Cum îți spune UE că ești slab, iar tu plătești cu vârf și îndesat: România, captivă în statistici, GAP-ul TVA, între estimare și realitate

0
de Bogdan Petre, analist, vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES), redactor-șef revista Economistul

de Bogdan Petre, analist, vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES), redactor-șef revista Economistul

România se plânge constant că plătește dobânzi mari la împrumuturi suverane. Se plânge că agențiile de rating (Moody’s, S&P, Fitch) amenință cu retrogradări. Se plânge că nu are resurse suficiente pentru investiții, că proiectele de infrastructură sunt blocate, că trebuie să taie din burse studențești, subvenții agricole, finanțări pentru spitale sau educație, sacrificând efectiv viitorul generațiilor viitoare. Dar tot acest discurs public este adesea o perdea de fum, menită să mascheze ineficiențe structurale. Realitatea este simplă, clară și dureroasă: România plătește dobânzi ridicate tocmai pentru că nu reușește să-și colecteze eficient propriile taxe. Iar problema cea mai acută rămâne în zona TVA-ului, cel mai important impozit indirect al unei economii moderne.

TVA-ul este colectat în numele statului la fiecare etapă de vânzare, reprezentând un cuplu esențial între fiscalitate și consum. Nu depinde de profituri corporative volatile, ci de tranzacții zilnice; cu cât economia este mai activă, cu atât colectarea ar trebui să fie mai robustă. Și totuși, România înregistrează cea mai slabă performanță din UE în raport cu potențialul teoretic. Conform ultimului raport al Comisiei Europene (2024, acoperind date până în 2022), România a pierdut aproximativ 8,5 miliarde de euro anual din TVA-ul care ar fi trebuit colectat, ceea ce reprezintă 30,6% din totalul potențialului de taxă (VTTL – VAT Total Tax Liability). Acest fenomen, cunoscut sub numele de GAP-ul de TVA, este calculat anual de Comisia Europeană, raportul recent a fost realizat în cadrul unui consorţiu: Institutul CASE (Center for Social and Economic Research), Oxford Economics și alţi parteneri, pe baza datelor furnizate de Eurostat, Institutul Național de Statistică (INS) din România și Ministerul Finanțelor Publice (MFP). Nu este o estimare internă, ci o analiză externă, independentă, bazată pe conturi naționale, modele macroeconomice și execuția bugetară reală. Diferența dintre TVA-ul „teoretic” (bazat pe consumul estimat) și cel efectiv colectat servește ca indicator cheie de eficiență fiscală, dar și ca semnal de risc sistemic pentru stabilitatea bugetară.

Metodologia utilizată de Comisia Europeană (CASE/Oxford Economics) derivă din modelul VTTL (VAT Theoretical Tax Liability), construit pe baza datelor ESA2010 privind consumul final și formarea brută de capital fix. Ea aplică cote standard și reduse de TVA la structura consumului, apoi compară rezultatul teoretic cu veniturile efectiv colectate din conturile guvernamentale (categoria D.211 din ESA). Această metodologie, uniformizată pentru toate statele membre, nu ajustează consumul pentru economia informală sau pentru decalajele temporale în rambursări — aspect esențial în cazul României. Astfel, orice întârziere la rambursare sau factură înregistrată cu decalaj trimestrial apare ca „pierdere”, umflând artificial gap-ul.

România nu publică o defalcare transparentă a componentelor GAP-ului de TVA. Publicul larg nu are acces la o analiză detaliată care să descompună pierderile între evaziune fiscală (inclusiv facturare fictivă și carusele TVA), insolvențe, economie informală, neplată voluntară, optimizări fiscale „agresive” sau ineficiențe instituționale (cum ar fi erori de raportare sau lipsa interoperabilității bazelor de date). Estimări independente și europene sugerează că evaziunea și facturarea fictivă domină (până la 60-70% din gap), urmate de slăbiciuni în controlul în timp real al raportărilor și lipsa unei rețele integrate de date fiscale (de exemplu, între ANAF, bănci și registrul comerțului). Statul român nu oferă aceste detalii oficiale, nu publică o „hartă fiscală” a riscurilor pe sectoare economice (cum ar fi construcții, comerț cu amănuntul sau agricultură) și nu inițiază studii naționale alternative pentru validare.

Aici intervine prima problemă structurală: cum poți repara un fenomen dacă refuzi să-l diseci și să-l înțelegi pe deplin? Cum poți combate eficient evaziunea dacă nu definești clar sursele ei și nu aloci resurse țintite?

Mai grav, România nu dispune de un mecanism instituțional formal pentru a contesta oficial estimările din Raportul CASE. Statul preia integral rezultatele, fără observații publice detaliate, fără analize tehnice alternative sau fără ajustări metodologice propuse. Deși datele de bază provin din surse naționale (INS, MFP), calculul final se face extern, folosind o metodologie standardizată uniform pentru toate cele 27 de state membre UE, care nu ia mereu în considerare particularitățile locale: economia duală (formal-informală), regimurile specifice de rambursare TVA (de exemplu, pentru exporturi agricole) sau decalajele în digitalizare.

Alte țări UE demonstrează pro-activism: Polonia publică defalcări anuale detaliate ale GAP-ului și le integrează în reforme legislative (cum ar fi extinderea split-payment-ului); Croația și-a redus gap-ul de la 28% în 2018 la sub 20% în 2022 prin audituri digitale țintite; Italia și Olanda folosesc modele proprii hibride pentru a ajusta estimările europene. România, în schimb, adoptă o poziție de pasivitate cronică, similară cu cea din alte domenii de guvernare, limitându-se la rapoarte formale fără acțiune concretă. Recent (octombrie 2025), România a negociat cu succes înlocuirea unui jalon PNRR legat de reducerea GAP-ului TVA cu unul nou, focalizat pe reforme legislative și structurale, evitând astfel pierderi de până la 1 miliard de euro în granturi UE pentru 2026. Totuși, aceasta nu echivalează cu o contestare a datelor subiacente ( seturile de date primare folosite de Comisia Europeană și contractorii săi, în cazul de față, CASE și Oxford Economics), ci mai degrabă cu o amânare strategică.

Metodologia europeană, deși riguroasă, nu este pe deplin adaptată specificului românesc. Se bazează pe modele teoretice (cum ar fi ajustări econometrice pe baza consumului GDP-derivat) și macro-statistici estimate, care funcționează optim în sisteme fiscale mature și complet digitalizate (ex: Estonia sau Suedia). România, însă, confruntă o economie cu pondere semnificativă informală (estimată la 18-20% din PIB de Banca Mondială), infrastructură fiscală neinteroperabilă (de exemplu, lipsa unei platforme unice pentru tracking real-time al tranzacțiilor) și decalaje între facturare electronică, colectare și raportare. Astfel, „potențialul teoretic de colectare” poate fi supraestimat, iar gap-ul implicit umflat artificial.

Paradoxul este zdrobitor. Ministerul Finanțelor și ANAF anunță anual că „au depășit ținta de colectare TVA” – de exemplu, dacă bugetul prevedea 65 de miliarde lei, iar s-a colectat 67, se proclamă succes. Dar potențialul real, conform modelelor UE, este de circa 100 de miliarde lei (bazat pe consumul estimat). Diferența de 33 de miliarde rămâne „evaporată” – nedeclarată, nerecuperată, ascunsă în economia gri. Este „gălăgia fiscală” silențioasă, despre care nu vorbește nimeni în dezbateri publice. Colectăm 67 din 100, dar ne mândrim că am atins 65+2. Aceasta definește performanța fiscală românească: auto-validată pe baza propriei inerții planificate.

GAP-ul de TVA, dincolo de aparența tehnică, funcționează ca un instrument de control macroeconomic. Este o „armă fiscală soft” utilizată de Comisia Europeană și piețe pentru a evalua riscul suveran. Cu cât gap-ul este mai mare, cu atât statul este văzut ca fiind instabil: risc de evaziune sistemică, deficite cronice, dependență de finanțare externă. Agențiile de rating, BCE, piețele de capital și chiar investitorii instituționali (ex: fonduri de pensii) îl monitorizează îndeaproape. Nu din altruism, ci pentru că el măsoară capacitatea statului de a monetiza legal economia, un proxy pentru predictibilitate și guvernanță. Răspunsul pentru România: „slab”. Rezultatul? Dobânzi mai mari la împrumuturi.

În octombrie 2025, România plătește aproximativ 6,68% dobândă anuală la obligațiuni guvernamentale pe 10 ani. Polonia: 5,45%. Croația: 3,25%, Bulgaria: 3,05%. Nu pentru că acestea ar fi mult mai dezvoltate structural (toate sunt economii emergente est-europene), ci pentru că demonstrează colectare mai stabilă (gap-uri TVA sub 15-20%), execuție bugetară previzibilă și reforme digitale integrate (ex: Polonia a redus gap-ul cu 10 puncte procentuale în ultimii 5 ani prin AI în audituri). România este percepută ca „țară cu risc de colectare scăzută”, ceea ce majorează costurile datoriilor publice cu 200-300 de puncte de bază față de vecini.

Această percepție nu este doar economică, ci un lever politic, geopolitic și financiar. Cu cât România pare mai vulnerabilă fiscal, cu atât devine mai dependentă de fluxuri externe (UE, FMI, BEI). Dependenta alimentează condiționări: reforme forțate sub pretextul PNRR, restructurări de datorie sau chiar presiuni pentru privatizări accelerate (cum s-a întâmplat în criza din 2010, când FMI a impus concedieri masive și vânzări de active).

Agențiile de rating nu evaluează metodologiile, ci rezultatele, iar diferențele dintre metodologiile naționale și cele europene devin irelevante în analiza de risc. Cu alte cuvinte, chiar dacă estimarea Comisiei ar fi metodologic eronată, atâta timp cât România nu o contestă instituțional, ea devine adevărul oficial folosit în prețul datoriei publice.

Se cultivă un eșec controlat: cerințe de digitalizare, ANAF fără investiții în interoperabilitate reală; jaloane PNRR ambițioase, dar fără transfer de know-how din țări de succes; sisteme parțiale care generează birocrație suplimentară în loc de eficiență. Rezultatul? România rămâne în „zona gri” a investițiilor, suficient de stabilă să nu colapseze, dar prea slabă să atragă capital masiv.

GAP-ul de TVA nu este doar un indicator tehnic; este simptomul unei economii tolerate în subdezvoltare fiscală, al unui stat care nu-și controlează resursele interne, al unei administrații incapabile să devină eficientă, predictibilă și transparentă. Este, deopotrivă, un pretext ideal pentru a trata România ca stat vulnerabil, decuplat de accesul la capital ieftin și de convergența reală cu Vestul.

Din păcate, realitatea oficială, imposibil de contestat fără mecanisme instituționale, este că România pierde anual peste 8,5 miliarde de euro din TVA și nu publică nici măcar o defalcare a acestor pierderi. Nicio reformă fiscală nu este credibilă fără transparență. Niciun deficit nu se justifică fără acțiune țintită. Nicio austeritate nu este inevitabilă. Dobânzile ridicate nu sunt o fatalitate, ci prețul ineficienței cronice, sau, mai grav, al unei captivități economice întreținute strategic, unde politicienii ultimilor 35 de ani (indiferent de partid) au prioritizat interese personale sau de grup în detrimentul dezvoltării naționale, aliniindu-se adesea la agende externe în loc să apere suveranitatea fiscală.

Dar întrebarea esențială, logică și dureroasă rămâne: Ce-ar fi dacă GAP-ul de TVA real al României nu este de 30,6% (sau 36,7% în estimări anterioare), ci de doar 12-15%? Dacă modelele macro europene supraestimează potențialul din cauza particularităților locale (economie informală, rambursări specifice), iar realitatea din teren, măsurată prin audituri naționale independente, este mult mai sănătoasă?

Percepția riscului fiscal s-ar schimba radical: România nu ar mai fi văzută ca un „caz cronic”, ci ca o economie în tranziție matură.

Piețele ar reacționa prompt, reducând spread-urile de risc. Impactul asupra costului datoriei publice? O scădere imediată cu 150-200 de puncte de bază (de la 7,1% la 5-5,5%), eliberând miliarde de euro anual pentru investiții. Atractivitatea pentru investitori instituționali (fonduri suverane, PE) ar exploda, atrăgând fluxuri de 5-10 miliarde euro suplimentar anual.

Consecințele pozitive ar fi profunde:

• Dobânzi mai mici la împrumuturi suverane: Reducere cu 150-200 pb, transformând România dintr-un emitent „riscant” într-unul „emergent stabil”.

• Deficit bugetar mai credibil: În ochii UE și investitorilor, România ar apărea ca o economie echilibrată, cu spațiu de negociere în MTO (Medium-Term Objective) și PNRR. Mai puțină presiune pentru ajustări prociclice.

• Upgrade la agențiile de rating: De la perspectivă „negativă” la „stabilă” sau „pozitivă” (ex: S&P ar putea ridica ratingul la BBB+). Asta ar putea însemna costuri reduse cu 1-2% la finanțări.

• Manevră mai amplă pentru BNR: Presiune redusă pe leu și inflație; dobânda-cheie ar putea coborî sub 6% fără riscuri de capital flight.

• Atractivitate pentru investiții instituționale: fondurile de investiții și băncile ar aloca mai mult, văzând România ca „hub est-european stabil”. Creștere PIB estimată +1-2% anual din influxuri.

• Îmbunătățiri în MCV și convergență euro: Eficiența TVA este un pilon al MCV-ului fiscal UE; un GAO redus ar accelera aderarea la euro (țintă 2029), demonstrând disciplină administrativă.

• Presiune internă pozitivă pentru reforme: Statul ar fi obligat să continue digitalizarea,

• Buget mai robust fără taxe noi: Colectarea îmbunătățită ar acoperi deficite fără majorări de impozite sau tăieri sociale, eliberând 5-7 miliarde lei anual pentru educație/infrastructură.

• Imagine internațională complet schimbată: În negocieri cu OECD, BEI sau Banca Mondială, un GAP mic ar semnala maturitate.

Nu prea se potrivește această radiografie pozitivă cu imaginea unei „colonii cu resurse naturale imense”, exploatate superficial în favoarea intereselor externe. Din moment ce totul este estimativ, calculat extern pe baza raportărilor noastre (dar cu metodologie unitară UE), ipoteza unui gap real mai mic nu este fantezie, este o necesitate analitică. România plătește astăzi dobânzi de „țară iresponsabilă” pentru un indicator preluat în viteză, fără contestare. Ne împrumutăm scump, ratăm investitori, acceptăm austeritate inutilă și întârziem convergența europeană.

România nu are, la acest moment, niciun organism național de audit fiscal independent care să verifice conformitatea metodologiilor UE cu realitatea internă. Curtea de Conturi analizează execuția, nu potențialul fiscal; iar ANAF și MFP raportează doar agregate, fără reconciliere cu conturile ESA. Este o gaură instituțională care trebuie corectată urgent.

Curios este faptul ca Comisia Europeană permite ajustări, România nu a propus așa ceva până acum . De ce ? Care este motivul pentru care România nu a contestat aceste rapoarte ?

Este de fapt o strategie foarte simplă: mai bine renegociezi jaloane decât metodologia de calcul a Comisiei Europene.

Soluția nu este retorică, ci instituțională:

1. Crearea unui Comitet Național pentru Calibrarea Indicatorilor Fiscali, sub coordonarea BNR, Curții de Conturi, INS si MFP, care să compare metodologiile CASE/Eurostat cu modele românești bazate pe audituri reale.

2. Introducerea unui audit anual al GAP-ului de TVA efectuat de o instituție independentă.

3. Publicarea unei Hărți Naționale a Riscurilor Fiscale pe sectoare, pentru a direcționa controalele ANAF și a închide sursele majore de pierdere.

4. Corelarea acestor rezultate cu ratingul de țară și strategia de împrumuturi guvernamentale, pentru a demonstra piețelor că România își cunoaște și controlează propriul risc fiscal.

Un stat care nu-și cunoaște realitatea fiscală este captiv. Unul care nu-și apără imaginea economică este ieftin de manipulat și scump de guvernat. Dacă GAP-ul real este mai mic, ne furăm singuri viitorul și resursele. Este momentul potrivit pentru o analiză națională independentă, publică și riguroasă. Altfel, plătim prețul prostiei colective. Sau, mai rău, al unei strategii deliberate de subdezvoltare.

Cifrele se bazează pe raportul UE 2024, acesta cuprinde date finale pentru anul 2022 și parțiale pentru 2023.

Un audit național independent ar putea ajusta estimarea GAP-ului real.


How the EU Tells You You’re Weak, and You Pay Through the Nose: Romania, Captive in Statistics, the VAT GAP, Between Estimation and Reality

Romania constantly complains that it pays high interest on sovereign loans. It complains that rating agencies (Moody’s, S&P, Fitch) threaten downgrades. It complains that it lacks sufficient resources for investments, that infrastructure projects are blocked, that it must cut student scholarships, agricultural subsidies, funding for hospitals or education, effectively sacrificing the future of upcoming generations. But all this public discourse is often a smoke screen, meant to mask structural inefficiencies.

The reality is simple, clear, and painful: Romania pays high interest precisely because it fails to collect its own taxes efficiently. And the most acute problem remains in the VAT area, the most important indirect tax in a modern economy.

VAT is collected on behalf of the state at every sales stage, representing an essential link between taxation and consumption. It does not depend on volatile corporate profits, but on daily transactions; the more active the economy, the more robust the collection should be. And yet, Romania records the weakest performance in the EU relative to its theoretical potential.

According to the latest European Commission report (2024, covering data up to 2022), Romania lost approximately 8.5 billion euros annually from VAT that should have been collected, representing 30.6% of the total potential tax (VTTL – VAT Total Tax Liability). This phenomenon, known as the VAT GAP, is calculated annually by the European Commission; the recent report was produced within a consortium: the CASE Institute (Center for Social and Economic Research), Oxford Economics, and other partners, based on data provided by Eurostat, the National Institute of Statistics (INS) in Romania, and the Ministry of Public Finance (MFP).

It is not an internal estimate, but an external, independent analysis based on national accounts, macroeconomic models, and actual budget execution. The difference between the “theoretical” VAT (based on estimated consumption) and the actually collected revenues serves as a key indicator of fiscal efficiency, but also as a signal of systemic risk for budgetary stability.

The methodology used by the European Commission (CASE/Oxford Economics) derives from the VTTL model (VAT Theoretical Tax Liability), built on ESA2010 data regarding final consumption and gross fixed capital formation. It applies standard and reduced VAT rates to the consumption structure, then compares the theoretical result with revenues actually collected from government accounts (category D.211 in ESA).

This methodology, uniform across all member states, does not adjust consumption for the informal economy or for temporal gaps in refunds — an essential aspect in Romania’s case. Thus, any delay in refunds or quarterly invoicing appears as “loss,” artificially inflating the gap.

Romania does not publish a transparent breakdown of the VAT GAP components. The general public has no access to a detailed analysis that decomposes losses between tax evasion (including fictitious invoicing and VAT carousels), insolvencies, informal economy, voluntary non-payment, aggressive tax optimizations, or institutional inefficiencies (such as reporting errors or lack of database interoperability).

Independent and European estimates suggest that evasion and fictitious invoicing dominate (up to 60-70% of the gap), followed by weaknesses in real-time control of reporting and the lack of an integrated fiscal data network (for example, between ANAF, banks, and the trade register). The Romanian state does not provide these details officially, does not publish a “fiscal risk map” by economic sectors (such as construction, retail, or agriculture), and does not initiate alternative national studies for validation.

Here comes the first structural problem: how can you fix a phenomenon if you refuse to dissect and fully understand it? How can you effectively combat evasion if you do not clearly define its sources and allocate targeted resources?

Even worse, Romania lacks a formal institutional mechanism to officially challenge the CASE report estimates. The state fully adopts the results, without detailed public observations, without alternative technical analyses, or without proposed methodological adjustments. Although the base data comes from national sources (INS, MFP), the final calculation is done externally, using a standardized methodology uniform for all 27 EU member states, which does not always take into account local particularities: the dual economy (formal-informal), specific VAT refund regimes (for example, for agricultural exports), or digitalization gaps.

Other EU countries demonstrate pro-activity: Poland publishes detailed annual breakdowns of the GAP and integrates them into legislative reforms (such as extending split-payment); Croatia reduced its gap from 28% in 2018 to under 20% in 2022 through targeted digital audits; Italy and the Netherlands use their own hybrid models to adjust European estimates.

Romania, in contrast, adopts a chronic passivity, similar to that in other governance areas, limiting itself to formal reports without concrete action. Recently (October 2025), Romania successfully negotiated the replacement of a PNRR milestone related to reducing the VAT GAP with a new one focused on legislative and structural reforms, thus avoiding losses of up to 1 billion euros in EU grants for 2026.

However, this does not equate to challenging the underlying data (the primary datasets used by the European Commission and its contractors, in this case (CASE and Oxford Economics), but rather a strategic postponement.

The European methodology, although rigorous, is not fully adapted to the Romanian specifics. It relies on theoretical models (such as econometric adjustments based on GDP-derived consumption) and estimated macro-statistics, which work optimally in mature and fully digitalized fiscal systems (e.g., Estonia or Sweden).

Romania, however, faces an economy with a significant informal share (estimated at 18-20% of GDP by the World Bank), non-interoperable fiscal infrastructure (for example, the lack of a single platform for real-time transaction tracking), and gaps between electronic invoicing, collection, and reporting. Thus, the “theoretical collection potential” may be overestimated, and the gap implicitly inflated artificially.

The paradox is crushing. The Ministry of Finance and ANAF announce annually that they “exceeded the VAT collection target” – for example, if the budget planned 65 billion lei and 67 were collected, success is proclaimed. But the real potential, according to EU models, is around 100 billion lei (based on estimated consumption). The 33 billion lei difference remains “evaporated” – undeclared, unrecovered, hidden in the gray economy. It is the silent “fiscal noise” that no one talks about in public debates. We collect 67 out of 100, but boast about reaching 65+2.

This defines Romanian fiscal performance: self-validated based on its own planned inertia.

The VAT GAP, beyond its technical appearance, functions as a macroeconomic control tool. It is a “soft fiscal weapon” used by the European Commission and markets to assess sovereign risk. The larger the gap, the more the state is seen as unstable: systemic evasion risk, chronic deficits, dependence on external financing. Rating agencies, ECB, capital markets, and even institutional investors (e.g., pension funds) monitor it closely. Not out of altruism, but because it measures the state’s ability to legally monetize the economy, a proxy for predictability and governance. The response for Romania: “weak.” The result? Higher interest on loans.

In October 2025, Romania pays approximately 6.68% annual interest on 10-year government bonds. Poland: 5.45%. Croatia: 3.25%, Bulgaria: 3.05%. Not because these are much more structurally developed (all are emerging Eastern European economies), but because they demonstrate more stable collection (VAT gaps below 15-20%), predictable budget execution, and integrated digital reforms (e.g., Poland reduced the gap by 10 percentage points in the last 5 years through AI in audits).

Romania is perceived as a “low-collection-risk country,” which increases public debt costs by 200-300 basis points compared to neighbors.

This perception is not just economic, but a political, geopolitical, and financial lever. The more fiscally vulnerable Romania appears, the more dependent it becomes on external flows (EU, IMF, EIB). Dependence fuels conditionality: forced reforms under the pretext of PNRR, debt restructurings, or even pressures for accelerated privatizations (as happened in the 2010 crisis, when the IMF imposed mass layoffs and asset sales).

Rating agencies do not evaluate methodologies, but results, and differences between national and European methodologies become irrelevant in risk analysis. In other words, even if the Commission’s estimate were methodologically flawed, as long as Romania does not challenge it institutionally, it becomes the official truth used in pricing public debt.

A controlled failure is cultivated: digitalization requirements, ANAF without investments in real interoperability; ambitious PNRR milestones, but without know-how transfer from successful countries; partial systems that generate additional bureaucracy instead of efficiency. The result? Romania remains in the “gray zone” of investments, stable enough not to collapse, but too weak to attract massive capital.

The VAT GAP is not just a technical indicator; it is a symptom of an economy tolerated in fiscal underdevelopment, of a state that does not control its internal resources, of an administration incapable of becoming efficient, predictable, and transparent. It is, equally, an ideal pretext to treat Romania as a vulnerable state, decoupled from access to cheap capital and real convergence with the West.

Unfortunately, the official reality, impossible to challenge without institutional mechanisms, is that Romania loses over 8.5 billion euros annually from VAT and does not even publish a breakdown of these losses. No fiscal reform is credible without transparency. No deficit is justified without targeted action. No austerity is inevitable.

High interest rates are not a fatality, but the price of chronic inefficiency, or, worse, of a strategically maintained economic captivity, where politicians of the last 35 years (regardless of party) have prioritized personal or group interests over national development, often aligning with external agendas instead of defending fiscal sovereignty.

But the essential, logical, and painful question remains: What if Romania’s real VAT GAP is not 30.6% (or 36.7% in previous estimates), but only 12-15%? If European macro models overestimate the potential due to local particularities (informal economy, specific refunds), and the on-the-ground reality, measured through independent national audits, is much healthier?

The fiscal risk perception would change radically: Romania would no longer be seen as a “chronic case,” but as a mature transition economy.

Markets would react promptly, reducing risk spreads. Impact on public debt cost? An immediate drop of 150-200 basis points (from 7.1% to 5-5.5%), freeing billions of euros annually for investments.

Attractiveness for institutional investors (sovereign funds, PE) would explode, attracting additional annual flows of 5-10 billion euros.

The positive consequences would be profound:

• Lower interest on sovereign loans: Reduction by 150-200 bp, transforming Romania from a “risky” issuer to a “stable emerging” one.

• More credible budget deficit: In the eyes of the EU and investors, Romania would appear as a balanced economy, with negotiation room in MTO (Medium-Term Objective) and PNRR. Less pressure for procyclical adjustments.

• Upgrade from rating agencies: From “negative” outlook to “stable” or “positive” (e.g., S&P could raise the rating to BBB+). This could mean 1-2% reduced costs on financing.

• Greater maneuverability for BNR: Reduced pressure on the leu and inflation; the key rate could drop below 6% without capital flight risks.

• Attractiveness for institutional investments: Investment funds and banks would allocate more, seeing Romania as a “stable Eastern European hub.” Estimated GDP growth +1-2% annually from inflows.

• Improvements in MCV and euro convergence: VAT efficiency is a pillar of the EU’s fiscal MCV; a low GAP would accelerate euro adoption (target 2029), demonstrating administrative discipline.

• Positive internal pressure for reforms: The state would be forced to continue digitalization,

• More robust budget without new taxes: Improved collection would cover deficits without tax hikes or social cuts, freeing 5-7 billion lei annually for education/infrastructure.

• Completely changed international image: In negotiations with OECD, EIB, or World Bank, a small GAP would signal maturity.

This positive radiography does not quite fit the image of a “colony with immense natural resources,” superficially exploited in favor of external interests. Since everything is estimative, calculated externally based on our reporting (but with unitary EU methodology), the hypothesis of a smaller real gap is not fantasy, it is an analytical necessity.

Romania today pays “irresponsible country” interest for an indicator adopted in haste, without challenge. We borrow expensively, miss investors, accept unnecessary austerity, and delay European convergence.

Romania currently has no national independent fiscal audit body to verify the compliance of EU methodologies with internal reality. The Court of Accounts analyzes execution, not fiscal potential; and ANAF and MFP report only aggregates, without reconciliation with ESA accounts. It is an institutional gap that must be urgently corrected.

Curiously, the European Commission allows adjustments, but Romania has not proposed any so far. Why? What is the reason Romania has not challenged these reports?

It is actually a very simple strategy: better to renegotiate milestones than the European Commission’s calculation methodology.

The solution is not rhetorical, but institutional:

1. Creation of a National Committee for Calibrating Fiscal Indicators, under the coordination of BNR, Court of Accounts, INS, and MFP, to compare CASE/Eurostat methodologies with Romanian models based on real audits.

2. Introduction of an annual VAT GAP audit conducted by an independent institution.

3. Publication of a National Fiscal Risk Map by sectors, to direct ANAF controls and close major loss sources.

4. Correlation of these results with the country rating and government borrowing strategy, to demonstrate to markets that Romania knows and controls its own fiscal risk.

A state that does not know its fiscal reality is captive. One that does not defend its economic image is cheap to manipulate and expensive to govern. If the real GAP is smaller, we are stealing our own future and resources. It is the right moment for an independent, public, and rigorous national analysis. Otherwise, we pay the price of collective stupidity. Or, worse, of a deliberate underdevelopment strategy.

The figures are based on the 2024 EU report, which includes final data for 2022 and partial for 2023. An independent national audit could adjust the real GAP estimate.