de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES
și redactor-șef revista Economistul
Fără investiții masive în infrastructură și tehnologie, România rămâne captivă în inflație, datorii și dependență energetică.
Într-o lume în care tranziția verde, digitalizarea și competiția geopolitică remodelează economia globală, Uniunea Europeană și România nu își mai pot permite să ignore investițiile chineze. China nu este doar motorul manufacturier al lumii, ci lider absolut în domenii tehnologice unde Europa rămâne cu ani, dacă nu decenii, în urmă. Bateriile litiu-fier-fosfat (LFP) pentru vehicule electrice? China controlează peste 70% din capacitatea globală de producție. Semiconductori? Investiții de peste 90 de miliarde de dolari anual, față de o Europă care importă 80% din cipurile necesare. Panouri solare? China produce 80% din totalul mondial, dominând lanțurile de aprovizionare pentru tranziția energetică a UE. Inteligență artificială? China generează 30% din cercetările de top, depășind SUA (18%) și o Europă fragmentată, cu investiții insuficiente. Automatizarea industrială? China instalează mai mulți roboți industriali per angajat decât orice altă națiune, eficientizând producția la scară. Acest decalaj tehnologic uriaș, nu doar cantitativ, ci și în capacitatea de a transforma rapid inovațiile în avantaje economice, face ca refuzul colaborării cu China să fie echivalent cu o condamnare la stagnare economică. Pentru România, o țară cu un potențial logistic unic, dar cu o infrastructură subfinanțată, o politică externă deschisă către toți partenerii, inclusiv China, este singura cale de a evita marginalizarea și de a transforma provocările în oportunități.
Investițiile chineze în UE demonstrează deja că pot accelera modernizarea și tranziția energetică, aducând nu doar capital, ci și tehnologii pe care Europa le importă astăzi la costuri uriașe. Un exemplu clar este fabrica de baterii LFP din Zaragoza, Spania, unde gigantul chinez CATL, lider mondial în domeniu, colaborează cu Stellantis într-un proiect de 4,1 miliarde de euro. Lansată în 2024, uzina va începe producția în 2026, va crea mii de locuri de muncă și va reduce dependența Europei de importurile asiatice, cu 2.000 de lucrători chinezi specializați contribuind acum la construcție. Acest proiect nu este singular: în 2024-2025, investițiile chineze în sectorul auto și al bateriilor au reprezentat peste 50% din fluxurile de capital chinez în Europa, atingând 5,2 miliarde de euro doar în automotive, cu șapte din zece tranzacții majore legate de vehicule electrice. Uzinele BYD din Ungaria sau colaborările Northvolt din Suedia cu furnizori chinezi arată cum China transferă know-how, ajutând Europa să evite o „deindustrializare verde” cauzată de lipsa capacităților locale.
Aceste investiții vin cu condiții, dar mecanismele financiare chineze: Inițiativa Belt and Road (BRI) sau băncile BRICS, oferă avantaje pe care finanțările europene, adesea birocratizate, nu le pot egala. Fondurile UE implică termene lungi, condiții stricte și costuri ascunse care umflă prețul total al capitalului, în timp ce China livrează rapid, cu termeni concesionali atractivi pentru infrastructura strategică. Pentru România, acest aspect este vital: portul Constanța, poarta naturală spre Asia, poate deveni un hub logistic global, dar doar cu investiții masive în terminale moderne, căi ferate intermodale și parcuri industriale. Imaginați-vă Constanța ca un hub digitalizat, cu trenuri de mare viteză care livrează mărfuri din Asia în Europa Centrală în mai puțin de o săptămână, un proiect pe care China l-a realizat deja în porturi ca Pireu, Grecia. Fluxurile BRI au mobilizat sute de miliarde de dolari global; a le ignora în prezent așa cum am făcut-o în trecut, înseamnă a renunța la avantajul strategic al poziției noastre geografice, condamnându-ne la dependență energetică și logistică.
În plus, România se află deja într-o relație economică asimetrică cu China: în 2024, importurile de tehnologie și echipamente chinezești au depășit 2 miliarde de euro, iar deficitul comercial bilateral a trecut de 6 miliarde de euro. Acest dezechilibru arată limpede că România plătește pentru tehnologia altora, fără să-și construiască propria bază industrială. România nu produce baterii LFP, nu are fabrică de semiconductori, deși ar putea avea dacă viziunea diplomatică ar fi în interesul cetățenilor români și deocamdată se rezumă la proiecte pilot pe inteligență artificială, ceea ce înseamnă un decalaj de 10–15 ani față de trendul global.
O politică externă multi-vectorială nu înseamnă ruptură cu UE sau NATO, ci negocieri dure, proiect cu proiect: analize cost-beneficiu pe 10-20 de ani, clauze pentru transfer tehnologic, angajamente de conținut local și protecția suveranității economice. BRICS, cu extinderea sa și alternativele financiare non-dolar, schimbă jocul global, iar România trebuie să fie jucător, nu spectator. Refuzul reflex al ofertelor chineze, din încăpățânare ideologică, nu face decât să prelungească inflația, să mențină prețurile energetice la cote ridicate și să adâncească datoria publică, probleme care nu se rezolvă cu declarații politice, ci cu parteneriate ce aduc locuri de muncă, modernizare industrială și acces la tehnologii de vârf.
Acceptarea superiorității tehnologice chineze în domenii-cheie nu este o înfrângere, ci o strategie de supraviețuire. Fabrica din Spania arată calea: negocieri dure, deschidere verificată și integrarea know-how-ului asiatic pentru a rămâne competitivi. România, cu Constanța ca ancoră strategică, are șansa de a deveni un nod logistic esențial, dar doar dacă liderii noștri pun interesul național deasupra dogmelor ideologice și a politicilor făcute prin studiourile televiziunilor și pe rețelele sociale. Este momentul pentru curaj diplomatic și poate fi parte a unui plan de țară, pe care conform declarațiilor domnului președinte nu îl avem: investiții chineze transparente, bine condiționate, care să transforme potențialul în prosperitate reală. Oricare altă variantă înseamnă să rămânem spectatori, așa cum suntem spectatori la Campionatul Mondial de fotbal de aproape 30 de ani într-o lume care nu ne așteaptă.
Poate ar fi bine să împrumutăm din înțelepciunea chinezească și să adaptăm nivelului nostru ce a spus Deng, arhitectul reformelor economice din China modernă: „Nu contează dacă banii sunt roșii, verzi sau albaștri, chinezești, americani sau europeni, important este să-i folosim pentru a ieși din sărăcie și a construi o națiune prosperă, atâta timp cât servește poporului și țării, economia noastră trebuie să producă, să inoveze și să ridice standardul de viață, indiferent de culoarea ideologiei.”
***
It is not ideology that pays the bills, but investments
Without massive investments in infrastructure and technology, Romania remains trapped in inflation, debt, and energy dependence.
In a world where the green transition, digitalization, and geopolitical competition are reshaping the global economy, the European Union and Romania can no longer afford to ignore Chinese investments. China is not only the manufacturing engine of the world but also the undisputed leader in technological domains where Europe lags years, if not decades, behind. Lithium iron phosphate (LFP) batteries for electric vehicles? China controls over 70% of global production capacity. Semiconductors? Over $90 billion in annual investments, compared to a Europe that imports 80% of the chips it needs. Solar panels? China produces 80% of the global total, dominating supply chains critical for the EU’s energy transition. Artificial intelligence? China generates 30% of top-tier research, surpassing the U.S. (18%) and a fragmented Europe with insufficient investment. Industrial automation? China installs more industrial robots per worker than any other nation, streamlining large-scale production. This massive technological gap, not just in quantity, but in the ability to rapidly transform innovation into economic advantage, makes refusal to collaborate with China equivalent to a self-imposed sentence of economic stagnation. For Romania, a country with unique logistical potential but underfunded infrastructure, a foreign policy open to all partners, including China, is the only way to avoid marginalization and to turn challenges into opportunities.
Chinese investments in the EU already demonstrate their potential to accelerate modernization and the energy transition, bringing not only capital but also technologies that Europe currently imports at enormous costs. A clear example is the LFP battery plant in Zaragoza, Spain, where Chinese giant CATL, the global leader in the field, partners with Stellantis in a €4.1 billion project. Launched in 2024, the factory will begin production in 2026, create thousands of jobs, and reduce Europe’s dependence on Asian imports, with 2,000 skilled Chinese workers currently contributing to construction. This project is not unique: in 2024–2025, Chinese investments in the automotive and battery sectors accounted for more than 50% of Chinese capital flows into Europe, reaching €5.2 billion in automotive alone, with seven out of ten major deals linked to electric vehicles. BYD factories in Hungary or Northvolt collaborations in Sweden with Chinese suppliers show how China is transferring know-how, helping Europe avoid a “green deindustrialization” caused by the lack of local capacity.
These investments come with conditions, but Chinese financial mechanisms, the Belt and Road Initiative (BRI) or BRICS banks, offer advantages that European financing, often bureaucratic, cannot match. EU funds involve long deadlines, strict conditions, and hidden costs that inflate the total price of capital, while China delivers quickly, with attractive concessional terms for strategic infrastructure. For Romania, this aspect is vital: the Port of Constanța, the natural gateway to Asia, can become a global logistics hub, but only with massive investments in modern terminals, intermodal railways, and industrial parks. Imagine Constanța as a digitized hub, with high-speed trains delivering goods from Asia to Central Europe in less than a week, a project China has already realized in ports like Piraeus, Greece. BRI flows have mobilized hundreds of billions of dollars globally; ignoring them now, as we have in the past, means forfeiting the strategic advantage of our geographic position and condemning ourselves to energy and logistics dependence.
Moreover, Romania is already in an asymmetric economic relationship with China: in 2024, imports of Chinese technology and equipment exceeded €2 billion, while the bilateral trade deficit surpassed €6 billion. This imbalance clearly shows that Romania is paying for others’ technology without building its own industrial base. Romania does not produce LFP batteries, does not have a semiconductor plant, though it could if diplomatic vision served Romanian citizens’ interests, and for now, we are reduced to AI pilot projects, which leaves us 10–15 years behind global trends.
A multi-vector foreign policy does not mean breaking away from the EU or NATO, but tough negotiations, project by project: cost-benefit analyses over 10–20 years, clauses for technology transfer, commitments for local content, and protection of economic sovereignty. BRICS, with its expansion and non-dollar financial alternatives, is changing the global game, and Romania must be a player, not a spectator. The reflexive refusal of Chinese offers, out of ideological stubbornness, only prolongs inflation, keeps energy prices high, and deepens public debt, problems that are not solved with political statements, but with partnerships that bring jobs, industrial modernization, and access to cutting-edge technologies.
Accepting Chinese technological superiority in key domains is not a defeat but a survival strategy. The Spanish factory shows the path forward: tough negotiations, verified openness, and integration of Asian know-how to remain competitive. Romania, with Constanța as a strategic anchor, has the chance to become a vital logistics node, but only if our leaders put national interest above ideological dogmas and TV studio or social media politics. This is the time for diplomatic courage, and it can become part of a national plan, one that, according to the President, we do not have: transparent, well-conditioned Chinese investments that transform potential into real prosperity. Any other option means remaining spectators, just as we have been spectators at the Football World Cup for almost 30 years, in a world that does not wait for us.
Perhaps we would do well to borrow from Chinese wisdom and adapt to our level what Deng, the architect of modern China’s economic reforms, once said: “It doesn’t matter if the money is red, green, or blue, Chinese, American, or European. What matters is to use it to lift ourselves out of poverty and build a prosperous nation. As long as it serves the people and the country, our economy must produce, innovate, and raise the standard of living, regardless of the color of ideology.”
