de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
Evenimentele recente din jurul licitației pentru un proiect major de infrastructură rutieră din zona Clujului nu pot fi tratate ca un accident procedural sau ca o simplă neatenție administrativă. Ele expun, din nou, o vulnerabilitate structurală a sistemului de achiziții publice din România, una care produce consecințe financiare directe și riscuri instituționale majore, inclusiv în relația cu finanțatorii europeni. Identificarea unor documente neconforme într-o asociere participantă la procedură nu este doar o problemă de eligibilitate, ci un semnal clar că mecanismele de verificare funcționează mai degrabă formal decât substanțial.
Contextul este cu atât mai grav cu cât vorbim despre proiecte de infrastructură strategică, finanțate din fonduri europene și buget național, unde rigorile de control ar trebui să fie maxime. Investigațiile recente indică existența mai multor proceduri de achiziții publice cu valori cumulate de ordinul miliardelor de euro, în care apar suspiciuni rezonabile privind calitatea documentațiilor acceptate. Într-un astfel de cadru, problema nu mai este dacă o ofertă individuală respectă toate cerințele, ci dacă statul român are capacitatea reală de a preveni, din faza de licitație, angajarea unor cheltuieli care ulterior pot deveni neeligibile sau corectabile financiar.
La baza acestei fragilități se află o limitare instituțională evidentă. Volumul și complexitatea documentațiilor depuse în procedurile de achiziție publică depășesc constant capacitatea de analiză a comisiilor de evaluare. Dosare de sute sau mii de pagini, care combină elemente tehnice, financiare și juridice extrem de specializate, sunt analizate de structuri subdimensionate, siab pregătite, constrânse de termene procedurale și de presiunea contestațiilor. În aceste condiții, verificarea devine inevitabil una de conformitate formală, nu de fond. Acest lucru nu presupune automat reaua-credință a evaluatorilor, dar creează un mediu în care riscul este sistemic și previzibil.
Această vulnerabilitate are efecte care depășesc faza de atribuire și se propagă direct în execuția contractelor. Rezultatul este vizibil constant în infrastructura rutieră din România, unde degradările premature, refacerile repetate și costurile suplimentare au devenit aproape o normalitate. Atribuirea acestor deficiențe exclusiv condițiilor meteorologice este o explicație convenabilă a autorităților, dar insuficientă și departe de realitatea din teren. În realitate, ele indică slăbiciuni persistente în supravegherea execuției, în corelarea dintre oferta tehnică acceptată și lucrările realizate efectiv, precum și în modul în care sunt efectuate recepțiile.
Procesele-verbale de recepție și controalele din șantier sunt tratate, în multe cazuri, ca simple etape birocratice, nu ca instrumente reale de protecție a interesului public. Acest lucru are implicații directe asupra eligibilității cheltuielilor în cadrul proiectelor finanțate din fonduri europene. Orice abatere de la documentația aprobată, orice neconformitate tolerată sau neverificată temeinic poate genera corecții financiare aplicate României, corecții care nu sunt suportate de firmele implicate niciodată, ci de bugetul public. În final, costul slăbiciunilor de control este transferat către contribuabili.
Teoretic, sistemul dispune de mecanisme de sancțiune menite să limiteze aceste riscuri. Practic, ele sunt lipsite de eficiență. Certificatele negative, care ar trebui să excludă temporar din piață operatorii economici care nu respectă standardele contractuale, sunt frecvent contestate și anulate, uneori într-un interval extrem de scurt. Introducerea unor forme diluate, precum certificatele negative parțiale, nu face decât să slăbească și mai mult efectul preventiv al acestui instrument. Mesajul transmis pieței este clar: sancțiunea este reversibilă, iar consecințele reale sunt limitate.
Această realitate creează un cerc vicios periculos. Operatorii economici își asumă riscuri mai mari, știind că probabilitatea unei excluderi efective este redusă, iar instituțiile publice continuă să opereze într-un cadru procedural care oferă aparența conformității, dar nu garantează protecția fondurilor publice. În acest context, riscul de corecții financiare europene nu este unul ipotetic, ci unul structural, deja internalizat în funcționarea sistemului.
Cazul licitației din Cluj trebuie citit exact prin această prismă. Nu este vorba despre un proiect și nici despre o singură procedură, ci despre un model de funcționare care gestionează sume uriașe cu instrumente insuficient calibrate pentru complexitatea reală a pieței. Consecințele sunt clare: presiune suplimentară pe bugetul național, infrastructură sub standardele asumate, blocaje administrative și o erodare constantă a credibilității României ca beneficiar de fonduri europene.
Avem nevoie de o consolidare reală a capacității de evaluare, fără verificări de fond în toate etapele, de la calificare la execuție și recepție, fără sancțiuni ferme, aplicate consecvent și direct, sistemul va continua să funcționeze într-o zonă gri, în care respectarea formală a procedurilor maschează un risc financiar major. Am ajuns astăzi într-un punct în care, nu mai vorbim despre erori izolate sau disfuncții administrative. Vorbim despre un risc de guvernanță asumat tacit, cu impact direct asupra stabilității bugetare și a relației României cu Uniunea Europeană.
