de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES
și redactor-șef revista Economistul
În ultima perioadă, în spațiul public au apărut tot mai multe mesaje privind o posibilă încetinire a economiei românești. Nu e nimic întâmplător. Acest discurs nu vine de la Guvern, nici de la instituții independente, ci de la analiștii și economiștii conectați direct la aparatul de decizie al sistemului bancar. Când banii încep să se retragă din economie, trebuie justificat public de ce. Iar povestea cu „economia încetinește” este exact ce trebuie: un paravan narativ perfect, convenabil, aparent obiectiv.
Nu e vorba de o evaluare neutra. E vorba de un interes clar: când o bancă nu mai vrea să-și asume riscuri pe piață, când refuză să mai finanțeze afaceri, consum, investiții sau construcții, are nevoie de o scuză. Iar scuzele bine ambalate prind cel mai bine când vin deghizate în analiză economică. Se anunță în mod repetat „încetinirea” economiei, cu explicații elegante, în timp ce lichiditatea se repoziționează sistematic spre o direcție sigură, garantată și foarte profitabilă: titlurile de stat.
Băncile nu mai au niciun interes real să finanțeze economia reală. De ce ar face-o, când astăzi pot împrumuta statul la dobânzi de 7–7,5%, cu riscuri minime, fără analize complicate de bonitate, fără provizioane pentru neperformanță, fără întârzieri, insolvența sau falimente?
Nu cu mult timp în urmă, titlurile de stat au oferit randamente de aproximativ 8,45%, în timp ce creditarea reală rămâne blocată sub pragul de 7%, o distincție care spune ce instituții aleg să finanțeze.
Este o decizie pur financiară, dar cu impact economic devastator. Economia este lăsată pe plan secund, abandonată în favoarea unei afaceri fără risc și cu randamente generoase. Se învârte capital între bănci și stat, în timp ce firmele mici, antreprenorii, dezvoltatorii, agricultorii sau industria manufacturieră sunt împinși spre insolvență sau stagnare.
Această repoziționare nu e întâmplătoare, ci planificată. Mai întâi se livrează mesajul despre „condiții macroeconomice dificile”. Apoi se anunță limitarea expunerii pe sectoare private. Apoi se pompează banii direct în datoria publică, cu sprijinul unui cadru fiscal dezechilibrat și al unui guvern disperat după finanțare. Banca nu pierde niciodată. Economia reală da.
Cei care se întreabă de ce creditarea este la pământ, de ce investițiile private stagnează, de ce economia pare „amorțită” trebuie să înțeleagă simplu: băncile nu vor să mai joace pe piață. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu mai au niciun interes să o facă. Randamentele sunt mai mari și mai sigure când împrumuți statul decât când finanțezi productivitatea.
BNR a început, în ultimele luni, să transmită mesaje indirecte, dar mai clare decât cele ale decidenților politici. N-o spune apăsat, dar e limpede că pentru a aduce inflația înapoi la niveluri rezonabile e nevoie de o frânare a cererii interne. Iar asta înseamnă exact ce evită Guvernul să recunoască:
economia nu mai poate fi lăsată să accelereze alimentată de deficite. Fără o frână pusă la timp, riscă să se prăbușească sub presiunea propriilor dezechilibre fiscale.
BNR vorbește de mult despre necesitatea consolidării bugetare, dar în ultima perioadă a trecut la termeni mai duri. Deficitele gemene sunt considerate, în documentele oficiale ale BNR, „riscuri sistemice severe”, un diagnostic rar folosit și greu de ignorat. Fără o corecție reală, nu doar prin taxe și tăieri arbitrare, încrederea investitorilor se degradează, iar dobânzile cerute României vor rămâne mari, indiferent de politica monetară.
BNR avertizează că băncile românești au cea mai ridicată expunere suverană din UE. Din datele oficiale recente, în raportările BNR/statisticile bancare apare că creditele guvernamentale și deținerile de titluri de stat au crescut mai rapid decât creditele private.
De fapt, în subtextul acestor avertismente se citește și o recunoaștere tăcută: modelul de creștere bazat pe consum, importuri și deficite a ajuns la capătul drumului. BNR nu o spune brutal, dar afirmă clar că acest model trebuie ajustat. Nici nu e atribuția sa directă să-l schimbe, dar nici nu mai poate să-l susțină pasiv. Semnalele sunt acolo, pentru cine vrea să le vadă: suntem într-un moment în care echilibrul economic nu mai poate fi menținut cu măsuri cosmetice, iar mecanismele de piață, în special cele bancare, reacționează deja în consecință.
În acest peisaj, băncile își văd de profit. Își securizează marjele, își reduc riscurile, se protejează și comunică prudent. Nu greșesc financiar. Dar contribuie decisiv la sufocarea economiei reale. Iar publicul, presa și uneori chiar autoritățile, preiau fără să filtreze aceste mesaje, tratându-le ca adevăruri tehnice, nu ca ceea ce sunt: poziționări de business, cu un interes precis și o agendă clară.
România nu încetinește pentru că nu ar putea merge mai repede. Încetinește pentru că cei care au banii trag frâna, ca să-i redirecționeze spre locul unde profitul vine fără efort și fără risc. Economia este ținută într-un punct mort, în timp ce statul plătește scump pentru a-și susține nevoile. Cineva încasează, cineva rămâne blocat. Iar cei care vorbesc despre „încetinirea economică” știu foarte bine de ce o fac.
Într-o țară în care banii aleargă spre siguranță, riscul nu mai e distribuit, e abandonat. Piața liberă a fost închisă cu lacăt fiscal, iar băncile nu mai vând credit, ci certitudini. Undeva acolo economia reală rămâne, tot mai des, o promisiune fără garanții.
Nu economia s-a oprit. Ci capitalul. Iar când capitalul tace, creșterea nu moare, doar așteaptă alt regim de dobândă.
The Silent Crisis of Financing the Real Economy in Romania
In recent times, the public sphere has been increasingly filled with messages about a potential slowdown in the Romanian economy. This is no coincidence. This narrative doesn’t come from the government or independent institutions but from analysts and economists closely tied to the decision-making apparatus of the banking system. When money starts being withdrawn from the economy, a public justification is needed. And the story of “the economy is slowing down” is exactly what’s required: a perfect, convenient, and seemingly objective narrative cover.
This isn’t a neutral assessment. It’s driven by a clear interest: when a bank no longer wants to take risks in the market, when it refuses to finance businesses, consumption, investments, or construction, it needs an excuse. Well-packaged excuses work best when disguised as economic analysis. The “slowdown” of the economy is repeatedly announced with elegant explanations, while liquidity is systematically redirected toward a safe, guaranteed, and highly profitable destination: government bonds.
Banks no longer have any real interest in financing the real economy. Why would they, when they can lend to the state at interest rates of 7–7.5%, with minimal risk, no complex creditworthiness analyses, no provisions for non-performance, and no delays, insolvencies, or bankruptcies? Not long ago, government bonds offered yields of around 8.45%, while real lending remains stuck below the 7% threshold, a distinction that reveals which institutions banks choose to finance.
This is a purely financial decision, but its economic impact is devastating. The economy is relegated to the background, abandoned in favor of a risk-free, high-yield business. Capital circulates between banks and the state, while small businesses, entrepreneurs, developers, farmers, or the manufacturing industry are pushed toward insolvency or stagnation.
This repositioning is not accidental but deliberate. First, the message about “challenging macroeconomic conditions” is spread. Then, exposure to private sectors is limited. Finally, money is pumped directly into public debt, supported by an unbalanced fiscal framework and a government desperate for financing. The bank never loses. The real economy does.
Those wondering why lending is at rock bottom, why private investments are stagnating, or why the economy seems “numb” need to understand a simple truth: banks no longer want to play in the market. Not because they can’t, but because they have no incentive to do so. Returns are higher and safer when lending to the state than when financing productivity.
In recent months, the National Bank of Romania (BNR) has started sending indirect but clearer messages than those of political decision-makers. It doesn’t say it bluntly, but it’s evident that to bring inflation back to reasonable levels, domestic demand must be curbed. This means exactly what the government avoids admitting: the economy can no longer be allowed to accelerate, fueled by deficits. Without timely braking, it risks collapsing under the pressure of its own fiscal imbalances.
The BNR has long spoken about the need for budget consolidation, but recently, it has adopted harsher terms. Twin deficits are described in the BNR’s official documents as “severe systemic risks,” a diagnosis rarely used and hard to ignore. Without genuine correction, not just through arbitrary taxes and cuts, investor confidence erodes, and the interest rates demanded from Romania will remain high, regardless of monetary policy.
The BNR warns that Romanian banks have the highest sovereign exposure in the EU. Recent official data and BNR banking statistics show that government loans and holdings of state bonds have grown faster than private loans.
In fact, beneath these warnings lies a quiet acknowledgment: the growth model based on consumption, imports, and deficits has reached its end. The BNR doesn’t say it harshly, but it clearly states that this model must be adjusted. It’s not directly its responsibility to change it, nor can it passively support it anymore. The signals are there for those who choose to see them: we are at a moment where economic balance can no longer be maintained with cosmetic measures, and market mechanisms, particularly banking ones, are already reacting accordingly.
In this landscape, banks focus on profit. They secure their margins, reduce risks, protect themselves, and communicate cautiously. They aren’t making financial mistakes. But they are decisively contributing to the strangulation of the real economy. Meanwhile, the public, the media, and sometimes even authorities adopt these messages without scrutiny, treating them as technical truths rather than what they are: business positioning with a precise interest and a clear agenda.
Romania isn’t slowing down because it couldn’t move faster. It’s slowing down because those who control the money are hitting the brakes to redirect it to a place where profit comes effortlessly and without risk. The economy is kept at a standstill while the state pays dearly to meet its needs. Someone cashes in, someone gets stuck. And those talking about the “economic slowdown” know exactly why they’re doing it.
In a country where money chases safety, risk is no longer shared, it’s abandoned. The free market has been locked shut with a fiscal padlock, and banks no longer sell credit but certainties. Somewhere in the background, the real economy remains, increasingly a promise without guarantees.
The economy hasn’t stopped. Capital has. And when capital goes silent, growth doesn’t die, it just waits for a different interest rate regime.
