de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
10 milioane de euro este valoarea garanției de la Cluj. Va fi sau nu executată garanția de participare la licitație de către autoritatea contractantă ?
Licitația pentru Centura Metropolitană Cluj este un proiect strategic pentru România, însă relevanța sa publică depășește cu mult infrastructura în sine. Cazul a expus un risc financiar major, sistemic, insuficient conștientizat în achizițiile publice, cu impact direct asupra modului în care statul român gestionează miliarde de euro din fonduri europene și naționale. Cazul a funcționat ca un declanșator, deschizând o cutie a Pandorei într-un sistem care angajează miliarde de euro din fonduri europene și naționale prin mecanisme de verificare fragile, predominant formale, incapabile să protejeze eficient banii publici atunci când procedurile sunt viciate încă din faza de calificare.
Din momentul în care documentația depusă într-o procedură de achiziție conține neconformități grave sau elemente de fals, problema nu mai este doar una administrativă, ci și una financiară. Apar cheltuieli neeligibile, se activează riscul de corecții financiare impuse de Uniunea Europeană, iar diferența este acoperită, inevitabil, din bugetul național. Aceste corecții nu sunt ipotetice, iar impactul lor crește exponențial odată cu valoarea proiectelor. Nu vorbim despre accidente izolate, ci despre un risc structural, asumat implicit de statul român prin modul în care este organizat și operat sistemul de achiziții publice.
La baza acestui risc stă incapacitatea instituțională de verificare reală a documentațiilor. Procedurile “moderne”presupun dosare de sute sau mii de pagini, cu elemente tehnice, financiare și juridice extrem de complexe, analizate de comisii suprasolicitate, slab pregătite, constrânse de termene rigide și de presiunea permanentă a contestațiilor. În acest context, evaluarea se reduce frecvent la o conformitate formală, nu la o analiză substanțială a riscului financiar pe care statul și-l asumă. Această slăbiciune inițială se propagă inevitabil în execuția contractelor, unde abaterile de la documentația aprobată se traduc în lucrări de calitate slabă, degradări premature și costuri suplimentare suportate tot din bani publici, prin refaceri, remedieri și corecții financiare.
În acest punct, garanțiile financiare ar trebui să joace un rol central. Garanțiile de participare și garanțiile contractuale sunt concepute exact pentru a limita pierderile statului în cazul unor proceduri viciate sau al unor comportamente neconforme. În practică însă, aceste instrumente se dovedesc mult mai fragile decât se presupune, iar cazul ieșit la suprafață în contextul licitației de la Cluj ilustrează brutal această realitate. Utilizarea frauduloasă a identității unei “colege” din piață într-o procedură de achiziție publică, asociată cu depunerea unei scrisori de garanție de participare în valoare de 1% ( 10 milioane de euro) din valoarea totală a licitației ( 1 miliard de euro), ridică problema eficienței reale a acestor garanții.
Teoretic, mecanismul este simplu. Într-o asemenea situație, autoritatea contractantă ar trebui să execute scrisoarea de garanție, recuperând astfel o parte din costurile generate de o procedură compromisă. Exact acesta este scopul acestor instrumente financiare: protejarea interesului financiar al statului. În practică însă, lucrurile arată complet diferit. În circumstanțe precum cele descrise, este foarte greu de crezut că societatea de asigurări care figurează ca emitent al garanției va plăti efectiv vreo sumă.
Problema nu este una conjuncturală, ci structurală și ține de modul în care sunt construite juridic aceste garanții. Orice scrisoare de garanție este însoțită de un set amplu de condiții, obligații și clauze contractuale, care trebuie respectate strict de către entitățile din asociere și care, în mod normal, ar trebui analizate temeinic de autoritatea contractantă încă din faza de calificare. Aproape fără excepție, aceste documente conțin clauze explicite privind frauda, falsul, inducerea în eroare sau utilizarea neautorizată a identității, clauze introduse tocmai pentru a exclude plata în astfel de situații.
Într-un asemenea scenariu, executarea garanției devine extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, iar riscul financiar se întoarce integral către stat. Practic, mecanismul gândit să limiteze pierderea bugetară este neutralizat exact în momentul în care ar trebui să funcționeze. Aceasta este problema centrală a sistemului: statul își asumă riscul, dar nu reușește să-l transfere efectiv prin instrumentele financiare pe care se bazează.
De aici decurge o vulnerabilitate majoră, la nivel național. Dacă garanțiile pot fi blocate sau invalidate prin clauze perfect previzibile, atunci fiecare procedură de achiziție publică de mare valoare expune bugetul public la pierderi semnificative. În acest context, transparența autorităților nu este un gest de bunăvoință, ci o obligație transpusă în fișa postului pentru fiecare angajat. Vorbim despre fonduri europene și naționale, despre bani publici, iar contribuabilul are dreptul să cunoască toate datele importante: condițiile exacte ale garanțiilor depuse, modul în care acestea au fost verificate la momentul calificării, pașii întreprinși pentru executare și poziția oficială a asiguratorilor implicați.
Această vulnerabilitate este agravată de ineficiența mecanismelor de sancțiune. Certificatele negative, concepute pentru a exclude temporar operatorii economici neconformi, sunt frecvent contestate și anulate, iar introducerea unor forme diluate, precum certificatele negative parțiale, slăbește și mai mult efectul preventiv. Mesajul transmis pieței este clar: riscul este negociabil, sancțiunea este reversibilă, iar garanțiile pot deveni, în anumite condiții, simple instrumente formale, fără valoare financiară reală.
Ce s-a întâmplat la Cluj reflectă exact vulnerabilitățile sistemului. Nu este despre un proiect și nici despre o procedură singulară, ci despre un model de funcționare care gestionează miliarde de euro cu filtre slabe, controale formale și instrumente de protecție financiară care eșuează exact atunci când statul are cea mai mare nevoie de ele. Consecințele sunt directe: risc crescut de corecții financiare europene, presiune suplimentară asupra bugetului național și o erodare constantă a credibilității instituționale în ochii cetățenilor.
Fără verificări reale ale garanțiilor, fără o analiză de fond a riscului financiar încă din faza de licitație și fără sancțiuni care să producă efecte financiare concrete, achizițiile publice vor continua să funcționeze într-o zonă gri, în care pierderile sunt suportate de stat, iar responsabilitatea nu există. Din nefericire nu vorbim doar despre grave probleme administrative, ci despre un risc financiar și de guvernanță asumat tacit, cu impact direct asupra absorbției fondurilor europene.
