de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
În ultimele zile, o cohortă de „specialiști” plătiți din bani publici sau aflați sub contracte directe și indirecte cu statul român a ieșit disciplinat în spațiul public pentru a ne explica doct că România are cele mai mici taxe pe proprietate din Uniunea Europeană și că, în mod firesc, acestea trebuie majorate pentru a asigura „sustenabilitatea bugetară”. Mesajul este livrat uniform, fără nuanțe, fără context social, fără comparații reale de venit și fără a spune adevărul complet. Este o manipulare la dictare, nu o analiză economică onestă.
Da, România are printre cele mai mici taxe pe proprietate raportate ca procent din PIB din Uniunea Europeană, sub 1% din PIB, față de o medie europeană de aproximativ 2%. Diferența este reală, dar prezentarea ei izolată este o fraudă intelectuală. Nicio taxă nu se judecă în vid. Nicio comparație nu este validă fără raportare la venituri, putere de cumpărare și nivel de trai.
România se află constant pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în ceea ce privește nivelul pensiilor, atât nominal, cât și ca putere de cumpărare. Pensia medie lunară este de câteva sute de euro, de câteva ori mai mică decât media din zona euro. Pensia minimă este la limita subzistenței, iar pentru sute de mii de pensionari, plata utilităților și a medicamentelor consumă o parte covârșitoare din venit. Acest lucru nu este o opinie, ci rezultatul constant al statisticilor europene privind riscul de sărăcie și excluziune socială, unde România se află pe primele locuri.
România are printre cele mai mici salarii din Uniunea Europeană. Salariul mediu net, chiar și după creșterile recente, rămâne mult sub media UE, iar salariul minim este unul dintre cele mai scăzute din spațiul comunitar. În același timp, prețurile la alimente de bază, produse de igienă, energie și servicii esențiale au ajuns la niveluri apropiate de cele din statele vest-europene, în pofida unor venituri de câteva ori mai mici. Aceasta este realitatea din teren, nu cea din tabelele lustruite.
A vorbi despre taxe pe proprietate „mici” fără a spune că românii își cumpără locuințele cu eforturi financiare disproporționate raportate la venituri este o altă omisiune gravă. În România, costul unei locuințe raportat la venitul anual al unei familii este printre cele mai ridicate din UE. Proprietatea nu este un lux fiscal, ci un mecanism de supraviețuire într-un stat care a eșuat sistematic să ofere locuințe sociale, protecție reală pentru chiriași și un sistem de pensii care să permită plata chiriei la bătrânețe.
Mesajul central transmis populației este că „statul are nevoie de bani” și că majorarea taxelor locale este normală și inevitabilă. Ceea ce nu se spune este că statul român nu colectează eficient taxele existente, că evaziunea fiscală rămâne structurală, că GAP-ul de TVA este cel mai mare din Uniunea Europeană și că risipa bugetară este tratată cu indulgență, în timp ce presiunea fiscală este mutată mecanic pe cetățeanul captiv: pensionarul, salariatul și proprietarul de locuință, de mașină.
Aceiași specialiști „calmatori” ne spun că inflația va scădea spre 5% și că lucrurile intră pe o traiectorie de normalizare la jumătatea anului 2026. Întrebarea esențială, pe care evită să o formuleze, este: despre ce inflație vorbim? Despre cea statistică, ponderată în coșuri de consum care nu reflectă realitatea celor cu venituri mici, sau despre inflația reală, cea trăită zilnic de milioane de români?
Pentru pensionar, pentru salariatul plătit cu minimul sau puțin peste, inflația reală este cea din prețul alimentelor, al energiei, al medicamentelor și al serviciilor de bază. În aceste categorii, creșterile cumulate din ultimii ani depășesc cu mult inflația „oficială”. A spune că inflația scade, în timp ce oamenii cumpără mai puțin cu aceiași bani, este o minciună tehnică, ambalată statistic.
Majorarea taxelor pe proprietate într-un stat cu cele mai mici pensii, printre cele mai mici salarii și cu o putere de cumpărare aflată la coada Europei nu este o reformă fiscală. Este o decizie regresivă, care adâncește sărăcia și transferă eșecul administrativ al statului către cetățeni. Orice economist onest știe că fiscalitatea trebuie corelată cu veniturile reale, nu cu comparații selective convenabile politic.
România nu suferă de lipsă de taxe. Suferă de lipsă de stat funcțional, de colectare eficientă, de prioritizare bugetară și de respect față de contribuabil. Iar până când acest adevăr nu va fi spus clar, fără perdea, „specialiștii” care cer sacrificii de la cei mai vulnerabili nu sunt analiști, ci instrumente de propagandă fiscală.
Aceasta este realitatea. Restul este zgomot plătit din bani publici sau din surse a căror identitate nu este făcută publică, pentru că nu există voința de transparență.
Într-un stat care refuză deliberat transparența, manipularea devine politică publică.
