Academia Română – între gloria trecutului și imperativul renașterii

0

de dr. ec. CS II Laurențiu Ciornei, 
Centrul de Studii și Cercetări de Biodiversitate, 
Secretar general ASPES

Primăvara anului 1866 a fost martora unui moment de viziune pentru România aflată în plin proces de modernizare. Într-o țară tânără, care își definea abia atunci instituțiile de bază, elitele intelectuale și politice au înțeles că, pentru a construi un viitor solid, era nevoie de o ancoră culturală și științifică. Așa s-a născut Academia Română – nu doar un for de cercetare și dezbatere, ci și un simbol al unității și identității naționale.

Fondatorii au formulat o misiune ambițioasă: cultivarea limbii române, protejarea patrimoniului cultural, dezvoltarea cercetării fundamentale și promovarea valorilor morale. Din acea viziune au rezultat, peste decenii, lucrări care au devenit infrastructura intelectuală a națiunii: Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Dicționarul limbii române (DLR), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM), sinteze monumentale de istorie, atlase naționale, ediții critice ale clasicilor literaturii.

De-a lungul timpului, Academia Română a fost percepută ca gardian al limbii și culturii, dar și ca o autoritate morală. Nu avea putere legislativă sau executivă, dar influența sa rezida în prestigiul membrilor și în valoarea cercetărilor pe care le coordona. În epoci de criză sau tranziție, vocea Academiei a fost adesea chemată să ofere direcție, iar tăcerea sa – atunci când a ales să nu se pronunțe – a fost resimțită ca o absență grea.

Misiunea și rolul actual

Astăzi, la aproape 160 de ani de la fondare, Academia Română își declară aceeași misiune ca în secolul al XIX-lea: protejarea limbii, patrimoniului și identității, susținerea cercetării fundamentale, afirmarea valorilor democratice.

Coordonează zeci de institute de cercetare în domenii variate – lingvistică, istorie, arheologie, matematică, chimie, biologie, biodiversitate, economie, informatică –, menținând astfel o acoperire unică asupra întregului spectru al cunoașterii. Este, în teorie, un organism consultativ de prim rang, capabil să ofere expertiză pentru decizii politice, economice și sociale.

Dar în practica ultimelor două decenii, implicarea Academiei în dezbaterile publice majore a fost mai degrabă sporadică. Într-o societate în care atenția publicului se concentrează pe reacții rapide și mesaje clare, discreția de odinioară se traduce tot mai des prin percepția unei tăceri inexplicabile.

Percepția publică – datele sondajului INSCOP

Un sondaj realizat de INSCOP Research în iunie–iulie 2025 arată că Academia Română se bucură încă de un nivel mediu-ridicat de încredere în rândul populației, situându-se alături de instituții tradițional respectate, precum Biserica și Armata.

Încrederea este mai mare în rândul persoanelor cu studii superioare, la angajații din sectorul public și în rândul simpatizanților partidelor tradiționale.

Totuși, același sondaj scoate la iveală și punctele vulnerabile: vizibilitate scăzută, implicare redusă în chestiuni actuale și percepția că activitatea Academiei se desfășoară într-un cerc restrâns, departe de preocupările imediate ale societății.

Critici și provocări

Principalele critici formulate în spațiul public se concentrează pe implicarea redusă în dezbateri majore și lipsa reacțiilor rapide în momente de criză, probleme de integritate semnalate în trecut, cu legături controversate ale unor membri, percepția de elitism, cu un proces de selecție perceput drept opac, precum și numărul mare de membri (peste 160), comparat nefavorabil cu cei 40 ai Academiei Franceze.

Aceste percepții se formează pe fundalul unor probleme mai largi din cercetarea românească.

Contextul cercetării românești – între croitorul orb și bestiarul pericolelor ignorate

Cercetarea fundamentală în România: de la periferie la irelevanță (analiză internă)

În România de azi, cercetarea fundamentală – esența progresului științific – este tratată cu o indiferență aproape sistemică. Într-un climat academic în care valoarea se măsoară adesea în număr de articole și nu în relevanța sau profunzimea acestora, cercetarea de profunzime, teoretică, exploratorie, este împinsă în fundal. Spre deosebire de lumea civilizată, unde marile descoperiri pornesc adesea din laboratoare finanțate generos fără presiunea imediată a aplicabilității, în România contează mai mult „câte lucrări ai” decât „ce aduci nou în știință”.

Această distorsiune a fost alimentată în parte de obsesia pentru clasamente și indicatori cantitativi, în special de influența clasamentului Shanghai (ARWU), care a pus accent pe volum, nu pe substanță. În loc să întărească ierarhiile naturale de valoare, acest model a oferit o cale aparent facilă către „urcarea în topuri”: publici mai mult – urci cât mai sus. Iar în România, asta s-a tradus în încurajarea unei producții de articole adesea sterile, publicate în reviste accesibile mai degrabă prin taxă decât prin merit.

Rezultatul? Un peisaj academic în care excelența este o excepție, nu regulă. În care institutele de cercetare nu mai sunt laboratoare ale gândirii și inovației, ci fabrici de puncte, citări și autorii multipli. Iar cercetarea fundamentală – care cere timp, răbdare, risc intelectual și adesea nu are rezultate „cu impact” pe termen scurt – devine un lux pe care puțini și-l mai permit.

În țările avansate, guvernele, universitățile și marile fundații înțeleg că o economie bazată pe cunoaștere nu poate exista fără o bază solidă de cercetare fundamentală. Acolo, cercetătorii nu sunt împinși obsesiv să „livreze” pe hârtie, ci sunt sprijiniți să exploreze necunoscutul. În România, în schimb, un astfel de model este perceput drept ineficient, ba chiar suspect. Banii publici trebuie „justificați” în fișiere Excel, nu în idei care schimbă lumea.

Și mai grav, în această atmosferă de competiție artificială și orgolii hipertrofiate, apar personaje toxice care, deși ajunse la vârste venerabile, continuă să vâneze recunoaștere cu orice preț. Pentru unii, titlurile și premiile sunt mai importante decât onestitatea intelectuală. Astfel, nu se dau în lături să se împăuneze cu munca altora, să semneze lucrări la care nu au contribuit, sau chiar să fabrice merite în întregime imaginare. Veterani ai sistemului academic care, în loc să ofere un model de integritate, perpetuează impostura și mediocritatea.

Această lipsă de viziune și onestitate a dus la un paradox: deși România are cercetători capabili, în continuare activi în centre internaționale de vârf, mediul academic autohton nu reușește să-i atragă sau să-i păstreze. În țară, meritul se confundă adesea cu conformismul birocratic, iar elitele sunt marginalizate în favoarea unor rețele care încurajează mediocritatea publicabilă, dar irelevantă. Și chiar înșelătoria.

Aici, cercetarea fundamentală moare încet, sufocată nu de lipsa de bani, ci de lipsa de respect. De neînțelegerea funcției sale esențiale: să construiască cunoaștere autentică, pe termen lung, fără presiunea imediată a pieței sau a clasamentelor.

Până când această paradigmă nu va fi schimbată radical, România va rămâne la periferia științei – nu din cauza vreunei conspirații externe, ci pentru că refuză să își ia în serios propriii oameni de știință. Pentru că, în timp ce lumea civilizată investește în viitor prin știință, noi continuăm să ne autosabotăm, mizând pe cantitate, nu pe valoare.

Orice încercare de a înțelege locul și rolul Academiei Române trebuie să pornească de la starea generală a cercetării din țară. Este un domeniu unde excelența izolată coexistă cu fragilitatea structurală, iar momentele de vârf alternează cu perioade lungi de stagnare.

Într-o analiză recentă am sintetizat această realitate prin metafora croitorului orb: se lucrează cu migală, cu gesturi precise, dar fără măsură; se produc strategii și proiecte, însă fără a ști cui se adresează sau ce probleme reale rezolvă. Rezultatul este un amestec de efort și risipă, de ambiție și confuzie.

Pe acest fundal se adaugă două imagini din teoria riscului: lebăda neagră – eveniment rar, imprevizibil, cu potențial transformator; și rinocerul gri – pericol evident și previzibil, ignorat tocmai pentru că este permanent la orizont.

Astfel, România științifică se mișcă între dorința unui miracol salvator și lipsa de reacție în fața pericolelor clare. În acest peisaj, tăcerea marilor instituții – inclusiv Academia Română – nu este neutră: aceasta amplifică dezorientarea și alimentează sentimentul că busola morală și intelectuală a societății a fost pierdută.

Ioan-Aurel Pop – între tradiție, identitate și așteptări

Din 2018, Academia Română este condusă de istoricul Ioan-Aurel Pop, o figură marcantă a mediului universitar românesc și fost rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Specializat în istoria medievală a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est, academicianul I. A. Pop este autorul a numeroase volume și studii care i-au adus recunoaștere atât în țară, cât și în străinătate. Sub conducerea sa, Academia a continuat să pună accent pe cercetarea fundamentală și pe proiectele de mare anvergură, păstrând un profil instituțional sobru și echilibrat. 

Discursurile sale publice sunt caracterizate de o constantă pledoarie pentru echilibru și meritocrație, ideea centrală fiind că „moderația nu înseamnă slăbiciune, ci forță cu măsură”. Pop avertizează în mod repetat asupra pericolelor globalizării fără o ancoră în identitatea culturală și asupra faptului că o națiune se poate prăbuși nu doar prin forță militară, ci și prin degradarea sistemului său de educație. În viziunea sa, elitele nu sunt un lux, ci un fundament al rezistenței unei societăți în fața crizelor. 

Popularitatea președintelui Academiei în mediile intelectuale este susținută de erudiție și de o capacitate de comunicare accesibilă unui public mai larg. Totuși, imaginea sa nu este lipsită de umbre. Unii critici îl acuză de un ton uneori excesiv de moralizator sau teatral și de evitarea unor clarificări pe teme sensibile, cum ar fi controversele legate de trecutul unor membri ai Academiei. Mai mult, există percepția că, în anumite momente-cheie pentru societate, reacțiile instituției au fost prea prudente sau prea întârziate, pierzând ocazia de a stabili repere morale ferme.

Pe măsură ce mandatul său se apropie de final, Ioan-Aurel Pop lasă în urmă o instituție respectată pentru tradiția și prestigiul ei, dar confruntată cu presiuni crescânde din partea societății de a fi mai prezentă, mai vizibilă și mai implicată în dezbaterile publice. Succesorul său va moșteni, anul viitor, o Academie care are încă autoritate morală și capital de încredere, dar care se află într-un moment în care trebuie să decidă dacă acest capital va fi investit într-o prezență publică activă sau conservat într-un profil discret, aproape muzeal.

Un moment de răscruce

Alegerea viitoarei conduceri a Academiei Române nu este doar o chestiune de rutină administrativă. Aceasta reprezintă o probă de adaptare la vremurile actuale și o decizie cu impact direct asupra felului în care instituția va fi percepută și utilizată de societate în următorul deceniu. În trecut, aceste alegeri interesau mai ales comunitatea academică. Astăzi, într-o lume în care crizele se succed cu rapiditate și unde lipsa unei poziții poate avea consecințe aproape la fel de mari ca un mesaj greșit, noul președinte va fi, inevitabil, și un actor public.

Contextul actual este dominat de instabilitate geopolitică, schimbări economice rapide, provocări climatice și transformări tehnologice de o amploare fără precedent. În paralel, spațiul public românesc este marcat de un grad ridicat de polarizare, de scăderea încrederii în instituțiile tradiționale și de o invazie constantă de informații false. Într-un asemenea cadru, Academia Română are potențialul – și poate chiar obligația morală – de a fi o voce credibilă, bine informată și echilibrată.

Noul lider va trebui să răspundă la întrebări esențiale: va continua Academia să își păstreze profilul discret, mizând pe prestigiul acumulat, sau va face pasul către o implicare activă, acceptând riscurile și responsabilitățile care vin odată cu vizibilitatea? Va rămâne principalul bastion al cercetării fundamentale, concentrându-se pe producerea de cunoaștere în forme clasice, sau va deveni și un vector de comunicare științifică și culturală adaptată ritmului și canalelor actuale?

Miza este dublă. Pe plan intern, viitoarea conducere trebuie să întărească integritatea, să atragă cercetători tineri și să armonizeze activitatea institutelor cu standardele internaționale. Pe plan extern, trebuie să recâștige terenul pierdut în dialogul cu publicul larg, să răspundă rapid și documentat în momente de criză, să devină un partener recunoscut al societății civile și al mediului politic în definirea direcțiilor strategice pentru țară.

Această alegere nu privește doar comunitatea academică, ci întreaga societate. Absența unei voci competente și respectate lasă un gol pe care îl vor umple, inevitabil, opiniile superficiale, extremele ideologice sau sursele de dezinformare. Prin tradiția și prestigiul ei, Academia are puterea rară de a coagula consens în jurul adevărului științific și al valorilor culturale perene. Dar pentru asta, conducerea aleasă trebuie să își asume nu doar păstrarea unei moșteniri, ci și proiectarea unui viitor în care această moștenire să fie vie, utilă și respectată. 

Sondajul „Academia tace. Tu ce zici?” – percepția tinerilor

Pentru a înțelege cum vede noua generație această instituție, Asociația Alianță Pentru Pădure a realizat un sondaj rapid, față-în-față, în parcurile din București. Au răspuns 312 tineri între 17 și 23 de ani, majoritatea studenți, preocupați de teme de mediu.

Rezultatele rezumate: cunoaștere redusă – majoritatea știu puțin sau deloc despre activitatea Academiei; rol public slab perceput – jumătate consideră că instituția nu este activă; așteptări clare – domeniile prioritare indicate sunt educația, mediul și știința & tehnologia; dorință de implicare – peste 80% cer luări de poziție în crize, iar peste 90% își doresc o prezență publică mai puternică.

Aceste date confirmă concluziile sondajului INSCOP: prestigiul istoric există, dar este însoțit de o nevoie puternică de actualizare și deschidere.

Perspective și recomandări

Dacă Academia Română dorește să își păstreze relevanța, câteva direcții par esențiale: crearea unui mecanism de reacție rapidă pe teme de interes național, comunicare constantă adaptată canalelor accesibile tinerilor, deschiderea către colaborarea cu tineri cercetători și diaspora academică, transparentizarea proceselor interne și implicarea vizibilă în domeniile pe care publicul le consideră prioritare.

Între moștenire și imperativul renașterii

Academia Română rămâne, fără îndoială, una dintre instituțiile-simbol ale identității și continuității culturale românești. Este depozitara unei moșteniri intelectuale pe care puține națiuni o pot revendica, un bastion al erudiției și al cercetării fundamentale.

Dar în epoca vitezei informaționale și a schimbărilor bruște, prestigiul istoric nu mai este, de unul singur, garanția relevanței. O instituție care se dorește conștiință a națiunii nu își poate permite luxul tăcerii în fața crizelor, fie ele de ordin moral, social, ecologic sau științific.

România nu are nevoie doar de un arhivar al trecutului, ci și de un arhitect al viitorului. Academia trebuie să își reamintească faptul că vocea sa are greutatea unei sentințe simbolice: când vorbește, dă direcție; când tace, lasă loc haosului sau imposturii.

Suntem într-un moment de răscruce. Între a rămâne un monument respectat, dar inert, și a redeveni un far care luminează drumul, alegerea nu mai este una teoretică, ci existențială. În joc nu este doar imaginea unei instituții, ci însăși capacitatea societății românești de a se ancora în valori solide, într-o lume dominată de incertitudine.