jocuri de noroc, nu mai e deranjant deloc subiectul. Ce s-a întâmplat cu percepția finanțatorilor și a industriei bancare în România? Ne aducem aminte, apropo de relevanță și măsurabilitate, cum către 2014 și 2019 – unic în lume! – au fost 50 de legi îndreptate împotriva băncilor. Atunci, te gândești: mai sunt bănci în România. Mai sunt suficient de multe bănci, astfel încât să aibă capital suficient, mai mare decât cererea bancabilă din România și asta este vestea cea mai bună.
Referitor la încredere – poate că timpul a șters această memorie negativă, dar nu a fost suficient. Ce s-a întâmplat între timp? Băncile au devenit poate mai puține numeric, apropo de fuziuni și concentrări. Creditarea este mai mare decât oricând în termeni absoluți, dar este cea mai mică în termen relativ la produsul intern brut, adică 22,7%. E mult sau e puțin? Cercetătorii spun că, pentru o intermediere financiară sustenabilă, pozitivă, puternică, ar trebui să se situeze între 60-80% din PIB, că peste 80%, ar avea un efect negativ, „de ciocan”, adică începe să aibă o influență negativă asupra dezvoltării economice: prea mult credit. Sub 60%, ești, cum zic englezii, „emaciated”, adică „subnutrit” din perspectiva finanțării.
Care a fost maximumul intermedierii financiare în România? 40%. Din 2011, după perioada celor 50 de legi, s-a rezolvat: e 22,7%. Unde ne poziționează această intermediere financiară? Suma țărilor subsahariene africane au 27%. Țările low income, subdezvoltate, ca medie ponderată reală, au 17%. Cum țara care din 1989 până până azi a avut una din cele mai mari ritmuri de creștere a produsului intern brut per locuitor, deci unul din principalii indicatori de dezvoltare sau de bunăstare măsurat în dolari curenți, a crescut de la 1.644 de dolari la cursul de atunci, din anii ’90, la 20.100, deci de 12,5 ori?! Asta duce la un ritm CAGR, adică ritm mediu anual compus, de 7,5%, ceea ce ne poziționează în primele țări din lume ca creștere din punctul ăsta de vedere. Întrebăm cum am avut această creștere care ne poziționează în primele țări din lume, chiar dacă în primii 10 ani am stat pe loc? Între anii ’90 și 2000, am avut același PIB pe locuitor. În ’91, când noi aveam mineriade, Polonia, Slovenia și alte țări din regiune făceau V4, pactul de la Varșovia, ca să intre în NATO și în comunitatea europeană și în UE. Întrebarea este câte mineriade am mai avut din perspectiva economică de atunci până acum și cum a fost posibilă această creștere cu intermediere financiară atât de scăzută. Răspunsuri există, dar din perspectivă politică e foarte greu de spus, pentru că electoral nu dă bine deloc. Să spunem că avem o economie gri de 27%, să spunem că în economia pe care o considerăm albă, 35% din companii au capitaluri negative în medie de 10 ani. Acestea sunt studii făcute de Banca Națională, nu este vreo inovație de-a mea. Oare este posibil să ai o firmă care să stea 10 ani cu un capital negativ, care înseamnă că a promovat pierderea an de an și este bancabilă în orice țară, în orice loc, în orice moment, în fața oricărui creditor? Există această așteptare, să finanțăm această situație, să ieșim din această situație, dar este un cerc vicios.
Churchill parcă a spus de fiscalitate, că dacă vrei să faci creștere economică crescând taxele, este ca și cum te-ai băgat singur într-un coș sau într-un lighean cu toarte și ai încerca să te ridici singur. Asta se întâmplă și astăzi. Sunt așteptări de la mediul bancar, să crediteze nesustenabil o economie care nu este sustenabilă. Nu vorbim generalizator. Ar fi o greșeală enormă. Noi, băncile, am suferit foarte mult de aceste generalizări, dar cifrele, apropo de măsurabilitate, „figures talk, worth walks”.
Cifrele demonstrează ceea ce spunem sau nu. Una din problemele structurale, fundamentale, ale economiei românești, făcând o comparație cu medicina, unde îți faci analizele, să vezi cum stai cu sănătatea și să vezi ce tratament iei, economia României nu își face analizele, pentru că nu are analize. În afară de sistemul bancar, nu există date despre economie. Dacă vrei să găsești pe industrii randamente, capital, active, pasive, structură a datoriei, foarte greu faci rost și cu foarte multe artificii statistice; în concluzie, nu găsești. De aceea, industria bancară a fost cumva o țintă, pentru că a fost singura transparentă și ajungi la situația să se spună sau să se scrie scrie de patru ori pe an că industria bancară din România a făcut un ritm on equity, un profit la capital de 21%. Din 15 ani, am fost 13 ani pe ultimul loc. Nu avem cu ce compara, pentru că nu aveam celelalte industrii. Media profitabilității la capital în România, pe industrie, e cam de 22% și asta ne poziționează sub media randamentelor din economia românească, pentru o industrie care finanțează puțin față de nevoia pe care o are economia României. Ar fi trebuit să fie tratată cu randamente mai mari, pentru atractivitate mai mare, nu economice. Asta nu acuză pe nimeni. E doar o constatare, ca să pornească o discuție realistă între părți și pe urmă părțile să meargă să facă cumva să promoveze rolul și importanța economiei în mediul politic, pentru că până la urmă acolo ajungem.
După mulți ani de rețineri, pentru că nu erau date, putem să spunem acum cu totul direct, fără întreruperi, că problema economiei românești sau a finanțării economiei românești nu vine dinspre ofertă. Cum se dovedește asta, că băncile nu vor să crediteze mai mult? În primul rând, să destrămăm niște mituri. Dacă industria bancară câștigă foarte mult în România, de ce ar vrea să aibă o economie subțiată, dacă industria bancară câștigă mai mult decât alte industrii în alte țări? La o cantitate mică, costurile fixe sunt mai mari; de asemenea, perspectiva de țară, riscul de țară, care compune prețurile într-o economie.
Paradoxal economic, un economist este încurcat în România să explice despre țara lui. Teoretic și practic, real, cel mai mic cost într-o economie, cel mai mic preț sau randament într-o economie este cel al titlurilor de stat. Este prețul cel mai mare la noi. Și atunci, eu ce decizie economică să iau, cu cine să discutăm asta? Când vorbim de dobânzile active ale băncilor, că sunt prea mari, uitați că relativ avem cele mai mari dobânzi pasive, la depozite, în economie. Vrem să ajungem cu dobânzile la credite sub dobânzile la depozite, amândouă situandu-se sub inflație, adică o pierdere directă atât pentru deponenți, cât și pentru bănci, în partea lor de active?! Atunci, cum putem cere dobânzi mai mici în contextul în care dobânzile sunt mai mici decât inflația pe termen lung, nu contextual. Astea sunt problemele pe care trebuie să le discutăm între noi, să ajungem la o concluzie și la o politică comună. Din perspectiva cererii, e o problemă de cerere structurată, solvabilă, în România pe termen lung, lucru pe care îl spunem de 10 ani. Cum să facem cererea bancabilă? De fapt, nu este despre asta, ci e vorba despre lege, apropo de piața gri, de fiscalizare sau nefiscalizare despre vizibilitatea fiscalizării, pentru că sunt industrii care sunt mai puțin vizibile fiscal și industrii care sunt perfect vizibile fiscal, adică o fabrică de bere s-ar putea să nu știi că există, dar o bancă sigur știi că există. Contextual, putem spune că din 930.000 de IMM-uri și companii în România (microîntreprinderi și companii medii, mijlocii și mari), 99,8% sunt IMM-urile și microîntreprinderile 0,2% e reprezentat de companiile mari care angajează în jur de 30% din forța activă, din salariați și 99,8% angajează în jur de 70%; aici nu am pus statul. Fiscalizarea sau fiscalitatea finală sau colectarea fiscală asupra acestor două categorii spune că e așa: 0,2% contribuie cu 70%, 99,8% contribuie cu 30%. Când te uiți la companii economice, spui că o companie mică nu trebuie să aibă fiscalitatea ca o companie mare. E normal, dar nu știm cifrele astea. Atunci, ajungi la o fiscalitate de 3,5 ori mai mare din partea lui 0,2%, comparabil cu 99,8%. Eu, ca economist bătrân, știu că o analiză economică se face cantitativ structurat și calitativ în ordinea asta musai, altfel ajungem la o concluzie greșită. Dacă vrem o economie de calitate, trebuie să ne uităm mai întâi la cantitate. Cantitativ, sunt cifrele de care v-am vorbit adineauri. Structural, sunt cifrele de care am vorbit. Calitatea este cea pe care o cunoașteți. Cam astea sunt cifrele de care vorbeam.
Noi, industria bancară, am avut niște probleme pe care le-am rezolvat, nu neapărat datorită acelor inițiative legislative, bineînțeles că au fost mai puține decât se vorbea. Am avut titluri în presa internațională care spuneau „România, statul anti bănci”. Acum, dorim să avem dobânzi mai mici decât la titlurile de stat sau dorim să avem dobânzi mai mici decât în Germania unde în timpul crizei financiare ei aveau neperformanță de vreo 2,5% și noi de 23%.
Eu pun o întrebare pentru antreprenori când merg la cursuri: dacă avem o infrastructură nemțească, un camion nemțesc, un șofer neamț și transportă sticle de apă minerală la sticlă de sticlă, câte sticle se sparg? În Germania, două, în România s-au spart 23. Cum se duce prețul pe celelalte 77? 23 de sticle sparte se pun pe 77.
Noi tot vorbim la televizor și peste tot că vrem prețuri ca afară. Nu ar fi cazul ca domeniul ăsta de meseriași, economia, să aibă o voce? Teoria e învățată astăzi în școli mari. În România, a început să fie vorba despre libertatea economică și libertatea politică, nu neapărat în ordinea asta. Nu e rău să existe cele două libertăți, ba e musai. Problema e că, atunci când este o disonanță și o distonie prea mare între cele două libertăți, înseamnă că una este autocrată cu cealaltă. Dacă în Statele Unite este autocrația economiei asupra politicului, ceea ce e preferabil, în România putem spune că e autocrația politicului asupra economiei și rezultatul se vede.
Evenimentul se înscrie în ciclul de conferințe cu tema „Restructurarea și reconstrucția economiei naționale românești într-o lume în schimbare” organizate de către Asociația pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale (ASPES) cu sprijinul Băncii Naționale a României (BNR) și în parteneriat cu Academia Română, Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu-Șișești (ASAS), Academia de Studii Economice din București (ASE), Asociația Generală a Economiștilor din România (AGER), Asociația Facultăților de Economie din România (AFER), Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) și Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR), un demers comprehensiv de prefigurare a unor direcții de evoluție în orizontul următoarelor decenii.
Sponsor PRINCIPAL: BCR
Sponsori: Aqua Carpatica, Banca Transilvania, Murfatlar vinul, SCC Erbaşu, ComputerLand Romania, Magyc MYG MG, Coral, ASFOR, Halley Cables, Nutrifoliar, Aromatic
