de Laurențiu Ciornei,
cercetător științific la Centrul de Studii și Cercetări de Biodiversitate Agrosilvică „Acad. David Davidescu”,
Academia Română
România se poate lăuda cu o biodiversitate ridicată și cu unele dintre cele mai valoroase ecosisteme din Europa, impactul antropic exercitat asupra naturii Bătrânului Continent fiind foarte ridicat, dar la noi mai puțin. Astfel, avem, inclusiv din punct de vedere economic, cea mai valoroasă biodiversitate. Avem viață de la Limanu, de pe malul mării, până pe cele mai înalte culmi ale Făgărașului. Plus Delta. Plus Dunărea. Avem, de asemenea, cele mai mari suprafețe acoperite cu păduri primare și cvasivirgine, cele mai numeroase efective de carnivore mari (urși, lupi, râși, pisici sălbatice). Plus faptul că avem cea mai multă apă limpede sau/și cele mai mari rezerve de apă minerală.
Doar că din lipsa unor abordări unitare, la nivelul întregii Uniuni Europene, de evaluare a biodiversității, a întregilor active ecosistemice, nu putem beneficia și de aportul financiar pe care natura ni-l oferă, nouă românilor, cu atâta dărnicie.
Conservarea și restaurarea ecosistemelor naturale aduc beneficii de zece ori mai mari decât costurile ocazionate. Potrivit OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), restaurarea a 46% din pădurile degradate ale lumii va aduce pentru fiecare dolar cheltuit un câștig de minimum 30 de dolari. Habitatele fiind bunuri de utilitate publică, iar restaurarea acestora prin investiții guvernamentale este mai mult decât justificată.
Recunoașterea fizică și valorică a activelor ecosistemice este mai mult decât necesară. Dacă aceste beneficii naturale „gratuite” nu sunt recunoscute fizic și monetar, există riscul să fie supraexploatate, aspect care poate duce la epuizare. Este momentul să ne reconciliem cu natura și să evaluăm tot ceea ce aceasta ne oferă.
Așadar, pierderea biodiversității și prăbușirea ecosistemelor reprezintă două din cele mai mari amenințări cu care se va confrunta umanitatea în următorul deceniu. Ce putem face acum? Cum putem măsura starea activelor ecosistemice? Contabilitatea integrată privind biodiversitatea este încă în curs de dezvoltare, mult mai puțin avansată decât cea a apei sau a carbonului, iar dezvoltarea unor conturi de biodiversitate va trebui să depășească simpla statistică a numărului de specii. Aceasta trebuie să se orienteze și pe evaluarea economică a fiecărei specii. Acest mod de măsurare poate aproxima starea biodiversității, sub forma unor indicatori de biodiversitate.
Cel de-al cincisprezecelea obiectiv de dezvoltare durabilă are câteva teme dedicate integrării valorilor ecosistemelor și ale biodiversității în planificarea națională, procesele de dezvoltare, strategiile forestiere și mobilizarea resurselor financiare din toate sursele, asistența oficială pentru dezvoltare și o serie de cheltuieli publice pentru conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității și ecosistemelor. Măsurarea progreselor ar fi trebuit să fie efectuată în acord cu cel de-al doilea obiectiv din Planul Strategic pentru Biodiversitate 2011-2020, adoptat la Nagoya, în Japonia, denumit generic „Aichi Biodiversity targets” [1]1, potrivit căruia, „până în anul 2020, cel târziu, valorile biodiversității ar fi trebuit să fie integrate în strategiile de dezvoltare națională și locală […] și în procesele de planificare și încorporate în contabilitatea națională, după caz, și în sistemele de raportare” (Convention on Biological Diversity, 2010).
În acord cu angajamentele globale adoptate la Nagoya, la rândul său, Uniunea Europeană a adoptat o strategie2 care stabilea cadrul de acțiune al UE pe următorii zece ani, pentru îndeplinirea obiectivului principal pentru biodiversitate (European Commission, 2011).
Viziunea Uniunii Europene avea în vedere ca, până în anul 2050, „biodiversitatea Uniunii Europene și serviciile ecosistemice pe care le furnizează – capitalul său natural – sunt protejate, evaluate și restaurate în mod corespunzător pentru valoarea intrinsecă a biodiversității și pentru contribuția lor esențială la bunăstarea umană și prosperitatea economică, astfel încât schimbările catastrofale cauzate de pierderea biodiversității să fie evitate” (European Union, 2011).
Până la sfârșitul anului 2024, încorporarea valorii ecosistemelor forestiere în conturile naționale și în sistemele de raportare nu s-a produs și continuă să fie o provocare pentru multe țări ale lumii. De altfel, potrivit studiului publicat de Comisia Europeană în anul 2018, rezultatele sunt similare și pentru țările membre ale UE (Ling et al., 2018), pentru care nu se poate confirma efectuarea evaluărilor, având în vedere că nu toate ecosistemele au fost evaluate, iar metodele de evaluare nu au fost unitare.
Literatura de specialitate abundă în teorii care relevă importanța serviciilor ecosistemice pentru omenire și necesitatea cuantificării acestora, în special pentru integrarea valorii lor în procesul decizional. Însă recunoașterea și integrarea valorii acestora în conturile naționale ale țărilor doar având ca scop raportarea și procesul decizional (pentru urmărirea evoluției ecosistemelor terestre, în sensul atingerii/neatingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă) sunt periculoase, pentru că sunt efectuate într-o manieră total estimativă și aleatoriu declarativă. Or, pe baza unor valori estimate, ecosistemele forestiere nu pot fi nici urmărite și nici valorificate eficient, fapt care compromite și sursele de finanțare care pot fi atrase pentru îndeplinirea tuturor componentelor obiectivului.
Cel mai complet cadru conceptual teoretic la momentul de față este SEEA (System of Environmental Economic Accounting). Acesta oferă soluții-reper pentru contabilizarea activelor ecosistemelor, serviciilor ecosistemice, beneficiilor generate de servicii ecosistemice și bunăstării. În prezent, SEEA este în revizuire pentru a trece dincolo de faza exprimentală și de a fi adoptat în 2025, ca standard oficial internațional.
Șase state europene (Olanda, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Spania) au început politica de implementare a contabilității experimentale a ecosistemelor SEEA încă din 2016. La nivel global, până la sfârșitul anului 2023, peste 50 de țări utilizau deja aceste conturi ecosistemice. Marea Britanie și Olanda au publicat cele mai complete situații, cu hărți detaliate și tabele în care activele ecosistemice au fost identificate fizic și cuantificate monetar, iar conceptele și metodele sunt bine descrise și explicate. Și alte țări din lume au realizat progrese semnificative, publicând conturile naționale: Africa de Sud, Australia, Brazilia, Canada, China, Costa Rica, Columbia, India, Indonezia, Italia, Norvegia, Mexic, Filipine, Rwanda, Spania și Uganda (conturi naționale publicate cel puțin o dată). Pentru Uniunea Europeană a fost dezvoltat un set de conturi supranaționale.
Un alt aspect, deosebit de important, este referitor la folosirea ratei de actualizare reale (ajustată, pentru eliminarea impactului inflației) sau nominale (neajustată). Se recomandă folosirea ratei de actualizare nominală atunci când fluxurile viitoare sunt măsurate în funcție de prețurile viitoare. Dacă fluxurile viitoare sunt exprimate în prețurile din perioada curentă, atunci se recomandă folosirea ratei de actualizare reală. Pentru că este mai dificil de prevăzut prețurile din viitor, recomandarea este de a se folosi rata reală de actualizare, caz în care fluxurile viitoare sunt aceleași cu cele din perioada actuală.
Nu în ultimul rând, este absolut necesar să se stabilească durata de viață estimată a activului ecosistemic, adică pentru cât timp serviciile ecosistemice pot fi furnizate în viitor. Furnizarea serviciilor ecosistemice de reglare și culturale este strâns legată de serviciile ecosistemice de aprovizionare (de regulă au cea mai mică durată de utilizare). Din aceste considerente, durata de viață estimată a activelor ecosistemice pentru furnizarea de servicii ecosistemice se poate limita la cea mai mică valoare aferentă serviciilor ecosistemice de aprovizionare. Dacă activul ecosistemic este utilizat pe principii durabile (cu menținerea/îmbunătățirea stării ecosistemului), viața activului poate deveni chiar infinită.
Identificarea precisă a activelor ecosistemice, inventarierea completă a serviciilor ecosistemice aferente și măsurarea cu acuratețe a utilizării acestora contribuie la crearea unui „preț corect” pentru beneficiarii serviciilor ecosistemice. Serviciile ecosistemice, în special cele biotice care sunt prea puțin palpabile, dar fără acestea viața nu poate exista, nu sunt gratuite. Omenirea trebuie să plătească pentru utilizarea acestora, iar această abordare va ridica presiunea de pe umerii resurselor naturale, indiferent de natura acestora.
După această provocare din tematica cercetării fundamentale, se cuvine să includ în acest material și câteva metode și concepte de care ar trebui să se țină seama într-o eventuală integrare economică a biodiversității din România.
Turismul ecologic și valorificarea peisajelor naturale
Reiau recunoașterea potrivit căreia România este binecunoscută pentru frumusețea sa naturală, cu o diversitate de ecosisteme, de la pădurile virgine din Carpați la excepționala biodiversitate a Deltei Dunării. Turismul ecologic este o industrie în creștere în țară, oferind oportunități pentru dezvoltarea infrastructurii ecoturistice și a serviciilor conexe, cum ar fi ghidajul turistic, cazarea și restaurantele tradiționale. În plus, promovarea ecoturismului poate stimula conservarea habitatelor naturale și a speciilor sălbatice, generând venituri pentru comunitățile locale și contribuind la diversificarea economiei regionale.
Pentru a sprijini turismul ecologic este necesară dezvoltarea infrastructurii turistice în zonele rurale și îndepărtate, cum ar fi construirea de pensiuni eco-friendly, piste de biciclete și trasee de drumeție bine marcate. Promovarea produselor locale și a meșteșugurilor tradiționale, cum ar fi alimentele organice, produsele din lână și olăritul. România este o destinație importantă pentru observarea păsărilor și a vieții sălbatice, având numeroase rezervații naturale și parcuri naționale. Dezvoltarea turismului ornitologic și a celui de observare a vieții sălbatice poate atrage turiști pasionați de natură și poate genera venituri suplimentare pentru comunitățile locale. Astfel, prin parteneriate public-private, guvernul român ar putea colabora cu sectorul privat pentru a dezvolta programe și inițiative de turism ecologic. Aceste parteneriate ar putea să faciliteze investițiile în infrastructură și să promoveze România ca destinație de turism ecologic la nivel internațional.
Utilizarea durabilă a resurselor naturale
Sectorul agricol și forestier din România beneficiază de diversitatea sa biologică, oferind resurse precum lemn, plante medicinale și ciuperci. Cu toate acestea, exploatarea necontrolată poate duce la degradarea habitatelor naturale și la pierderea biodiversității. Implementarea practicilor agricole și forestiere sustenabile este esențială pentru conservarea resurselor naturale și pentru menținerea funcțiilor ecosistemelor. De exemplu, promovarea agriculturii organice și a gestionării durabile a pădurilor poate contribui la conservarea biodiversității și la creșterea valorii economice a acestor resurse.
Biotehnologie și inovare
Biodiversitatea României oferă un potențial imens pentru cercetarea și dezvoltarea în domeniul biotehnologiei și al farmaceuticii. Plantele și organismele locale pot fi surse de compuși bioactivi cu proprietăți terapeutice sau industriale. Identificarea, caracterizarea și valorificarea acestor compuși pot genera inovații în domeniul medicamentelor, al produselor cosmetice sau al altor aplicații biotehnologice. Colaborarea între instituții de cercetare, universități și sectorul privat poate stimula transferul tehnologic și dezvoltarea de produse inovatoare bazate pe biodiversitatea României.
Protejarea și restaurarea habitatelor naturale
Conservarea biodiversității necesită protejarea și restaurarea habitatelor naturale, precum și gestionarea adecvată a zonelor protejate și a siturilor Natura 2000. Investițiile în conservarea și restaurarea ecosistemelor pot aduce beneficii economice prin creșterea valorii ecologice și turistice a acestor zone, precum și prin furnizarea de servicii ecosistemice, cum ar fi reglarea resurselor de apă, polenizarea și controlul dăunătorilor. În plus, conservarea habitatelor naturale contribuie la menținerea biodiversității și la protejarea speciilor sălbatice, asigurând sustenabilitatea pe termen lung a resurselor naturale.
Concluzie
Valorizarea economică a biodiversității în România prezintă oportunități semnificative pentru dezvoltarea durabilă și conservarea mediului înconjurător. Prin exploatarea sustenabilă a resurselor naturale, promovarea turismului ecologic și stimularea inovației în domeniul biotehnologiei, România poate valorifica bogăția sa biologică într-un mod responsabil și profitabil. Cu toate acestea, este esențială adoptarea unor politici și practici de conservare și gestionare durabilă a biodiversității pentru a asigura protecția mediului înconjurător și prosperitatea economică a viitoarelor generații.
Reunirea sub o singură umbrelă a tuturor serviciilor ecosistemice furnizate de activele ecosistemice preponderente de tip forestier (mai puțin serviciile ecosistemice de aprovizionare reprezentând resursele de lemn) sub sintagma de „produse complementare”, și analiza valorică în acest context, confirmă că valoarea economică, socială, ecologică și culturală a acestora este cu mult superioară față de cea provenită din furnizarea și utilizarea cu precădere a resurselor de lemn. S-a demonstrat, pe cale științifică, faptul că pădurea în picioare este cu mult mai valoroasă decât beneficiile generate de resursa de lemn exploatată. Cunoașterea valorii reale a activelor ecosistemice, a stării acestora și a stocului disponibil lărgește orizontul de timp, în materie de utilizare a serviciilor ecosistemice de tip forestier.
Modelul experimental de evaluare SEEA, folosit în studii de caz cu succes, este un model valoros care trebuie adoptat și de România, așa cum unele țări europene deja au făcut-o. Prin implementarea acestui sistem de evaluare economică se va ajunge la cunoașterea valorii reale a capitalului natural pe care România îl are, numai că până la atingerea premiselor de dezvoltare durabilă mai sunt foarte mulți pași de parcurs. Rezultatele studiilor științifice întreprinse deja pot constitui un inedit punct de pornire pentru a privi capitalul natural al țării dintr-o cu totul altă perspectivă, iar factorul decident are un rol extrem de important. Acesta trebuie să înlesnească accesul la surse de finanțare și să creeze politici coerente care să faciliteze reorientarea economiei forestiere către o altă abordare.
Mai mult, luarea în considerare a măsurilor de reziliență, prin înglobarea elementelor de risc care pot deteriora ecosistemele naturale, este mai mult decât necesară, pentru că externalitățile, indiferent de natura acestora, trebuie să fie recunoscute financiar. Recunoașterea teoretică, în întreaga literatură de specialitate, în politicile și întreg cadrul legislativ adoptat, este bună, dar trebuie să se parcurgă și următorii pași pentru transformarea cadrului normativ în realizări concrete. Implementarea reală a acestor măsuri se va cunoaște doar din reducerea numărului și a efectelor calamităților naturale. Atâta vreme cât efectele acestora continuă să fie pe deplin resimțite de populație, înseamnă că măsurile nu au fost, nici eficiente, și nici reziliente.
Un alt aspect, deloc de neglijat, îl reprezintă noile tehnologii și, de ce nu, chiar noile aplicații de inteligență artificială, pentru că acestea pot contribui la salvarea capitalului natural. Deși România are și câteva exemple de bune practici de exploatare forestieră, în care s-a demonstrat că resursa de lemn poate fi exploatată ca în Suedia ori ca în Finlanda, exploatarea rudimentară bazată pe tehnologii vechi și pe estimare este covârșitoare. De aici rezultă și acele diferențe uriașe de volum de lemn brut, care au fost puse pe seama exploatărilor ilegale. Or, modernizarea sectorului forestier va aduce beneficii, atât populației, cât și mediului înconjurător. Exploatarea din mediul informal trebuie adusă, prin aceste pârghii, către zero.
Laurențiu Ciornei este conf. univ. dr., cercetător științific la Centrul de Studii și Cercetări de Biodiversitate Agrosilvică „Acad. David Davidescu”, Academia Română.
- În cadrul Convenției pentru Diversitate Biologică (CBD – Convention on Biological Diversity) care a avut loc la18-29 octombrie 2010, la Nagoya, prefectura Aichi, în Japonia, țările s-au unit și au creat un plan pe 10 ani, divizat în 20 de obiective, pentru protejarea și conservarea sistemelor naturale. Planul, denumit generic Aichi Biodiversity Targets, a expirat la sfârșitul anului 2020, iar majoritatea obiectivelor nu au fost atinse. ↩︎
