de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES și
redactor-șef revista Economistul
România trebuie să-și asume clar și neechivoc obligațiile față de NATO și UE, este o alegere strategică pe care am făcut-o și pe care o respectăm. În același timp, nu avem nicio obligație să urmăm orbește directive venite „de la centru” sau să aducem pe altarul unor solidarități externe pierderea noastră economică, strategică și politică. România este o țară suverană și trebuie tratată ca atare: interesele naționale, economice, strategice, politice sunt prioritare. Orice altă abordare este dovada unei naivități politice care deja ne costă foarte scump.
Solidaritatea internațională nu înseamnă supunere. A accepta automat orice pachet, orice condiție sau orice „recomandare” fără a cere beneficii clare pentru cetățeni și companii înseamnă a ne oferi pe tavă viitorul. Eforturile noastre diplomatice trebuie să urmărească un singur obiectiv pragmatic: atragerea de capital, tehnologie și parteneriate care produc valoare în România, nu transformarea țării într-un depozit de resurse ieftine, second hand și o piață de desfacere pentru corporații străine.
De ani buni, România trăiește fără un program de guvernare real. Politica economică a cedat prea mult din control în fața unor „mode” externe. Am importat reguli, am închis capacități productive, am renunțat la resurse pentru că ni s-a spus că așa e corect. Am sacrificat industria, am închis mine, am pierdut lanțuri de valoare. Promisiunile că „vom primi investiții care vor salva economia” s-au dovedit de foarte multe ori doar pe hârtie. Corporațiile aduc locuri de muncă, dar ce primim la schimb? O piață de 18 milioane de consumatori, fără competiție internă reală, cu educație financiară deficitară, servicii publice subfinanțate și vulnerabilități structurale masive. Aceasta nu e dezvoltare durabilă, e dependență, ceea ce înseamnă ca deciziile care contează nu se iau la București.
Îndatorarea nu trebuie confundată cu investiția. Trebuie să ne împrumutăm pentru proiecte strategice care produc randament real, infrastructură de transport și energetică funcțională, modernizare industrială, educație, sănătate și nu pentru menținerea unui status quo care ferește reformele reale. Prioritizare, capacitate administrativă, criterii clare de performanță și responsabilitate sunt esențiale în acest moment. Fără acestea, banii sunt o himeră care ne îndatorează fără beneficii.
Uniunea Europeană s-a născut dintr-o promisiune: convergență economică, solidaritate politică și stabilitate pe termen lung. Mecanismele sale de construcție au fost simple în aparență, dar ambițioase: integrarea piețelor, instituții supranaționale pentru echilibru și un cadru de guvernanță economică menit să țină excesele și dezechilibrele sub control. Filosofia fondatoare era clară: pace prin interdependență, prosperitate prin integrare, stabilitate prin reguli comune.
La nivel teoretic, construcția părea solidă. Moneda unică, politica agricolă comună și regulile fiscale erau menite să reducă decalajele și să împiedice destabilizarea întregului proiect. Ideea unei Uniuni Europene mai strânse și „unitate în diversitate” a dominat discursurile dar realitatea a arătat că mecanismele funcționează din inerție, în timp ce presiunile economice și politice au depășit de mult capacitatea regulilor.
Astăzi, Uniunea Europeană se află într-o derivă vizibilă: credibilitatea sa economică este serios afectată, iar capacitatea de a genera soluții reale pentru statele membre scade de la săptămâna la săptămână. Convergența nu mai funcționează; diferențele dintre state cresc. Moneda unică accentuează decalajele Nord-Sud, Vest- Est, iar Pactul de stabilitate s-a dovedit inaplicabil și lipsit de credibilitate. Politicile comune nu mai fac față șocurilor globale, de la pandemie la criza energetică și războiul din Ucraina și nici nu mai oferă garanții că solidaritatea europeană înseamnă altceva decât declarații.
Italia este emblematică: o economie sufocată de datorii, cu productivitate scăzută și un stat incapabil să implementeze reforme reale. Germania, motorul industrial al Uniunii, încetinește sub povara scăderii producției industriale și dependenței de piețele externe. Franța, instabilă politic și social, arată că nici „centrul” Uniunii nu mai e imun la fragilitate. Uniunea nu mai negociază, ci execută: fisuri interne și dependențe externe definesc realitatea europeană.
Ultima vizită oficială în Statele Unite, la întâlnirea cu Donald Trump, a arătat fără echivoc adevărata poziție a Europei. Alături de Zelensky, toți liderii europeni au fost ținuți la respect: SUA este numărul unu, iar Europa trebuie să accepte subordonarea. Aceeași lecție s-a repetat când Washingtonul a impus tarife suplimentare, iar Bruxelles-ul a făcut imediat pasul înapoi. Nu mai este o relație de parteneriat, ci una de dependență asimetrică.
NATO rămâne practic o construcție condusă de SUA: forța strategică reală este americană, iar restul statelor membre sunt, în mare parte, la număr pentru a cotiza. Mandatul lui Trump a demonstrat acest lucru clar: prin politica „America First” și abordarea sa de businessman, a impus creșterea cheltuielilor europene pentru apărare, iar conformarea a venit imediat. Aliații nu negociază cu egalitate, ci răspund presiunii și interesului strategic al SUA.
Uniunea Europeană a fost creată cu ambiția de a fi o forță capabilă să negocieze de la egal la egal cu marile puteri ale lumii: Rusia, China și Statele Unite. Să asigure un echilibru între economii, să protejeze interesele comune și să ofere un model alternativ de dezvoltare și stabilitate. Realitatea de astăzi este exact invers: Europa nu mai negociază, ci execută. Nu mai are forță unitară, ci fisuri interne și dependențe externe. În loc să fie un pol de putere globală, UE a ajuns să fie percepută ca o piață de desfacere, o zonă de consumatori captivi și un bloc incapabil să-și apere propriile interese strategice. Din acest punct de vedere, proiectul inițial pare a fi un eșec, iar pretenția de a reprezenta „o voce puternică” pe scena mondială a devenit o iluzie costisitoare.
Uniunea Europeană și NATO, în forma lor actuală, nu mai reprezintă o putere independentă, ci un spațiu în care România trebuie să fie atentă, pragmatică vigilentă, cu o altă viziune diplomatică mai ancorată în actuala realitate pe care o trăim astăzi. Prioritatea noastră trebuie să fie interesul național: dezvoltarea economică durabilă, securitatea strategică și consolidarea suveranității politice. Solidaritatea și angajamentele internaționale nu pot fi niciodată un substitut pentru guvernare, program și viziune proprii.
