de Gabriel Grădinescu,
fost vicepreședinte Autorității de Supraveghere Financiară (ASF)
Senatul a adoptat proiectul de lege L416/2025, aflat în prezent la Camera Deputaților – for decizional –, care instituie o perioadă de 12 luni de restricții pre și post-angajare pentru demnitarii și funcționarii publici. În acest interval, persoanele vizate nu pot activa în domenii care se suprapun cu atribuțiile avute în instituțiile publice, iar nerespectarea regulii este sancționată contravențional. Scopul declarat este legitim: prevenirea conflictelor de interese și limitarea fenomenului „revolving door”.
Inițiativa are, în esență, o logică de integritate. Fenomenul „revolving door” – migrația imediată din funcții publice către companii private cu care aceștia au interacționat profesional – ridică de ani buni probleme de etică și transparență. Este un mecanism pe care statele dezvoltate l-au reglementat, dar nu l-au transformat într-o pedeapsă. România însă riscă să o facă, printr-o transpunere dezechilibrată: a preluat doar partea restrictivă a modelului, nu și componenta compensatorie.
În statele OCDE, perioada de cooling-off nu este o interdicție unilaterală, ci o formă de „carantină etică” plătită. Franța aplică acest principiu prin HATVP (Haute Autorité pour la Transparence de la Vie Publique), care analizează fiecare caz de trecere din sectorul public în privat și poate impune o perioadă de inactivitate, dar în paralel oferă compensații pentru mobilitatea profesională. Germania aplică sistemul Karenzzeit, care poate dura până la 18 luni pentru foștii membri ai guvernului federal, dublat de Übergangsgeld – o indemnizație tranzitorie menită să asigure independența financiară. Spania, prin Legea 3/2015, prevede o perioadă post-mandat de până la 24 de luni pentru categoriile de funcții înalte, însoțită de compensații bugetare definite prin norme anuale.
Toate aceste exemple au la bază același principiu: dacă statul impune o restricție profesională în numele integrității, trebuie să ofere o formă de echilibru economic. Altfel, etica devine punitivă și își pierde legitimitatea.
România, în schimb, interzice fără să compenseze. Din această perspectivă, proiectul de lege L416/2025 riscă să creeze un exil profesional pentru persoane care au servit statul în poziții de decizie, fără a le asigura mijloacele de subzistență în perioada impusă. Integritatea nu se apără prin interdicții seci, ci prin proporționalitate între scop și mijloace.
Din punct de vedere juridic, legea ridică serioase întrebări de constituționalitate. Articolul 41 din Constituția României garantează dreptul la muncă și libertatea alegerii profesiei, iar articolul 53 permite restrângerea unui drept fundamental doar dacă este necesară într-o societate democratică, proporțională și nediscriminatorie. Or, o interdicție absolută de 12 luni, fără compensație, nu respectă testul proporționalității și poate fi considerată excesivă.
De asemenea, analogia cu Codul muncii este evidentă. Articolele 21–24 reglementează clauza de neconcurență: angajatorul poate restricționa activitatea unui salariat după încetarea contractului doar dacă plătește o indemnizație de minimum 50% din media veniturilor brute din ultimele luni. Statul, ca angajator instituțional, nu poate impune o interdicție mai dură decât cea admisă în dreptul privat. Mai mult, articolul 38 interzice renunțarea la drepturile recunoscute prin lege, ceea ce face imposibilă acceptarea „voluntară” a unei astfel de interdicții fără compensație.
În consecință, proiectul L416/2025 ar trebui completat cu un mecanism compensatoriu clar. O perioadă de cooling-off plătit de 12 luni – extinsă la 18 pentru funcțiile cu acces sistemic la informații sensibile – ar oferi echilibrul necesar între integritate și echitate. Indemnizația tranzitorie ar trebui să fie de 75–80% din media veniturilor brute din ultimele 12 luni, plafonată la un multiplu al salariului mediu pe economie și finanțată din bugetul instituției de proveniență. În paralel, transparența publică ar trebui consolidată prin publicarea avizelor de conformitate, a costurilor și a deciziilor Agenției Naționale de Integritate, precum și prin recuperarea integrală a sumei în caz de încălcare.
O asemenea soluție ar transforma interdicția într-un instrument de integritate funcțional, nu într-o sancțiune economică. Ea ar proteja profesioniștii cu experiență publică, ar preveni conflictele de interese reale și ar întări încrederea în administrația publică.
România are nevoie de un cadru etic credibil, nu de o austeritate morală. Cooling-off plătit nu înseamnă privilegiu, ci garanția proporționalității și a respectului pentru profesioniștii care au servit statul. Integritatea fără echitate devine doar o formă de constrângere, iar etica de serviciu public are sens doar atunci când nu distruge cariera celor care o practică.
