de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
Matematica nu minte niciodată, spre deosebire de comunicatele oficiale și de conferințele de presă atent ambalate. Cifrele sunt seci, nu țin cont de narațiuni politice și nu pot fi negociate. Iar matematica arată așa, indiferent cine este la guvernare.
Aceste măsuri sunt prezentate ca necesare pentru reducerea deficitului bugetar, dar în realitate ele agravează probleme structurale deja cronice, începând cu puterea de cumpărare a românilor. În 2025, puterea de cumpărare medie pe cap de locuitor este estimată în jurul valorii de 11.100 euro, adică cu aproximativ 45% mai puțin decât media Uniunii Europene, situată la peste 20.000 euro. Această medie ascunde însă discrepanțe majore între regiuni și categorii sociale, iar pentru o mare parte din populație nivelul real este semnificativ mai jos. estimată la sub 5.000 euro, conform datelor Eurostat regionale.
În aceste condiții, orice creștere de taxe pe proprietate, consum sau energie lovește direct în capacitatea de subzistență, nu într-un presupus „excedent” al populației.
Inflația reală, cea resimțită zilnic în cumpărăturile de bază, depășește cu mult cifrele oficiale, cosmetizate prin metodologii statistice care subestimează impactul asupra gospodăriilor obișnuite. Problema nu este metodologia statistică în sine, ci decalajul dintre structura coșului oficial de consum și structura reală a cheltuielilor unei gospodării obișnuite. Coșul real de consum al românilor este dominat de alimente, energie, carburanți, chirii și servicii esențiale, exact segmentele unde scumpirile au fost cele mai abrupte. Diferența dintre inflația raportată și cea trăită nu este o eroare tehnică, este o problemă de credibilitate și de onestitate publică.
Vorbind de împrumuturi brute contractate pentru finanțarea deficitului și refinanțarea datoriei existente, din 2020 până în 2025 statul român s-a împrumutat cu aproximativ 850 de miliarde de lei. Între 2010 și 2020, împrumuturile au fost de circa 300 de miliarde de lei. Vorbim despre o diferență brutală de ritm și de volum, fără precedent în istoria recentă a României. Și vorbim strict de principal, fără a pune în calcul dobânzile, care împing nota reală mult peste aceste cifre. Aceasta este o fraudă intelectuală în discursul oficial: datoria este prezentată ca o sumă abstractă, de parcă dobânda ar fi un detaliu tehnic, nu un cost structural care va sufoca bugetele viitoare.
Acești bani nu s-au dus în investiții care să genereze creștere economică solidă, productivitate, exporturi sau venituri bugetare sustenabile. Nu s-au dus în infrastructură majoră finalizată, nu s-au dus în reindustrializare, nu s-au dus în educație sau sănătate cu efect multiplicator. S-au dus, în mare parte, în consum, în acoperirea deficitelor curente, în salarii publice, pensii speciale, scheme de compensare prost țintite și într-un aparat bugetar care s-a extins exact când ar fi trebuit să se restrângă. Am mâncat din viitor, iar acum simulăm oficial șocul că nota de plată vine cu penalități.
În acest context, soluția aleasă de stat este una simplă și brutală: creștem impozitele. Impozite mai mari pe mașini, pe apartamente, pe case, pe orice se poate… Exact pe activele de bază ale populației, pe ceea ce pentru români înseamnă siguranță minimă. Nu vorbim de o reformă fiscală reală, nu vorbim de lărgirea bazei de impozitare prin combaterea evaziunii sau de eficientizarea cheltuielilor publice. Vorbim de o taxare suplimentară a celor care sunt deja prinși în sistem și nu pot evita sau externaliza povara incompetenței reale a fostelor dar și a actualei guvernări.
În paralel, accizele la carburanți au crescut, iar efectul s-a propagat instantaneu în economie. Transport mai scump, distribuție mai scumpă, producție mai scumpă. Prețurile au luat-o razna nu dintr-un capriciu al pieței, ci dintr-o combinație de fiscalitate agresivă și incapacitate administrativă. Inflația nu este un accident, este rezultatul previzibil al unor politici fiscale prost calibrate. Când statul scumpește energia, combustibilul și taxele, fiecare produs de pe raft devine mai scump, indiferent ce spun comunicatele liniștitoare.
Puterea de cumpărare a scăzut constant în ultimul an. Statisticile pot fi ajustate și cosmetizate cu un simplu click sa “dea bine oficial” dar realitatea din portofel nu poate fi ascunsă. Salariile nu au ținut pasul cu inflația, deși legea prevede mecanisme clare de indexare. Pensiile au fost ajustate selectiv, întârziat sau sub nivelul real al scumpirilor. Pierderea nu este temporară, este cumulativă. Când veniturile cresc sub rata reală a inflației, diferența se transformă în sărăcire structurală.
Aici este problema de fond: statul s-a împrumutat masiv într-o perioadă de dobânzi relativ mici, iar acum plătește prețul într-un context de dobânzi ridicate, credibilitate scăzută și presiune externă. Costul finanțării a crescut, deficitul rămâne mare, iar soluția găsită este împingerea poverii către populație și mediul privat. Nu există asumare politică pentru tăieri reale de cheltuieli, nu există curaj pentru reforma aparatului public, nu există strategie pe termen lung, nu există nici un plan de redresare economică.
România nu este săracă, este prost administrată. Datoria nu este problema în sine, problema este ce ai făcut cu ea. Iar într-o economie cu productivitate scăzută și venituri reale cu mult sub media europeană, această strategie fiscală nu corectează dezechilibrele, ci le adâncește. După 850 de miliarde de lei împrumutați în cinci ani, mărirea impozitelor pe proprietate, a accizelor și a taxelor de bază nu mai este o soluție, ci dovada că banii au fost arși, nu investiți. Restul sunt povești pentru conferințe de presă.
