Decidem noi traiectoria fiscală sau reacționăm la presiunile din afara granițelor?
de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
România traversează un moment economic pe care actuala guvernare îl evită semantic, dar piețele îl tratează deja ca atare: contracție, ajustare forțată, presiune bugetară și o încredere din ce în ce mai fragilă. Când investițiile private încetinesc, consumul este erodat de inflație persistentă, iar consolidarea fiscală se face prin creșteri de taxe și comprimare de cheltuieli, nu mai discutăm despre o simplă „temperare” a economiei. Discutăm despre o recesiune tehnică suprapusă peste o vulnerabilitate structurală și cea mai periculoasă componentă a unei economii: stagflație.
Actuala coaliție guvernamentală seamănă tot mai mult cu o arcă politică încărcată cu toate speciile de interese, doctrine și orgolii, fiecare urcat la bord pentru propria supraviețuire. Problema nu este diversitatea, o avem din plin și este foarte pestriță. Problema este lipsa unei direcții economice coerente. O arcă fără coordonate nu salvează, doar plutește în derivă, nu avem un WAZE în care să introducem adresa finală. În loc de o strategie fiscal-bugetară predictibilă pe 3–5 ani, avem intervenții succesive, ajustări de taxe, modificări de regim fiscal, repoziționări de contribuții și promisiuni de reformă administrativă care întârzie să producă efecte cuantificabile reale.
În același timp, premierul pare să fi preluat rolul unui conducător care lovește cu toiagul în masă pentru a deschide drum prin Parlament, forțând adoptarea unor măsuri în regim accelerat, cu consultare minimală în interiorul coaliției. Decizia rapidă poate fi uneori necesară. Dar decizia solitară într-un sistem de coaliție fragilizează tocmai baza politică a reformei. Piețele financiare nu reacționează doar la cifre, ci și la stabilitatea procesului decizional. Iar aici semnalele sunt amestecate și vom vedea rezultatele într-un timp relativ scurt în ceea ce privește relația cu structurile financiare internaționale dar și pe plan intern cu randamentul la care ne vom împrumuta pentru a acoperi deficitul și plata dobânzilor aferente creditelor existente.
Guvernul transmite mesajul că măsurile actuale sunt necesare pentru stabilizare și că această recesiune reprezintă un pas inevitabil în însănătoșirea economiei. Este o formulare care sugerează terapie de șoc. Aici este o discuție mai complexă : din punct de vedere economic, recesiunea nu este o condiție obligatorie pentru vindecare. Ea poate apărea ca efect al ajustării, dar nu este o precondiție inevitabilă.
Există o diferență fundamentală între o ajustare ordonată: realizată prin reforme structurale, eficientizarea cheltuielilor, digitalizare fiscală și combaterea evaziunii și o ajustare prin contracție, în care dezechilibrele acumulate sunt corectate brusc prin creșteri de taxe și comprimarea cheltuielilor făcută total aiurea de noi. Prima consolidează economia. A doua o frânează, suntem dovada vie a acestui experiment.
Astăzi nu am ajuns în acest punct pentru că am decis strategic să facem reforme profunde, ci pentru că deficitele bugetare au fost menținute ridicate ani la rând, cheltuielile rigide (salarii, pensii, sporuri), au crescut mai rapid decât veniturile structurale, colectarea fiscală a rămas sub potențial, iar investițiile publice nu au fost întotdeauna prioritizate economic ci politic. Când aceste dezechilibre se acumulează, piețele reacționează prin costuri mai mari de finanțare. Spațiul fiscal se comprimă. Ajustarea devine forțată. Iar ajustarea forțată produce încetinire sau recesiune. Nu pentru că aceasta ar fi medicamentul, ci pentru că tratamentul a fost administrat eronat.
A susține că „trebuia să trecem prin recesiune” mută discuția din zona responsabilității deciziei politice în zona inevitabilității. Economia nu funcționează pe fatalism. Funcționează pe anticipare și disciplină dar în acest caz ai nevoie de competență.
Stabilizarea nu înseamnă doar acoperirea deficitului pe termen scurt, ci și recâștigarea încrederii. Iar încrederea nu se impune prin voturi disciplinate în Parlament, ci prin coerență, transparență și consultare reală cu mediul economic. Fără reforme structurale aplicate consecvent: restructurare administrativă urgenta, digitalizare fiscală efectivă, eficientizarea companiilor de stat și prioritizarea investițiilor productive în interes național, contracția nu vindecă nimic. Doar comprimă economia și amână următorul dezechilibru spre care ne îndreptăm într-o viteză extrem de periculoasă.
O economie se însănătoșește prin productivitate, investiții private stabile, predictibilitate fiscală și disciplină bugetară pe termen lung. Nu prin contracție.
În logica metaforei, o arcă poate traversa furtuna. Dar furtuna creată artificial într-un studio, cu un scenariu scris greșit, nu este strategia corectă pentru interesul economic al populației. Iar un toiag poate impune ritmul pentru moment, însă nu poate înlocui o arhitectură economică solidă.
