Criza bugetară domină discursul public. Încasări care nu vin, cheltuieli care scapă de sub control, impozite și taxe care cresc amenințător, tăieri și reforme care nu mai pot fi amânate. Toate sub povara unor „cifre grele”: inflația galopantă, deficitul bugetar adâncit, datoria publică gonflată. Dar când anume se transformă o criză fiscal-bugetară într-o criză economică în toată regula? Când trecem, adică, de la dezechilibru bugetar la dezechilibru de sistem?
Cred că mecanismul declanșator e când statul trăiește pe datorie. Totul începe aparent benign. Deficitul bugetar crește cu câteva procente din PIB, dar autoritățile spun că situația este „sub control”. În realitate însă, statul se împrumută tot mai scump pentru a acoperi cheltuieli curente – salarii, pensii, subvenții – în loc să finanțeze investiții și să genereze creștere economică și prosperitate. Datoria publică crește, iar costul dobânzilor începe să apese pe buget ca o povară tăcută.
De aici, lanțul cauzal e implacabil: dacă veniturile nu cresc într-un ritm similar, apar tăieri, întârzieri, tensiuni sociale. În paralel, piețele financiare reacționează primele. Încrederea investitorilor e un capital fragil. Când percepția de risc crește, finanțarea devine mai scumpă sau chiar inaccesibilă. Deficitul se adâncește, statul taie investițiile publice – exact acele investiții care ar putea stimula creșterea economică viitoare.
Încep să apară efectele în lanț, de la buget la economie reală. O criză fiscal-bugetară nu rămâne niciodată doar în tabelele Ministerului de Finanțe. Ea se revarsă, treptat, în economie. Când statul se retrage, firmele amână planuri, băncile devin prudente, consumul încetinește. Iar dacă, în plus, guvernul compensează prin „pachete de măsuri de reformă” care se limitează numai la noi taxe și impozite, povara se mută asupra mediului privat. Pe termen scurt, apar primele semne: scăderea investițiilor, deprecierea monedei, inflație alimentată de importuri, scăderea consumului (principalul motor al modelului economic românesc).
Pe termen mediu, criza bugetară erodează încrederea generală – acel ingredient invizibil care ține în picioare economia. Fără încredere, capitalul se refugiază, iar economia intră într-o spirală de stagnare și ajustări dureroase.
România face azi echilibristică pe un fir subțire, întins într-o pantă alunecoasă, iar mersul pe muchie devine tot mai riscant. O criză
fiscal-bugetară devine criză economică nu atunci când o arată cifrele, ci când dispare încrederea. Când investitorii și antreprenorii nu mai cred în seriozitatea guvernului, când cetățenii nu mai cred în stabilitatea politicilor și nici în scopul măsurilor aplicate.
Atunci economia se oprește din mers, indiferent de câte promisiuni face guvernul.
