de Ștefan Silviu Molnar,
Licențiat în Istorie
În ultimele patru decenii, China a înregistrat o transformare economică și socială pe care puține națiuni au reușit să o genereze într-un interval atât de scurt. Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, aproximativ 800 de milioane de chinezi au ieșit din sărăcia extremă între anii 1980 și 2020, saltul fiind considerat unul dintre cele mai ample consemnate de istoria modernă.
Progresul atins în acest caz este remarcabil prin însăși mărimea cifrelor. Cei 800 de milioane de cetățeni ai Chinei ieșiți din stadiul de sărăcie extremă depășesc considerabil dublul populației Statelor Unite și se apropie sensibil de dublul populației Uniunii Europene. În termeni generici, această reușită a Chinei a însemnat una dintre cele mai rapide și mai exhaustive reduceri ale sărăciei la nivel global.
Premise istorice
România a găsit în China un partener de drum lung, prietenul de care a avut nevoie în diverse etape istorice, indiferent că în cauză au fost perioada comunistă, epoca tranziției spre democrație ulterioară răsturnării regimului comunist în decembrie 1989 ori altele. În momentele de criză traversate de România de-a lungul timpului, colaborarea româno-chineză a depășit granițele unei obișnuite cooperări între state.
Relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost stabilite în 1939 – contacte au avut loc începând cu 1880,din vremea în care titular al Externelor era Mihail Kogălniceanu – și suspendate odată cu intrarea Regatului României în război, în 1941, de partea Germaniei.1
La patru ani după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial și capitularea Japoniei, în data de 1 octombrie 1949, Mao Zedong, președintele Partidului Comunist Chinez, proclamă Republica Populară Chineză. Două zile mai târziu, în numele Guvernului Republicii Populare Române, ministrul de Externe al vremurilor, Ana Pauker, transmite la Beijing o telegramă prin care este confirmată recunoașterea oficială a Republicii Populare Chineze și, totodată, comunicată hotărârea guvernului de la București de a stabili relații de colaborare. România a fost al treilea stat care a recunoscut oficial Republica Populară Chineză. Rapiditatea cu care a acționat guvernul de la București în chestiunea recunoașterii statului chinez a creat un moment istoric care a fundamentat parcursul benefic al relațiilor româno-chineze.
În 5 octombrie 1949, ZhouEnlai, ministru de Externe și premier – răspunde ministrului de Externe al României, tot printr-o telegramă: „În numele Guvernului Popular Central al Republicii Populare China, am avut onoarea să primesc telegrama din 3 octombrie a.c., prin care se comunica hotărârea Guvernului Republicii Populare Române asupra stabilirii relațiilor diplomatice între Republica Populară Română şi Republica Populară Chineză şi asupra schimbului de reprezentanți diplomatici din însărcinarea Guvernului. Vă comunic acum, doamnă ministru, că Guvernul Popular Central al Republicii Populare Chineze salută călduros stabilirea neîntârziată de relații diplomatice între Republica Populară Chineză şi Republica Populară Română.2
Epoca Republicii Populare Române, conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej, este una în care relațiile sunt constante, fără evoluții spectaculoase ale colaborării dintre cele două țări, statul român având relații mai apropiate cu statul sovietic decât cu cel chinez. Sub regimul Dej, pentru România conta poziționarea României alături de URSS, colosul sovietic care impunea în Blocul de Est linia politică a Moscovei. „Opțiunea românească“ era și un rezultat al staționării trupelor sovietice, pe teritoriul României, până în mai 1958.
În schimb, în aceeași perioadă, China aderă strict la principiul non-intervenției în afacerile interne ale altor state, considerându-l fundamental politicii sale externe alături de alte norme care prevedeau rezolvarea pașnică a disputelor, obiectivitate și căutarea soluțiilor echilibrate, un concept central în diplomația chineză, bazat pe cinci principii ale coexistenței pașnice. China își structura politica externă și relațiile cu alte state pe baza acestor cinci principii considerate fundamentale:
•Non-intervenția – Neamestecul în afacerile interne (politice, economice, sociale) ale altor țări și respectarea suveranității și căii de dezvoltare specifice fiecăruia;
•Respectul pentru Suveranitate – Recunoașterea și respectarea suveranității naționale și a integrității teritoriale;
•Soluționarea Politică – Preferința pentru negociere, dialog și soluții politice în caz de conflicte, în detrimentul intervențiilor militare;
•Egalitatea Suverană: Egalitate între toate statele, indiferent de mărime sau putere;
•Calea Chinezească: O abordare unică, axată pe dezvoltare economică și respect reciproc, fără impunerea propriului model.
Aceste principii de acțiune sunt respectate și astăzi de către China, iar principiul non-intervenției este un pilon al politicii externe chineze, aplicat atât în cazul țărilor aflate în curs de dezvoltare, cât și în contextul relațiilor cu marile puteri, oficialii chinezi subliniind permanent dorința de a construi o comunitate cu viitor partajat pentru omenire.
După retragerea din mai 1958 a trupelor sovietice, ca urmare a semnării de către România și URSS a acordului care punea capăt prezenței militarilor sovietici pe teritoriul românesc după Al Doilea Război Mondial, relațiile româno-chineze cunosc, gradual, o dezvoltare fără precedent, China devenind unul dintre marii prieteni ai țării noastre. Un prim pas în dezvoltarea prieteniei și colaborării dintre cele două state, o relație care, cu nuanțe în funcție de perioadă, străbate decenii, este făcut în 1966, odată cu vizita lui Zhou Enlai în România (17-23 iunie 1966). Zhou Enlai a fost un prieten apropiat al poporului român, pe care l-a apreciat pentru curajul cu care a luptat, de-a lungul vremii, împotriva dominației străine, pentru dârzenia cu care muncea în vederea modernizării țării sale, precum şi pentru contribuțiile pe care le-a adus la îmbogățirea patrimoniului material şi spiritual al omenirii.3
Vizita premierului Zhou Enlai la București, din 1966, este începutul unei noi ere politice pentru România. Este momentul în care se pun bazele colaborării româno-chineze pentru crearea, în interiorul Tratatului de la Varșovia, a unui front politic comun îndreptat împotriva hegemoniei sovietice. După unii istorici, perioada anilor ’60 poate fi definită ca un veritabil război rece între URSS și Republica Populară Chineză, cea din urmă poziționându-se împotriva hegemoniei Kremlinului. Liderul chinez a venit în această vizită pregătit să discute public despre faptul că sovieticii încălcau principiul non-intervenției, fundamental pentru politica externă a Chinei .Cu toate acestea, în urma discuțiilor purtate cu liderii PCR și cu Nicolae Ceaușescu în mod special, a înțeles că, deși curentul care se opune hegemoniei sovietice este agreat la București, pentru moment,o astfel de linie politică nu poate fi enunțată public, dată fiind poziționarea geo-strategică a României, țară învecinată cu URSS și înconjurată de aliații politici ai Moscovei. Deși Nicolae Ceaușescu spunea că nu împărtășește părerea tovarășului Zhou Enlai potrivit căreia Uniunea Sovietică ar fi trădat socialismul, premierul chinez înțelesese că România era condusă de o linie politică naționalistă, al cărei deziderat erau independența și neamestecul altor state în treburile sale interne.
Prin urmare, Zhou Enlai a propus o modificare a programului,„pentru că trebuie să pregătesc cuvântarea mea pentru mitingul de mâine, ca să fie corespunzătoare cu ceea ce noi dorim să spunem şi să corespundă şi cu situația în care dumneavoastră vă aflați”. Discuțiile s-au încheiat la 12:15, iar anunțata vizită la Universitatea din București nu a mai avut loc. Întâlnirea celor două delegații s-a desfășurat a doua zi, 23 iunie, de la ora 10.4
Linia politică națională comună adoptată neoficial de reprezentanții Partidului Comunist Român și de cei ai Partidului Comunist Chinez, care au înțeles pe deplin că România nu era în punctul în care să se poată opune fățiș politicii sovietice de transformare a membrilor Tratatului de la Varșovia în state vasale, tributare, obligate să acționeze conform indicațiilor Kremlinului, a dat roade doi ani mai târziu. România și Albania au fost singurele state socialiste care s-au opus intervenției în Cehoslovacia, din 1968, a trupelor Tratatului de la Varșovia sub comanda URSS, condamnând invazia și neparticipând la înăbușirea „Primăverii de la Praga““”, un curent politic promovat de conducerea comunistă care viza liberalizarea politică și economică a țării, promovând un tip de democratizare sintetizată de sintagma „socialism cu față umană“.
În acele momente dificile din august 1968, când trupele sovietice, bulgare, maghiare, poloneze şi est-germane au invadat Cehoslovacia – act condamnat cu vehemență de Nicolae Ceaușescu, iar românii trăiau cu sentimentul că și ei vor fi atacați, vocea lui Zhou Enlai a fost cea a prietenului care la nevoie se cunoaște. Participând la festivitatea organizată de Ambasada României la Beijing cu prilejul Zilei Naționale, sărbătorite la 23 august, premierul Zhou Enlai a declarat că poporul chinez sprijină poporul român în lupta pentru apărarea independenței şi suveranității sale“.6Astfel, România nu a rămas singură în încercarea de a limita puterea discreționară a URSS în cadrul Tratatului de la Varșovia. China, opozantul consecvent al politicilor sovietice de subordonare a celorlalte state comuniste, indirect, transmitea public conducerii URSS că, în eventualitatea în care s-ar gândi să aplice și României măsurile extreme de pedepsire a Cehoslovaciei, țara noastră nu va fi singură.
Un reper important legat de sprijinul concret pe care China l-a promis României în acele zile de maximă tensiune politică şi militară din estul Europei îl găsim în una dintre telegramele transmise de la Beijing, la București, în atenția adjunctului ministrului de Externe Petru Burlacu, în care se arată că România trebuie să reziste, iar la nevoie, China va susține rezistența inclusiv cu armament greu.
* 1968 august 24, Telegrama Nr. 74 325/Strict secret Fulger – „La 23 August a.c., ora 18.00, (înainte de cocteil), am fost primit de premierul Zhou Enlai, prezenți fiind şi vicepremierii Chen Yi şi Li Xiannian, căruia i-am transmis comunicarea conţinută în telegrama dv. nr. 23/002617 […]. La cele expuse de mine, premierul Zhou Enlai a relatat următoarele:
(…)«Oricum, în Cehoslovacia s-a creat pentru o perioadă de timp o situație nefavorabilă. Dumneavoastră nu ați procedat ca Cehoslovacia. Ați adoptat o poziție de luptă, ați început încă de mult să duceți o politică de rezistență față de conducerea revizionistă a Uniunii Sovietice, iar acum ați adoptat măsuri de organizare a apărării patriei, fiind pregătiți de orice eventualitate. Noi vă sprijinim în lupta pentru apărarea independenței şi suveranității. Rezistați, dacă aveți nevoie, vă dăm și tunuri.» 5
După momentul 1968, când România se opune fățiș hegemoniei sovietice, foarte mulți istorici au văzut ca principală consecință a acestui act deschiderea față de România și față de Nicolae Ceaușescu a lumii occidentale. „În contextul epocii, poziția României și mesajul transmis de Nicolae Ceaușescu au surprins întreaga lume, de la Moscova până la Washington. A fost generat un efect neașteptat de curtoazie şi susținere declarativă din partea Occidentului la adresa liderului de la București, care spera la o breșă în blocul comunist și Cortina de Fier.6
O consecință la fel de importantă, poate chiar mai importantă din punctul de vedere al evoluției economice, culturale și politice, a fost deschiderea colaborării româno-chineze pe un palier superior. România bifează pentru următoarele două decenii cele mai apropiate relații de colaborare pe care le-a avut cu un alt stat comunist. Relațiile româno-chineze între 1970 și 1989 au fost marcate de o alianță ideologică strânsă, bazată pe respingerea hegemoniei sovietice, o colaborare economică și militară crescândă (România vânzând tehnologie Chinei)și vizite diplomatice la cel mai înalt nivel. Toate acestea au consolidat o prietenie personală între Ceaușescu și liderii chinezi (Mao, Hua Guofeng, Deng Xiaoping) și au pavat calea către Tratatul de Prietenie din 1979, care a trasat o axă anti-sovietică. Deși relațiile româno-chineze s-au răcit ușor după 1989,ele au rămas pozitive.
Contextul ideologic și politic
Relațiile dintre China și România au evoluat beneficiind de un bogat context ideologic și politic, dar și de altă natură, dintre care se disting:
•Anti-sovietismul comun: Atât România lui Ceaușescu, cât și China lui Mao (apoi Deng Xiaoping) se opuneau vehement hegemoniei Uniunii Sovietice, creând o bază solidă pentru apropiere;
•Calea națională către socialism: Ambele țări promovau independența față de Moscova, considerându-se modele de socialism non-aliniat;
•Relațiile personale: Ceaușescu și liderii chinezi (Mao Zedong, apoi Deng Xiaoping) cultivau o prietenie solidă, văzută ca un pilon al relațiilor bilaterale;
•Colaborarea economică și militară (anii ’70 – ’80): Exporturi românești – România a vândut Chinei tehnologie industrială, utilaje și chiar armament (avioane IAR-93, elicoptere), contribuind la modernizarea chineză;
•Schimburile comerciale: Comerțul a crescut, România furnizând bunuri de capital, iar China, materii prime.
•Cooperarea tehnică: Ingineri români lucrau în China, iar delegații chineze vizitau fabricile din România;
•Tratatul de Prietenie și Cooperare (1979): Semnat în timpul vizitei lui Deng Xiaoping la București, acest tratat a oficializat alianța politică și economică.
•Revoluția din 1989 din România – Evenimentele din decembrie 1989 au determinat, în timp, importate schimbări, iar relațiile s-au adaptat la noua realitate (piața liberă), dar baza prieteniei a rămas, deși scăzută în intensitate față de ceea ce a fost în epoca Ceaușescu.
1996-2000 – China ne-a salvat de la incapacitate de plată
Perioada 1996 – 2000 este un reper al prieteniei și cooperării sino-române, cimentate de momentul în care România s-a aflat la un pas de intrarea în incapacitate de plată. În aceste nefaste circumstanțe, China a demonstrat că este același partener de încredere pe care România l-a avut până în 1989. Într-un interviu acordat postului Radio România Actualități, în 2009, fostul Președinte al României Emil Constantinescu, vorbind despre crizele din mandatul său, spunea: „România nu a reușit să încheie un Acord cu FMI. Motivul real, aflat de-a lungul timpului, a fost instabilitatea politică. România era aproape să intre în incapacitate de plată, iar în ajutorul nostru a sărit China – de două ori în timpul mandatului meu, astfel că România a fost salvată de la dezastru. România s-a putut, astfel, redresa, am putut avea chiar și creștere economică, am început negocierile cu Uniunea Europeană, am primit promisiunea fermă că vom intra în NATO”.7
După anul 2000, s-a încercat revigorarea relațiilor economice sino-române
Intervalul 2000- 2010 este marcat de o revigorare a relațiilor comerciale și politice dintre România și China, dar fără a se reuși reeditarea relațiilor din anii ‘70 – ’80, perioadă considerată „epoca de aur” a relațiilor și cooperării româno-chineze. Vizitele președintelui Traian Băsescu în China, din 2006 și 2009, nu s-au soldat cu proiecte comune majore.
Ultimele încercări notabile de intensificare a relațiilor politice și economice între România și China au loc între anii 2012 și 2015, în timpul mandatului de prim ministru al lui Victor Ponta. Acesta a căutat să mențină o relație economică cât mai strânsă cu China, efectuând vizite oficiale la Beijing și propunând ridicarea relațiilor bilaterale la nivel de parteneriat strategic, similar celui pe care România îl are cu SUA sau UE. În acea perioadă, s-a discutat despre implicarea companiilor chineze în proiecte strategice, cum ar fi construcția reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă sau dezvoltarea de căi ferate de mare viteză, dar fără ca vreun proiect major să fie finalizat.
Din punct de vedere economic, relația dintre cele două state este una favorabilă. China este, pentru România, cel mai mare partener comercial din Asia. Totodată, de menționat este faptul că statul român importă mai mult din China decât importă statul chinez din România. Comerțul dintre cele două state, în 2023, atingea suma de 6-7 miliarde de dolari americani. Deși guvernul României a aderat la inițiativa economică a Chinei denumite „Belt and Road Initiative”, care conectează China infrastructural și economic de statele lumii, nu s-a concretizat niciun proiect. Cel mai notabil exemplu este Centrala Nucleară de la Cernavodă, pentru care s-a realizat un proiect prin care statul chinez se angaja să construiască reactoarele 3 și 4, însă în 2020 s-a renunțat la parteneriat.8
Condiționări ale UE în dezvoltarea relației economice dintre China și România
Din punct de vedere politic, relațiile dintre cele două state sunt stabile, însă nu există o cooperare strânsă deși premisele istorice ale relațiilor româno-chineze constituie o piatră de temelie pentru reclădirea unei solide cooperări politice și economice. În prezent,relațiile economice sino-române sunt grevate de faptul că România, ca stat membru al UE, este limitată și influențată de legislația armonizată a blocului european privind investițiile chineze, prin care UE înăsprește reglementările pentru a echilibra piața și a preveni profitul unilateral al firmelor chineze, punând accent pe beneficii locale și transparență.
Principalul cadru prin care accesul investițional al firmelor chineze în Uniunea Europeană – deci și în România – este blocat sau limitat,este dat de Acordul privind Examinarea Investițiilor Străine Directe, din octombrie 2020, extins în decembrie 2025 pentru a acoperi și investițiile realizate prin filiale din cadrul UE controlate de entități din afara Uniunii (ex. – o firmă chineză care investește printr-o sucursală din Spania).
Conform acordului, screeningul este obligatoriu pentru investiții în: Tehnologii avansate – semiconductori, inteligență artificială și tehnologii cuantice; Infrastructură – porturi, căi ferate, transport și energie; Resurse – materii prime critice și produse cu dublă utilizare. Acestui acord i se adaugă și recomandarea din ianuarie 2025, numită Recomandarea Investițiilor Europene în Exterior (outbound), prin care Comisia Europeană îndeamnă statele membre să monitorizeze și fluxurile de capital către China în sectoare de înaltă tehnologie, pentru a preveni transferul de know-how critic care ar putea afecta securitatea UE.
La altă dimensiune și în cu totul alt context, cel economic, România este,astăzi, într-o situație asemănătoare cu cea din 1968, dar până vom ajunge la nivelul investițional maxim permis de regulile UE pentru accesul afacerilor chinezești pe piața românească mai e drum lung. Investițiile chineze în România sunt departe de a atinge pragul maxim recomandat de documentele europene – 10% din valoarea produsului intern brut, ceea ce face ca o privire mai atentă spre oportunitățile de investiții chineze în România să fie obligatorie. Investițiile chineze sunt prezente în țara noastră, dar la un nivel relativ modest comparativ cu alte țări din regiune (Ungaria, Serbia), stocul investițiilor străine directe din anul de vârf 2020 fiind de circa 1,11 miliarde de euro, o cifră sub 1% din PIB-ul situat în 2020 la valoarea de232,7 miliarde de euro.
În loc de concluzie, l-aș cita pe fostul premier al României Adrian Năstase, care concluziona la finalul unei analize a relațiilor româno- chineze: Toate acestea pledează pentru un adevăr simplu: fără relații ample şi profunde cu China, România va fi lipsită de un prețios suport necesar interesului național pe plan economic, financiar, cultural, politic şi chiar strategic.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1 George Popescu, Relaţii româno-chineze prin telegrame desecretizate (1984 -1989), articol publicat pe site-ul RRA (16.10.2019).
2, 3, 4 Ioan Scurtu, Vizita lui Zhou Enlai în România (17-23 iunie 1966), articol publicat pe blogul personal (17.01.2012).
7 Radio România Actualități Emil Constantinescu despre instabilitatea scenei politice din România (03.08.2009)
8 Iatan Ștefan-Vlad, Relațiile României cu China, articol publicat pe site-ul rador.ro (31.07.2025)
9 Adrian Năstase, Evoluția relațiilor româno-chineze după 1989. Scurtă sinteză, articol publicat pe blocul personal (27.11.2013)
