de Andrei Botiș, CEO al Appraisal & Valuation SA (NAI Romania & Moldova)
După o perioadă marcată de incertitudine în relațiile comerciale internaționale, semnarea unui nou acord comercial între Statele Unite și Uniunea Europeană vine ca un moment de respiro. Discuțiile, purtate discret în Scoția între administrația Trump și Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen, au dus la un compromis care, deși nu entuziasmează pe toată lumea, reușește să aducă o detensionare vizibilă în piețe.
Este, fără îndoială, un succes diplomatic și un semnal pozitiv pentru investitori. Piețele de capital au reacționat rapid și favorabil: bursa europeană a crescut, producătorii auto și grupurile expuse anterior riscurilor tarifare – precum Stellantis, Renault sau Volkswagen – au înregistrat avansuri, iar contractele futures au indicat optimism și peste Atlantic. Euro s-a întărit față de dolar, iar scăderea prețului aurului arată o diminuare a percepției asupra riscurilor globale.
Însă, dincolo de calmul piețelor, acordul aduce provocări reale și dezechilibre care nu pot fi ignorate. Tariful general de 15% pentru exporturile europene în SUA este considerabil mai mic decât cel de 30% vehiculat anterior, dar reprezintă totuși o înăsprire față de regimul anterior. De exemplu:
- autoturismele europene erau anterior taxate cu doar 2,5%;
- echipamentele medicale și industriale – cu 0-5%;
- vinurile și textilele – între 5 și 12%.
Prin urmare, chiar și la 15%, multe sectoare se confruntă cu un nou nivel de competitivitate redusă, în special în Europa Centrală și de Est.
Pentru România, acordul pare, la prima vedere, puțin relevant – SUA nu este un partener comercial major. Dar interdependența cu economii precum Germania, Franța sau Italia înseamnă că vom resimți indirect efectele. Exporturile românești de componente auto, echipamente industriale sau produse chimice vor fi afectate dacă comenzile din Vest se reduc. Într-o economie de lanțuri și subcontractare, orice recul al liderilor europeni se transmite rapid și în Est.
Și mai există un aspect delicat, trecut oarecum în plan secund în discursul oficial: angajamentul european de a investi 600 de miliarde de dolari în infrastructura și industria americană, precum și achiziții militare și energetice de 750 de miliarde USD în următorii trei ani. Este un efort financiar uriaș, asumat în numele unui parteneriat, dar ale cărui beneficii directe pentru economiile mai mici, cum e România, rămân deocamdată neclare.
Așadar, ne aflăm într-un punct de inflexiune. Calmul piețelor este binevenit, dar el maschează o realitate complexă. Nu s-a restabilit echilibrul transatlantic, ci doar s-a evitat colapsul relației comerciale. Avem în față o perioadă de reașezare – o fereastră de oportunitate, dar și de risc.
Ce avem de făcut?
România ar trebui să profite de acest context pentru a-și întări poziția în interiorul UE și în lanțurile valorice globale. Avem nevoie de:
- Investiții în valoare adăugată și digitalizare, pentru a reduce dependența de exporturi bazate exclusiv pe costuri reduse;
- Voce activă în modelarea politicii comerciale europene, astfel încât interesele industriei românești să nu fie ignorate în acorduri macroeconomice negociate de alții;
- O strategie coerentă de atragere a investițiilor externe și repoziționare industrială, într-un peisaj economic în continuă mutație.
În concluzie, acordul UE–SUA este o gură de aer, dar nu o destinație finală. Este calmul dinaintea testului. Cum vom valorifica această perioadă – cu prudență, viziune și investiții inteligente – va face diferența între o reașezare durabilă și un nou val de vulnerabilități.
