de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES și
redactor-șef revista Economistul
În 2024 investițiile chineze în Uniunea Europeană și Marea Britanie au crescut cu 47%, ajungând la aproximativ 10 miliarde de euro, potrivit unui raport Rhodium Group și confirmat de Financial Times. Din această sumă, Ungaria a atras singură 31%, devenind principala destinație pentru capitalul chinez. Proiectele nu sunt teoretice, ci investiții concrete: fabrica CATL de la Debrecen, evaluată la peste 7,3 miliarde de euro, și fabrica BYD de la Szeged, unde chinezii au anunțat producția de automobile electrice pentru întreaga Europă. Cifrele sunt oficiale și nu lasă loc de interpretări: Budapesta a știut să transforme deschiderea spre China într-o strategie națională, chiar dacă Bruxelles-ul a deschis investigații pentru a verifica nivelul subvențiilor implicate.
În Slovacia, Polonia și Cehia, investițiile chineze nu ating nivelul Ungariei, dar există. Slovacia a încasat în 2023 aproximativ 364 milioane de euro din proiecte chineze, inclusiv prin grupuri precum Geely și Gotion High-Tech. Serbia, stat candidat la UE, dar nu membru, are relații privilegiate cu Beijingul și a primit investiții masive în infrastructură, căi ferate și minerit. China apare astfel constant pe radarul capitalului strategic în regiune, cu proiecte care schimbă industria auto și energetica Europei Centrale.
România lipsește aproape complet de pe această hartă. Conform Camerei de Comerț și Industrie a României, stocul investițiilor chineze directe la noi este estimat la 307 milioane de euro, în timp ce alte surse oficiale, inclusiv analize internaționale, plasează nivelul la circa 410 milioane de dolari (aproximativ 380 milioane de euro). Este o sumă insignifiantă în raport cu miliardele care curg spre statele vecine. Avem înregistrate peste 13.600 de firme cu capital chinez, dar majoritatea sunt microîntreprinderi fără impact real, iar investițiile greenfield lipsesc aproape total.
Acest decalaj nu se datorează doar lipsei unei strategii naționale, ci și obstacolelor interne cronice. Birocrația excesivă, instabilitatea legislativă și percepția corupției sistemice descurajează investitorii, fie ei chinezi sau din alte regiuni. De exemplu, lipsa unei infrastructuri feroviare moderne care să conecteze Portul Constanța de restul Europei limitează atractivitatea acestuia pentru proiecte logistice de anvergură. În timp ce Ungaria oferă zone economice speciale cu facilități fiscale și predictibilitate, România se confruntă cu proceduri greoaie și lipsă de transparență, care alungă capitalul străin.
În paralel, datele BNR arată că investițiile străine directe totale în România au scăzut. În 2024 s-au ridicat la 5,7 miliarde de euro, în scădere cu 11% față de anul precedent. Din această sumă, doar 1,66 miliarde au reprezentat capital nou, restul fiind reinvestiri și credite intra-grup. În primele cinci luni din 2025, investițiile directe nete au scăzut la 1,475 miliarde de euro, de la 2,087 miliarde în aceeași perioadă din 2024. Cifrele oficiale publicate de BNR confirmă trendul descendent și subliniază incapacitatea României de a atrage capital nou, în timp ce Ungaria reușește exact contrariul.
România mai are un atu pe care îl ignoră complet: Portul Constanța. Este cea mai apropiată legătură maritimă a Chinei cu Uniunea Europeană, un punct natural de intrare pentru fluxurile comerciale asiatice. Din punct de vedere geografic, Portul Constanța are avantajul major de a scurta cu 7–10 zile transportul față de rutele tradiționale prin porturile din nordul Europei. Cu toate acestea, Bucureștiul nu a reușit să transforme acest avantaj într-un magnet pentru investiții chineze în logistică, terminale dedicate sau huburi industriale. Constanța rămâne un port subutilizat, prins între lipsa investițiilor în infrastructură feroviară și rutieră și absența unei politici active de parteneriat cu operatorii globali.
Pentru a valorifica acest potențial, România ar putea aloca fonduri europene, precum cele din Mecanismul de Redresare și Reziliență, pentru modernizarea portului și a conexiunilor feroviare, oferind investitorilor chinezi acces la terminale logistice, dar păstrând controlul statului asupra infrastructurii critice. De asemenea, o agenție dedicată promovării investițiilor asiatice ar putea negocia proiecte în sectoare non-strategice, cum ar fi logistica sau industria ușoară, respectând normele UE de screening.
Este greu de înțeles de ce România, cu un port capabil să devină poarta de intrare a mărfurilor chineze în regiune, nu a reușit să atragă niciun proiect strategic. În timp ce Ungaria, fără ieșire la mare, atrage miliarde în fabrici și producție, România, cu acces direct la Marea Neagră și implicit la lanțurile comerciale chineze, rămâne pe margine. Aceasta nu este doar o oportunitate pierdută, ci un exemplu de incapacitate de a folosi resursele strategice pe care le avem deja.
Un alt element care nu poate fi ignorat este diferența de atitudine față de China între statele din regiune și România. Uniunea Europeană are de câțiva ani un mecanism oficial de „screening” al investițiilor străine, construit în primul rând pentru a controla accesul capitalului chinez în sectoare strategice. Bruxelles-ul vorbește constant despre „de-risking” și reducerea dependenței de China, dar realitatea este că fiecare stat membru aplică aceste reguli după cum consideră. Ungaria le interpretează flexibil și a transformat capitalul chinez într-o resursă pentru dezvoltare. Polonia și Slovacia au acceptat investiții selective, negociind condițiile. Serbia, care nici măcar nu este membră UE, an ales pragmatismul total și atrage miliarde.
România, în schimb, a adoptat o poziție excesiv de prudentă, care a dus la autoexcluderea din jocul investițiilor chineze. Memorandumul cu SUA pentru excluderea Huawei din rețelele 5G a fost un pas necesar pentru securitatea națională, dar a limitat și dialogul cu China în alte sectoare non-strategice. Spre deosebire de Polonia, care a negociat investiții chineze în industria auto fără a compromite angajamentele față de UE și SUA, România nu a explorat această cale echilibrată.
Practic, ne-am autoexclus din joc, invocând reguli europene pe care alții le folosesc selectiv.
Rezultatul este simplu: în timp ce alții încasează miliarde, România stă cu mâna goală. Nu este vorba doar de obediență față de regulile UE, ci și de lipsa unei viziuni care să transforme România într-o destinație atractivă. Spre exemplu, crearea de zone economice speciale cu stimulente fiscale, similar celor din Ungaria, ar putea atrage investiții greenfield în industria auto sau energetică. De asemenea, promovarea activă a Portului Constanța printr-un parteneriat strategic cu operatori chinezi, sub supravegherea strictă a autorităților române, ar putea poziționa România ca un hub logistic regional.
Totuși, România nu este lipsită de succese. Investiții precum Ford la Craiova sau Dacia la Mioveni demonstrează că țara are potențial de a atrage capital străin din surse occidentale. Problema este că aceste succese sunt izolate și nu sunt susținute de o strategie coerentă care să includă și investitori din Asia. Cu o abordare pragmatică, România ar putea învăța din modelul Ungariei, adaptându-l la propriul context, fără a compromite securitatea națională sau angajamentele față de partenerii occidentali.
Astăzi situație este clară și dură pentru noi: România nu contează pe harta investițiilor chineze, iar această realitate reflectă o combinație de lipsă de viziune și obstacole interne. Când Ungaria reușește să aducă miliarde, noi bifăm câteva sute de milioane și niciun proiect de anvergură. Diferența nu ține doar de geopolitică, ci și de capacitatea guvernului maghiar de a oferi infrastructură, facilități și un cadru legislativ predictibil.
Dacă România își dorește să devină o destinație atractivă pentru investitori, fie chinezi, fie europeni, are nevoie de o strategie clară: reformarea birocrației, investiții în infrastructură, promovarea activă a avantajelor geografice și crearea unui cadru legislativ stabil. Portul Constanța poate deveni un motor de creștere economică, dar doar dacă Bucureștiul acționează pragmatic, învățând din succesul vecinilor, dar păstrând controlul asupra propriului destin cu politici clare în interesul economic exclusiv al statului român.
