de Camelia Cazoni,
membru ASPES
Uniunea Europeană intră într-o etapă de redefinire profundă. Noul Cadru Financiar Multianual (CFM) 2028–2034 nu este doar o împărțire de resurse, ci o reformă de sens .Europa trece de la logica absorbției la cultura performanței. După ani întregi în care succesul se măsura în procente de fonduri atrase, Uniunea propune acum un model în care valoarea fiecărui euro trebuie justificată prin impact social, economic și instituțional. Această schimbare este mai mult decât tehnică – este una de mentalitate. O Uniune „care finanțează” devine o Uniune „care evaluează”. Nu mai este suficient să demonstrezi că ai cheltuit banii conform regulilor; trebuie să arăți că acele investiții au schimbat ceva în mod real, o comunitate, o instituție, un mod de a lucra. Europa își regândește misiunea nu doar ca furnizor de fonduri, ci ca arhitect al dezvoltării responsabile.
Pe de altă parte, Europa se află la începutul unei noi etape bugetare care ar trebui să definească nu doar direcțiile de finanțare, ci și filozofia dezvoltării. Dincolo de ambalajul reformist, noul buget european ascunde o realitate mai complexă. Redistribuirea resurselor între sectoare nu este doar o chestiune tehnică, ci una politică și strategică, iar echilibrul dintre economie, agricultură și apărare ridică întrebări incomode despre prioritățile Uniunii.
Europa bugetului selectiv, între performanță și preferință
Noua arhitectură financiară a Uniunii reduce numărul programelor, crește gradul de flexibilitate și condiționează plățile de atingerea unor indicatori de performanță. La prima vedere, pare un pas firesc spre responsabilitate și eficiență. Dar, la o privire atentă, bugetul 2028–2034 reflectă și o rearanjare a priorităților geopolitice.
Agricultura, care ani la rând a fost un pilon de stabilitate socială, este subfinanțată cu aproximativ 22% față de perioada 2021–2027.În același timp, domeniul apărării și al producției de armament este introdus pentru prima dată în mod explicit ca sector de dezvoltare economică, finanțabil din fonduri structurale. Această schimbare conceptuală marchează trecerea de la o Europă a bunăstării rurale la o Europă a securității strategice.
Uniunea încearcă, de fapt, să-și redefinească modelul de creștere într-un context global tensionat. Dar, pentru state precum România, această repoziționare are consecințe directe, ca un spațiu rural mai sărac, mai dependent de sprijin național, și o industrie care se aliniază la logica militarizării economiei, fără a fi pregătită pentru competiția globală în domenii de înaltă tehnologie.
O arhitectură financiară a priorităților reale
Bugetul propus, de aproape două trilioane de euro, reflectă această transformare. Mai puține programe, de la 52 la 16, dar mai integrate, mai flexibile, mai orientate spre rezultate. Aproape 865 de miliarde sunt destinate planurilor de parteneriat naționale, 410 miliarde pentru competitivitate și inovare, 49 miliarde pentru educație și formare, iar peste 200 de miliarde pentru politica externă și parteneriate globale.
Europa a înțeles că fragmentarea ucide eficiența. Un continent cu 27 de sisteme paralele de administrare nu poate concura cu marile economii globale. De aceea, se urmărește o „guvernanță partajată” în sensul deplin al termenului, un parteneriat autentic între instituțiile europene și cele naționale, bazat pe încredere și responsabilitate comună. Dar această viziune generoasă ridică o întrebare incomodă. Sunt toate statele membre pregătite pentru o astfel de responsabilizare?
România, de la consum de fonduri la cultura performanței
Pentru România, miza este uriașă. Cu peste 60 de miliarde de euro estimate în noua anvelopă financiară, țara are potențialul de a continua transformarea începută după aderare. În același timp, România are datoria de a-și moderniza mecanismele administrative și de a depăși un reflex instituțional încă prezent, acela de a vedea fondurile europene ca un scop în sine. Performanța nu înseamnă doar absorbție, ci capacitatea de a transforma banii în valoare publică. În acest sens, România trebuie să treacă de la „managementul bugetului” la „managementul rezultatului”. Să învețe să planifice cu sens, să măsoare corect și să evalueze cu onestitate. Noua logică europeană este clară. Plățile nu se vor mai face pe baza facturilor, ci pe baza indicatorilor de rezultat. O investiție nu va fi considerată finalizată până când nu va produce efecte vizibile și sustenabile. Această abordare va fi un test de maturitate instituțională pentru administrațiile românești. Reforma nu se mai poate baza pe proceduri, ci pe competență.
O agricultură fără viitor și o economie în uniformă
Reducerea cu peste 22% a alocărilor pentru agricultură înseamnă, în termeni practici, mai puține investiții în ferme mici, infrastructură rurală și inovare agroalimentară. Această scădere afectează în special țările din Estul Uniunii, unde agricultura nu este doar un sector economic, ci un pilon social. România se aliniază astfel unei tendințe regionale. Polonia și Ungaria au înregistrat deja reduceri similare, compensând parțial prin scheme interne de sprijin. Dar diferența este că aceste state au economii rurale mai competitive și structuri de producție mai stabile. În România, agricultura rămâne profund dependentă de sprijinul extern, iar scăderea finanțării europene riscă să accentueze polarizarea între fermele mari, conectate la lanțurile comerciale internaționale, și micii producători locali.
Astfel, Politica Agricolă Comună rămâne un domeniu strategic, dar și o provocare. Subvenția nu poate substitui performanța. Fermierii români au nevoie de drumuri, centre de procesare, digitalizare și educație agricolă, nu doar de compensații anuale. Europa mută accentul de la finanțarea „proiectelor” la susținerea „ecosistemelor”. Agricultura nu mai este tratată izolat, ci ca parte a unei rețele care include inovarea, cercetarea, tranziția verde și infrastructura rurală. România va trebui să învețe să gândească integrat. O fermă eficientă nu poate exista într-un sat fără școală sau fără drumuri de acces.
În paralel, noul cadru financiar include pentru prima dată industria militară în categoria sectoarelor de creștere strategică. Uniunea mizează pe apărare ca pe un motor de inovare, prin stimularea producției de echipamente, tehnologie și infrastructură logistică. Însă această militarizare economică ridică o dilemă morală: poate securitatea să devină o formă de dezvoltare? Europa pare să răspundă afirmativ, iar România, membru de frontieră al Uniunii, este invitată să investească mai mult în logistică, infrastructură duală și producție industrială pentru apărare. Ceea ce, în plan economic, poate genera creștere; în plan social, însă, schimbă natura priorităților publice.
Antreprenoriatul românesc între aspirație și descurajare
Un alt paradox al finanțării europene este cel al impactului scăzut asupra mediului privat. Analizele ultimelor exerciții financiare arată că doar 3–5% dintre companiile românești care au beneficiat de fonduri europene au supraviețuit mai mult de trei ani după finalizarea proiectului. Majoritatea au fost create pentru a implementa un proiect, nu pentru a construi o afacere.
Aceasta nu este doar o problemă de strategie antreprenorială, ci și una de design instituțional. Condițiile actuale de finanțare impuse de Bruxelles sunt mai stricte, mai tehnice și mai birocratizate, clamând în același timp debirocratizarea și descurajând exact categoria de întreprinzători pe care Uniunea declară că vrea să o sprijine, adică micii inovatori, startup-urile regionale, tinerii fermieri. România, dar și Bulgaria sau Croația, se confruntă cu aceeași problemă structurală: o birocrație de tip fiscal aplicată asupra unui instrument de dezvoltare. Finanțările nu creează ecosisteme, ci insule de activitate care se sting odată cu închiderea proiectului. Mulți antreprenori renunță înainte de depunerea cererilor, iar alții, chiar dacă obțin finanțarea, abandonează proiectele din cauza complexității implementării. O finanțare europeană care ar trebui să stimuleze inițiativa ajunge astfel să o frâneze. Performanța acum se măsoară prin „gradul de conformitate”.
Europa vorbește astăzi despre inovare ca despre o religie a progresului, dar uită că nu toate economiile trăiesc în Silicon Valley.Noul CFM stimulează investițiile în idei „disruptive”, în start-upuri cu potențial de a deveni unicorni, însă realitatea estică e diferită. Marea majoritate a companiilor românești sunt microîntreprinderi care inovează prin adaptare, nu prin revoluție. Uniunea cere idei geniale, dar oferă instrumente greu accesibile pentru cei care abia reușesc să supraviețuiască. În același timp, finanțarea prin capital de risc, noua direcție declarată a Bruxelles-ului, are o problemă structurală. Nu există cultura partajării riscului între stat, investitor și antreprenor. România nu are încă infrastructura financiară care să susțină un ecosistem real de venture capital. Rezultatul e paradoxal. Fondurile europene promovează curajul, dar sistemul administrativ pedepsește eșecul.
Comparativ, Polonia și Cehia reușesc să utilizeze fondurile europene într-un mod mai orientat către rezultat.Ambele state au dezvoltat scheme de finanțare integrate, granturi combinate cu instrumente financiare și au investit în educația antreprenorială.Rezultatul este o rată de supraviețuire post-proiect de peste 20% pentru IMM-urile finanțate din fonduri structurale.
România, în schimb, rămâne blocată între reguli stricte și o cultură instituțională a precauției. Autoritățile se tem de greșeli, beneficiarii se tem de controale, iar consultanții devin intermediari între două frici. Ceea ce lipsește este curajul administrativ de a inova, de a învăța din greșeli, nu doar de a le penaliza.
Indicatorii care contează
Una dintre cele mai dificile reforme nu ține de bani, ci de felul în care se măsoară succesul. Timp de două decenii, administrațiile europene au fost prizonierii unei logici a raportării cantitative: câte proiecte, câți beneficiari, câte sesiuni. Dar în spatele cifrelor mari s-au ascuns adesea rezultate modeste. Noua filozofie este alta. Valoarea înlocuiește volumul. Indicatorii nu vor mai urmări activități, ci impactul acestora. Eficiența nu se măsoară prin numărul de formulare completate, ci prin transformările produse. Această tranziție conceptuală va schimba nu doar modul în care se alocă banii, ci și modul în care se construiește politica publică. Performanța, în noul sens european, este o formă de responsabilitate morală. Să îți asumi obiective clare, să le măsori onest și să înveți din greșeli. Aceasta este cultura care separă reformatorii de administratori.
Provocările românești, între birocrație și capacitate
România continuă să sufere de o problemă structurală. Administrația nu comunică cu sine însăși. Ministerele lucrează în paralel, iar beneficiarii plătesc prețul. În loc să fie parteneri ai statului, devin prizonieri ai procedurilor. Simplificarea nu poate fi doar un slogan, ci o strategie. Reducerea numărului de documente nu va conta dacă nu se schimbă mentalitatea celor care le cer. Digitalizarea nu va produce efecte dacă doar replică hârtiile în format electronic. Ceea ce lipsește, în fond, este încrederea între instituții, între autorități și beneficiari, între stat și cetățean. Performanța administrativă nu se obține prin frică, ci prin profesionalizare. România are nevoie de un corp de funcționari bine pregătiți, stabili și motivați, capabili să gândească strategic și să decidă rapid. În lipsa acestei culturi, orice reformă riscă să devină doar o formă nouă de birocrație.
Reforma administrativă europeană vorbește despre digitalizare, dar în multe state membre, inclusiv în România, digitalizarea a devenit o extensie a birocrației, nu o soluție la ea. În loc să simplifice comunicarea, a multiplicat canalele. În loc să elimine formularele, le-a mutat în aplicații rigide. Astfel, relația dintre cetățean și instituție s-a transformat dintr-un dialog fizic sau vocal într-un schimb impersonal de mesaje automate, unde empatia a fost înlocuită de tichete și parole temporare.
Această pseudo-modernizare a redus nu doar eficiența, ci și încrederea. Instituțiile au devenit mai lente, mai opace și mai distanțate. În locul unei administrații digitale s-a construit o administrație algoritmică, incapabilă să înțeleagă nevoia umană din spatele cererii. România, asemenea altor state din Europa Centrală și de Est, pare prinsă într-o tranziție tehnologică fără o cultură organizațională care să o susțină.
O Europă care formează, nu doar finanțează
Uniunea Europeană declară că a învățat din propriile crize. După pandemie, după șocurile geopolitice și economice, Bruxelles-ul nu mai vorbește doar despre „absorbție”, ci despre „reziliență”. Investițiile trebuie să creeze capacitate, să reducă vulnerabilitățile și să consolideze coeziunea internă. Europa de azi nu mai este un mecanism de redistribuire, ci o rețea de învățare colectivă. Fondurile nu mai sunt doar un ajutor, ci un instrument de transformare. Iar statele membre trebuie să devină actori maturi ai acestui proces, nu simpli beneficiari. Pentru România, această tranziție implică o schimbare de statut, din receptor de resurse, în furnizor de stabilitate și competență. Să fii european nu mai înseamnă doar să respecți regulile, ci să le înțelegi și să le aplici cu discernământ.
Noul cadru financiar 2028–2034 este, în esență, un test de sinceritate.Pentru Uniune, este dovada maturității politice.Pentru România, este proba competenței administrative.Performanța, eficiența și etica nu mai sunt noțiuni opționale, ci imperative structurale.Reforma nu înseamnă să scrii documente mai bune, ci să construiești instituții mai curate.Nu înseamnă să cheltuiești mai mult, ci să folosești mai inteligent.Nu înseamnă să vorbești despre succes, ci să-l demonstrezi.
În timp ce Cadrul Financiar Multianual 2028–2034 promite o Uniune mai performantă, realitatea o arată mai polarizată.Reducerea fondurilor agricole, digitalizarea birocratică, militarizarea bugetară și rigidizarea accesului la finanțări pentru mediul privat compun un tablou paradoxal, ducând la o Europă care predică inovația, dar pedepsește riscul.
Pentru România, marea provocare nu este doar să acceseze bani, ci să-i transforme în instrumente de libertate economică, nu de conformism.Performanța nu va veni din rapoarte perfecte, ci din proiecte care schimbă vieți reale.Iar dacă Europa vrea cu adevărat să devină o Uniune a performanței, trebuie să-și redescopere echilibrul între eficiență și umanitate.Un buget poate fi perfect echilibrat pe hârtie și totuși profund nedrept în viața de zi cu zi.România are șansa de a dovedi că performanța nu înseamnă doar să respecți regulile, ci să le transformi în progres.
În final, performanța nu se măsoară doar în cifre sau indicatori, ci și în calitatea morală a beneficiarilor.Europa are nevoie, în strategiile sale bugetare, să facă diferența între maturitatea economică, experiența și dimensiunea reală a aplicanților.Un start-up rural nu poate fi tratat la fel ca o corporație, iar o instituție publică mică nu poate respecta aceleași standarde administrative ca un minister.
Dar dincolo de diferențele de capacitate, contează corectitudinea cu care beneficiarii aplică viziunea declarată în proiecte.În România, ne pricepem uneori prea bine să ne furăm singuri căciula, atunci când implementarea devine o formalitate bifată, un check pe o listă, fără sens și fără suflet.Proiectele se finalizează cu documente perfecte, dar cu rezultate mediocre.Adevărata reformă europeană nu se va face prin regulamente, ci prin conștiință, prin convingerea că un proiect implementat cu responsabilitate și drag de meserie aduce, în timp, prosperitate economică, socială și de mediu.Europa are nevoie de beneficiari integri la fel de mult cum are nevoie de bugete echilibrate.
Acum Europa oferă banii. România trebuie să ofere sensul.
