În contextul dezbaterilor actuale privind situația finanțelor publice și soluțiile de ajustare bugetară, am răspuns cu plăcere întrebărilor Forbes dedicate temelor economice ale momentului, pentru a prezenta problema deficitului bugetar dincolo de reperele sale aritmetice, adică în profunzimea sa instituțională și de politică economică, deoarece soluțiile profunde, de consolidare fiscală sustenabilă, încep cu înțelegerea cauzelor problemei.
Din păcate, nu există soluții-instant de însănătoșire a bugetului și nici criterii științifice care să ofere unicitatea soluției optimale. În ultimă instanță, dincolo de poziții de principiu sau de modele fiscale consacrate, ceea ce contează acum este obținerea unui consens suficient pentru ca pachetul de măsuri al viitorului Guvern să fie credibil și eficient.
În acest sens, sunt de părere că cele mai importante economii bugetare le putem face câștigând credibilitate prin măsuri clare și coerente. Prin adoptarea unui pachet credibil de consolidare fiscală, dobânzile la care România va atrage finanțare pot scădea semnificativ, ceea ce va reprezenta un beneficiu real pentru sustenabilitatea datoriei publice.
Trebuie să avem puterea de a privi și dincolo de problema deficitului bugetar, deoarece România a atins un prag de maturitate economică ce ne-ar putea permite să facem saltul către un nou nivel de ambiție și viziune de dezvoltare. Însă avem nevoie de regândirea politicilor publice, asigurând consecvent disciplină financiară și responsabilitate fiscală.
Redau în continuare, integral, interviul acordat Forbes România.
1. Ați avertizat, în mai multe rânduri, asupra riscurilor macroeconomice care pot afecta România. Cum interpretați situația bugetară și care sunt provocările actuale?
Mulți economiști au atenționat, de-a lungul timpului, cuprivire la implicațiile politicilor pro-ciclice asupra finanțelor publice. Eu am arătat, în diverse analize și mesaje publice, că politicile economice din ultimii ani evoluează pe contrasensul sustenabilității, și că măsurile simpliste de tip „wage-led growth”, care vizează pomparea de bani în consum cu prețul deficitelor, nu fac decât să accentueze dezechilibrelemacroeconomice, fără să rezolve problemele structurale cu care ne confruntăm. Acest tip de politici au întreținut și perpetuat deficitele gemene – deficitul bugetar și deficitul de cont curent, care sunt actualmente problema critică a României.
Poate este important să ne amintim că România a ajuns în Procedura de deficit excesiv urmare a depășirii criteriului de deficit bugetar în 2019, deci înainte de crizele multiple: pandemie, război, criză energetică și inflație. La acel moment, în calitate de consilier economic al Președintelui României, am prezentat public argumente tehnice și evaluări cifrice care indicau subestimarea semnificativă a deficitului în proiectul de buget al anului 2019. Legea bugetului a fost trimisă spre reexaminare Parlamentului de către Președintele României, un demers unic în istoria noastră post-decembristă. Din păcate, Parlamentul de atunci nu a corectat construcția bugetară iar execuția bugetului pe 2019 a confirmat depășirea pragului de 3% din PIB, așa cum avertizasem la începutul anului.
În contextul de față, deficitul bugetar al anului 2024 a înregistrat un derapaj record față de ținta inițială, de peste 3,5 puncte procentuale din PIB, adică circa 65 de miliarde lei. Acest derapaj al deficitului bugetar este rezultatul creșterii în cascadă a cheltuielilor publice în anul electoral 2024, când România traversa toate alegerile posibile prevăzute de Constituție. Au fost promovate măsuri excesive, despre a căror sustenabilitate și susținere se poate discuta din mai multe perspective. Cert este că, la sfârșitul anului 2024, s-a ajuns la un deficit bugetar de 9,3% din PIB în termeni ESA, comparabil cu deficitele din anii celor mai severe crize: 2009 – anul crizei financiare și 2020 – anul pandemiei.
Cauzele sunt deci cunoscute iar evaluările fiscale arătau, cu mai mult timp în urmă, că 2025 va fi anul corecțiilor bugetare. Îngrijorătoare, dar și surprinzătoare, este însă anvergura necesară a ajustărilor, având în vedere că România convenise deja cu Comisia Europeană un parcurs de consolidare bugetară prin Planul bugetar-structural național pe termen mediu, care asumă ținta de deficit bugetar de 7% din PIB pentru 2025.
Chiar și această țintă de 7% părea optimistă la momentul construcției bugetare. Atât Consiliul fiscal, cât și alte evaluări tehnice independente estimau un deficit realist în jurul a 7,7% din PIB, cu 0,7 puncte procentuale din PIB peste nivelul asumat. Acum, însă, problema severă cu care ne confruntăm este că evaluările din ultimele săptămâni indică un gap al deficitului de circa 30 de miliarde lei, care înseamnă 1,5 puncte procentuale din PIB, deci dublu față de estimările inițiale.
De aici rezultă că problema calității construcției bugetare este la fel de actuală ca și în 2019. Iată de ce trebuie stopat definitiv acest modus vivendi de construcție bugetară pe bază de proiecții nerealiste ale veniturilor și cheltuielilor publice, care alterează deficitul, generează ulterior corecții majore și subminează credibilitatea angajamentelor bugetare în fața partenerilor europeni și a piețelor financiare. Asemenea abordări afectează inclusiv funcționarea politicii monetare, reducând eficiența acesteia în atingerea obiectivului de stabilitate a prețurilor.
Tocmai de aceea trebuie să primeze calitatea și sustenabilitatea politicilor publice, care să abandoneze tentațiile populiste de a oferi doar beneficii – adesea pe termen scurt, ignorând costurile acestora – de regulă pe termen lung, adică nota de plată pe care cineva o plătește până la urmă.
Consider deci că provocările anului 2025 vizează în principal următoarele trei aspecte:
1) calitatea construcției bugetare, care explică acum amplificarea abaterii deficitului față de ținta asumată prin construcția bugetară de 7% din PIB;
2) momentul ajustării bugetare, care reduce aplicarea măsurilor de corecție pentru doar jumătate de an, deci diminuează impactul acestora pentru anul curent;
3) creșterea economică din 2025, care a fost deja revizuită negativ la 1,4%, inclusiv pe fondul stagnării economice din trimestrul 1, în condițiile în care bugetul anului curent fost construit pe o prognoză de creștere economică supraestimată, de 2,5%, în timp ce unele prognoze internaționale erau chiar mai optimiste.
Această deteriorare a perspectivelor economice pentru 2025 face cu atât mai dificilă reducerea deficitului către ținta asumată. De aici și necesitatea unei ordini de precădere a măsurilor de ajustare, pentru a nu frâna și mai mult creșterea economică.
2. Cum apreciați mixul de măsuri fiscale propus de partidele politice pentru reducerea deficitului bugetar? Este această abordare sustenabilă din punct de vedere economic?
Trebuie să pornim de la înțelegerea unei idei simple, că nu există soluții-instant de însănătoșire a bugetului, și nici criterii științifice care să ofere unicitatea soluției optimale.
Măsurile propuse pentru consolidarea fiscală au fost intens dezbătute, atât între reprezentanții partidelor politice cât și în spațiul public. În ultimă instanță, dincolo de poziții de principiu, dincolo de modele fiscale consacrate, ceea ce contează este obținerea unui consens suficient pentru ca pachetul de măsuri al viitorului Guvern să fie implementat coerent și credibil.
Acum, întrebarea esențială este cum facem consolidare fiscală fără să afectăm major creșterea economică. În acest sens, compoziția pachetului de consolidare fiscală trebuie gândită pentru a evita efecte recesioniste severe, fie ele directe sau anticipate.
Propunerile de măsuri pot fi clasificate în funcție de impactul asupra creșterii economice, atât pe termen scurt, cât și asupra potențialului pe termen lung. De exemplu, un studiu al OCDE arată că măsuri precum majorarea taxelor pe proprietate (care în România înseamnă circa 0,5% din PIB în 2024), a impozitelor indirecte (circa 9,5% din PIB) sau reducerea subvențiilor (circa 1% din PIB) sunt mai puțin invazive asupra creșterii economice. La polul opus, efecte adverse mai ample ar decurge din creșterea impozitelor directe, a contribuțiilor sociale, și din reducerea cheltuielilor pentru investiții, sănătate și educație.
Asemenea evaluări sunt extrem de relevante în contextul în care economia a stagnat în primul trimestru, iar comparativ cu anul anterior, avansul economic a fost de doar 0,3%. În plus, trebuie să luăm în considerare riscurile și incertitudinile ce țin de situația geopolitică regională și globală, dar și de disputele recente privind tarifele comerciale.
În acest context, consider pe deplin justificată prioritatea acordată măsurilor de reducere a cheltuielilor, însă acestea trebuie să se bazeze pe reforme structurale, bune practici administrative și creșterea calității serviciilor publice. Excesele bugetare nu corespund doar unor situații punctuale, ci ilustrează un sistem administrativ rămas în urmă față de cerințele unei economii moderne și digitalizate.
Cu toate acestea, sunt multe zone administrative în care, dacă începi să tai contabil și nu te uiți la efectele pe termen mediu și lung, riști să amplifici probleme structurale, să afectezi servicii publice esențiale, să generezi disfuncționalități sau riscuri reputaționale.
Indiferent de efortul care vizează ajustarea cheltuielilor bugetare, obiectivul creșterii ponderii veniturilor fiscale în PIB trebuie să rămână prioritar pe termen mediu și lung.
Știm cu toții că, de prea mulți ani, România evoluează în marja unor venituri bugetare minimale, ca pondere în PIB, dacă ne comparăm cu situația țărilor UE. În acest sens, reiau obiectivul pe care l-am evidențiat recurent, privind creșterea ponderii în PIB a veniturilor fiscale cu 1 punct procentual din PIB anual. Acest ritm ne-ar fi permis, pe termen mediu sau pe durata unui ciclu electoral, să asigurăm sustenabilitatea finanțelor publice.
Și nu trebuie să uităm că, abia prin măsurile actuale, România începe cu adevărat parcursul de consolidare fiscală, care nu se va încheia în 18 sau 36 de luni, ci trebuie să continue consecvent ani de-a rândul. Cuvintele-cheie sunt responsabilitate și prudență.
În acest sens, sunt de părere că cele mai importante economii le putem face câștigând credibilitate prin măsuri clare și eficiente, ceea ce se va transfera în scăderea costurilor la care România se finanțează. De exemplu, față de cheltuielile cu dobânzile de aproape 30 de miliarde lei în 2023, în anul 2024 am cheltuit cu dobânzile peste 36 de miliarde lei, iar în 2025 se prefigurează deja dobânzi de peste 46 de miliarde lei. Estimez faptul că, urmare a adoptării unui pachet ferm de consolidare fiscală, dobânzile la care România va atrage finanțare pot scădea semnificativ, ceea ce va reprezenta un beneficiu real pentru sustenabilitatea datoriei publice.
3. BNR a subliniat în repetate rânduri importanța consolidării fiscale. Măsurile propuse sunt suficient de ambițioase pentru a atinge ținta de deficit de 7% din PIB în 2025?
Înainte de a evalua realist impactul bugetar al măsurilor propuse, trebuie să ne raportăm la credibilitatea măsurilor din perspectiva obiectivului de consolidare fiscală. Credibilitatea nu este un detaliu secundar, ci un element-cheie pentru menținerea accesului la finanțare și pentru controlul costurilor aferente – atât pentru sectorul public, cât și pentru cel privat. În prezent, piețele financiare, investitorii instituționali, agențiile de rating și partenerii externi – Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional – privesc România prin prisma credibilității acestor măsuri, care trebuie să exprime voință politică și capacitate de reformă.
Deficitul de 7% din PIB vehiculat în prezent nu este decât o țintă intermediară. Avem un drum lung de parcurs și aș spune că este importantă nu doar anvergura de etapă, cât mai ales consecvența pașilor.
România și-a asumat, pentru următorii ani, să reducă anual deficitul cu o medie de 0,8 puncte procentuale din PIB, astfel încât în anul 2031 să ajungem sub pragul de 3% din PIB. Nu mai puțin adevărat este, însă, că aceste cifre s-au bazat pe o estimare inițială de deficit de 7,9% din PIB în anul 2024, și pe o prognoză de creștere economică de 2,8%. Datele actuale indică o realitate mult mai dificilă. Ceea ce vedem astăzi nu este doar efectul unui mod defectuos de a construi bugetul, ci și consecința clară a derapajelor din anul electoral 2024. Din păcate, acest tip de comportament fiscal a generat pierderi de credibilitate și costuri suplimentare de finanțare.
De zeci de ani, România evoluează în marja unor venituri bugetare reduse, chiar printre cele mai reduse dintre statele membre, cu peste 10 puncte procentuale sub media UE. Din acest motiv, atunci când Guvernele au aplicat politici bugetare expansioniste, fie că vorbim despre majorări de pensii și salarii, fie despre cheltuieli în educație și sănătate, consecința a fost explozia deficitului bugetar, așa cum s-a întâmplat în 2024.
Unele țări din regiune practică niveluri similare de impozitare directă, sau chiar mai reduse decât România, însă acestea colectează mai eficient. Problema noastră nu este neapărat nivelul taxelor, ci capacitatea administrativă de colectare. Din păcate, modelul actual de administrare fiscală nu se poate schimba peste noapte, iar nevoia de consolidare fiscală este imediată.
În ultimă instanță, România are și o problemă de disciplină financiară, care nu se rezolvă doar prin instrumente fiscale, ci mai degrabă prin instituții și norme de reglementare, care să impună ferm disciplina financiară în întreg mediul economic și administrativ.
4. Ce riscuri macroeconomice identificați în cazul în care România întârzie sau aplică doar parțial aceste măsuri fiscale? Ar putea fi afectată încrederea investitorilor sau ratingul de țară?
Riscurile sunt multiple și de natură sistemică, în sensul că ne privesc pe toți. O eventuală retrogradare a ratingului de țară nu este un exercițiu abstract sau formal, ci ar avea consecințe economice imediate: creșterea bruscă a costurilor de finanțare a datoriei publice, a dobânzilor la care se împrumută inclusiv sectorul privat, scăderea încrederii investitorilor, restrângerea accesului la fondurile europene – care sunt o sursă majoră de investiții și dezvoltare. Toate acestea se reflectă în costul vieții și în nivelul de trai. În plus, pentru o economie care depinde semnificativ de finanțarea externă, credibilitatea este un bun public iar pierderea ei generează costuri sociale.
În acest context, controlul asupra poziției bugetare și asigurarea unei traiectorii credibile de consolidare fiscală sunt cruciale.
Întârzierea consolidării fiscale riscă să pună presiune pe capacitatea statului de a finanța în mod ordonat deficitul bugetar și serviciul datoriei publice. De exemplu, în anul 2024, necesarul de finanțare a fost de aproape 250 de miliarde lei – o sumă foarte ridicată în raport cu dimensiunea economiei, iar pentru anul curent, acest nivel poate fi redus doar printr-o ajustare reală a deficitul bugetar. Iar această finanțare trebuie asigurată în ciuda riscurilor de deteriorare a perspectivei rating-ului de țară.
Relevante sunt și turbulențele provocate recent pe piața financiară locală de contextul electoral, ce au generat mari incertitudini și au antrenat ieșiri substanțiale de capitaluri, sub diverse forme. În acest context, rezervele valutare ale României au scăzut, cu circa 6,8 miliarde euro pe parcursul lunii mai. Deși o depreciere a leului ar putea contribui la corectarea dezechilibrelor externe, pe termen scurt, aceasta ar intensifica presiunile inflaționiste și ar eroda și mai mult veniturile reale ale populației.
Actualmente aș spune însă că aceste riscuri sunt în diminuare, iar soluțiile de reducere a deficitului bugetar par să se concretizeze tot mai mult. Totodată, este extrem de importantă restabilirea credibilității în materie de angajamente naționale asumate. Ca și în cazul PNRR, reformele din cadrul Planului Bugetar Structural Național pe Termen Mediu sunt indispensabile pentru creșterea ponderii veniturilor bugetare, eficientizarea cheltuielilor și sustenabilitatea sistemului public de pensii.
5. Cum se corelează această reformă fiscală cu politica monetară a BNR? Poate o consolidare fiscală agresivă să susțină eforturile BNR de asigurare a stabilității prețurilor?
Politica monetară și prognozele Băncii Naționale a României se raportează deja, încă de anul trecut, la obiectivele din Planul Bugetar Structural Național pe Termen Mediu, așa cum au fost acestea asumate în relația cu Comisia Europeană. Acest plan este principalul cadru de guvernanță fiscală pentru anii următori, conturând direcțiile de ajustare bugetară și oferind fundamente pentru coerența politicilor economice ale României.
În acest context, calitatea mix-ului de politici publice este esențială: politica monetară și cea fiscală trebuie să se completeze, nu să se contrazică. Dacă politica fiscală rămâne expansionistă în ciuda dezechilibrelor, sarcina de stabilizare macroeconomică va cădea disproporționat pe umerii politicii monetare.
Prin urmare, în condițiile în care presiunile inflaționiste persistă, politica monetară trebuie să rămână ferm ancorată în obiectivul său principal – readucerea și menținerea inflației în intervalul țintă. De exemplu, în vederea readucerii inflației în intervalul țintă, rata dobânzii cheie a fost menținută la 6,5%, după scăderea succesivă a acesteia, de la 7%, în iulie și august 2024. Ulterior, prin menținerea ratei dobânzii de referință s-a asigurat un caracter relativ restrictiv al condițiilor monetare reale, prin care a fost contrabalansat caracterul încă stimulativ al politicii fiscale.
Din perspectiva BNR, ca decident de politică monetară, consecvența în materie de consolidare fiscală ar furniza o „ancoră instituțională” credibilă pentru piață, care ar permite partajarea echitabilă a eforturilor de disciplină și ajustare. Astfel pot apărea inclusiv premisele unei relaxări a politicii monetare, în consens cu evoluțiile din regiune și importantă, ca semnal, pentru susținerea creșterii economice. Încă nu suntem la momentul oportun, date fiind presiunile inflaționiste cu care ne confruntăm în prezent.
Este esențial ca deciziile de politică economică să nu contravină celor trei obiective definitorii ale contextului actual: consolidarea fiscal-bugetară, reducerea inflației și susținerea potențialului de creștere al economiei noastre.
Deși par contradictorii din perspectiva orientării deciziilor de politică economică, aceste obiective trebuie să ghideze, responsabil și coerent, fundamentarea măsurilor actuale.
6. În condițiile în care unele măsuri propuse (precum creșterea TVA sau taxarea progresivă) pot avea efecte inflaționiste sau de descurajare a investițiilor, care ar trebui să fie prioritățile din perspectiva Băncii Naționale?
În prezent, în ceea ce privește perspectiva inflației, ne confruntăm în continuare cu riscuri semnificative. Presiunile sunt asociate mai multor factori, de la tensiunile geopolitice și comerciale până la eliminarea schemelor de plafonare a prețurilor energiei și gazelor, care va conduce la creșterea semnificativă a prețurilor, în special pentru energia electrică.
Însă dincolo de evoluțiile acestor factori externi și interni, definitorie este configurația pachetului de măsuri de consolidare fiscală. De exemplu, în ciuda reticențelor de ordin politic dar și economic, în cazul în care se va recurge la creșterea TVA, evaluările arată că majorarea cu 1 punct procentual a cotei standard de TVA ar conduce la creșterea inflației estimate cu 0,4 puncte procentuale, iar impactul cotei reduse este la jumătate. Sunt evaluări aritmetice de tip caeteris paribus, care nu includ efectele reducerii consumului și partajarea presiunii fiscale între creșterea prețurilor și scăderea profiturilor companiilor.
Sunt convins că specialiștii implicați în fundamentarea deciziilor de politică fiscal-bugetară evaluează riguros și obiectiv fiecare scenariu, luând în considerare nu doar efectele directe, cât și pe cele indirecte, nu doar efectele imediate, cât și pe cele pe termen mediu și lung. Dacă această matrice multicriterială este neglijată, atunci pot fi decise măsuri ce rezolvă anumite aspecte, dar complică lucrurile în alte privințe.
Creșterea TVA este soluția simplă în planul colectării fiscale, dar sensibilă din perspectiva economiei și a distribuirii regresive a costului ajustării. Nu cred că poate fi evitată ajustarea cotelor de TVA, iar soluția nu este să apelăm la diverse inovații fiscale ad-hoc, care pot afecta credibilitatea pachetului de măsuri și pot bulversa mediul investițional.
Apoi, impozitarea progresivă revine recurent pe agenda dezbaterilor, din considerente de echitate socială, însă rămân de evaluat rațiunile economice. Derapajul deficitului nu pare să indice lipsa „stabilizatorilor automați” din partea cotei unice de impozitare, ci o politică bugetară excesiv de relaxată, deci lipsa de responsabilitate în gestiunea finanțelor publice.
În acest context încărcat de provocări, politica monetară rămâne ancorată în mandatul său privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Prioritatea BNR este readucerea durabilă a inflației în intervalul asociat țintei. Monitorizăm îndeaproape evoluțiile regionale și globale, inclusiv deciziile altor bănci centrale din regiune sau ale BCE, care a coborât recent rata dobânzii de politică monetară, pentru a patra oară în decursul anului.
7. Listarea sau privatizarea unor companii strategice precum Hidroelectrica, Nuclearelectrica sau Portul Constanța sunt soluții pentru generarea de venituri bugetare? Ar trebui astfel de decizii condiționate de contextul pieței sau de criterii mai largi?
În opinia mea, invocarea sau recurgerea la asemenea soluții ar trebui întotdeauna să se subordoneze unei strategii naționale, nu doar unei nevoi imperative privind creșterea veniturilor la buget. Și mă refer aici, în special, la nevoia de a atrage finanțări pentru obiectivele de investiții ale acestor companii, sau la obiectivul de dezvoltare a pieței locale de capital, inclusiv prin consolidarea Bursei de Valori București.
De fapt, listarea unor companii nu alimentează veniturile bugetului general consolidat, ci reprezintă o operațiune financiară (below the line), prin care putem plăti în contul serviciului datoriei publice, dar care nu conduce la reducerea deficitului bugetar curent.
În esență, vânzarea de active pentru satisfacerea unor nevoi bugetare curente ar trebui privită ca soluție de tip last resort. În prezent, România are nevoie de măsuri structurale, care să corecteze dezechilibrele bugetare nu doar în 2025, ci și pe termen lung. Trebuie să ne preocupe măsurile cu impact permanent, nu soluțiile de tip one-off, care apoi își epuizează efectul și nu contribuie la consolidarea fiscală durabilă.
Pe de altă parte, deși discutabilă, asumarea de către stat a unui rol productiv în economia de piață, prin intermediul companiilor publice, are o motivație complexă, mai degrabă strategică decât economică, care transcende logica profitului acționarului privat. De aceea, orice analiză privind listarea companiilor de stat, mai ales în domenii sensibile sau strategice, trebuie să pornească de la rațiunile specifice fiecărui sector sau companie.
Problema este aceea că, în prezent, marea majoritate a companiilor de stat nu par să funcționeze ca vectori de competitivitate, inovare sau integrare regională/europeană. Cu unele excepții notabile, acestea rămân captive unor modele de guvernanță ineficientă: generează arierate, depind de subvenții, beneficiază de excepții și reglementări speciale, iar toate acestea distorsionează piața și reduc stimulentele investiționale în economie.
În luna aprilie a fost adoptată, prin Legea nr. 48/2025, Politica publică de proprietate privată a statului. Conform acesteia, până în trimestrul al doilea al anului viitor, cel puțin alte trei companii publice active în sectoare de interes strategic ale economiei din România ar trebui să facă obiectul listării pe piața reglementată. Totodată, companiile de stat care înregistrează pierderi sau sunt inactive vor trebui restructurate sau desființate, în logica elementară a eficienței economice și a responsabilității administrative.
8. Reducerea aparatului bugetar și tăierea sporurilor sau beneficiilor – sunt măsuri care pot aduce economii reale? De unde pot fi făcute economii în planul cheltuielilor?
În ultimele luni, s-a discutat intens despre reducerea cheltuielilor prin disponibilizări și intervenții asupra grilelor salariale din sectorul public. Însă, adeseori, în dezbaterea publică lipsește prezentarea cifrelor care stau, concret, în spatele acestor discuții.
Ponderea cheltuielilor de personal în PIB este de sub 10%, și dintre cei 1,3 milioane angajați din sectorul public, cam două treimi lucrează în educație, sănătate, ordine și siguranță publică, apărare, justiție. Iar în privința sporurilor, legea privind salarizarea în sectorul bugetar prevede o limită generală de 30% raportat la bugetul fiecărui ordonator de credite. Dacă această limită fost depășită, trebuie verificat atent mecanismul care a permis depășirea și intervenit acolo.
Problema de fond este că ritmul de creștere a cheltuielilor de personal nu a fost corelat cu nevoile generale de finanțare ale bugetului public. Este justificat să vrei să atragi expertiză în administrație și în serviciile publice, sau să vizezi obiective sociale privind categoriile vulnerabile. Însă este pe contrasensul oricărui raționament economic să o faci pe datorie, fără preocuparea de a te asigura că aceste decizii sunt sustenabile financiar.
De asemenea, este vehiculată tăierea unor investiții finanțate din bugetul național. Pe termen scurt, cheltuielile de capital pot oferi un anumit spațiu de ajustare bugetară, însă momentul ajustării îngustează semnificativ acest spațiu. Multe proiecte sunt contractate, cu lucrări în derulare, ceea ce restrânge posibilitatea reducerii acestui tip de cheltuieli.
În privința investițiilor aferente programelor naționale, în anul 2024 cheltuielile de capital au crescut spectaculos, cu 68% față de anul precedent, până la 65 miliarde lei. Pentru anul curent este prevăzută o alocare bugetară de puțin peste 50 de miliarde lei, aceasta fiind anvelopa din care se pot identifica eventuale economii, prin reevaluarea unor proiecte de rang secund în planul efectelor de antrenare.
Pe termen mediu, însă, soluția profundă vizează regândirea modelul bugetar al României din perspectiva eficacității, pe bază de criterii obiective și reducând la maximum creșterea discreționară a cheltuielilor publice. Este limpede că modelul administrativ al României trebuie modernizat și adaptat exigențelor economiei și societății digitale.
Sunt de părere că România va avea mult de câștigat dacă vor exista ambiția și consensul necesar pentru o reorganizare administrativ-teritorială modernă, nu doar pentru a realiza economii bugetare și a crește eficiența actului administrativ, ci ca factor instituțional de convergență și dezvoltare regională la nivel de țară.
9. Ce ar trebui să însemne, în opinia dvs., o reformă fiscală modernă și echilibrată, care să asigure în același timp consolidare, stimulare economică și echitate socială?
Este evident faptul că situația bugetară actuală, deși dificilă, poate fi privită și ca oportunitate de regândire profundă a sistemului fiscal-bugetar al României. Este un sistem care, de-a lungul deceniilor, a evoluat mai degrabă inerțial decât prin reforme calibrate și care, foarte probabil, și-a atins limitele în materie de reziliență și eficacitate.
Dar nu consider că putem face totul dintr-o dată, în actuala rundă decizională. În prezent, suntem precum în cazul unei nave avariate, al cărei echipaj trebuie mai întâi să astupe găurile, pentru ca nava să rămână pe linia de plutire, și abia apoi să fie restabilită direcția de navigație și viteza de croazieră.
Pe termen scurt, adică odată cu instalarea noului Guvern și prin rectificarea bugetară din următoarele săptămâni, prioritatea zero trebuie să fie recâștigarea controlului asupra execuției bugetare. Avem nevoie de un pachet consistent de măsuri care să recâștige credibilitatea României în rândul investitorilor, al organismelor europene și agențiilor de rating. Însă aceste intervenții trebuie stabilite în logica unor obiective pe termen mai lung.
Pe termen mediu, este nevoie ca autoritățile să implementeze serios reformele din Planul Bugetar-Structural Național pe Termen Mediu. În ciuda rezervelor de încredere, Planul este actualmente principalul instrument de ajustare sustenabilă a deficitelor, negociat și asumat de România în relația cu Comisia Europeană.
O adevărată reformă fiscală trebuie să creeze, în mod predictibil, premisele echilibrării soldului activității de funcționare. Cu alte cuvinte, finanțarea cheltuielilor curente ar trebui integral asigurată din veniturile fiscale. În plus, cheltuielile cu investițiile ar trebui astfel reașezate încât să evităm risipa ori investițiile la care putem pune ghilimele, având ca prioritate absorbția fondurilor europene cu efect multiplicator ridicat.
Reformele ar trebui să respecte principiul impunerii echitabile, să evite distorsiunile de politică fiscală, să asigure claritate și stabilitate legislativă, și să conducă la îmbunătățirea administrării fiscale. De altfel, obiectivele și etapele sunt evidențiate în cadrul jaloanelor aferente PNRR și avem nevoie de seriozitate maximă pentru realizarea acestora.
Făcând abstracție de situația bugetară actuală, pentru că avem nevoie de puterea de a privi dincolo de problema deficitului bugetar, consider că România a atins un prag de maturitate economică ce ne-ar putea permite să facem saltul către un nou nivel de ambiție și viziune de dezvoltare. Însă pentru aceasta este nevoie de regândirea modelului de politici publice, asigurând consecvent disciplina financiară și responsabilitatea fiscală.
10. În final, luând în considerare faptul că deficitul bugetar este acum problema critică a României, cum vedeți rezolvarea profundă și sustenabilă a problemei deficitului?
Dacă ne uităm puțin în istoria finanțelor publice, realizăm că deficitul bugetar a devenit aproape o constantă structurală a guvernanței economice contemporane. Începând cu jumătatea secolului al XX-lea, situația finanțelor publice în marea majoritate a țărilor a consemnat permanentizarea deficitelor și a datoriilor. Așa s-a ajuns ca, în cazul multor țări, datoriile publice să depășească 100% din PIB sau chiar 200% din PIB în cazul Japoniei.
De aceea, pentru a vorbi despre soluții profunde, trebuie să înțelegem cu adevărat problema deficitului bugetar, însă privind dincolo de reperele contabile ale deficitului – cheltuielile și veniturile bugetare. În esență, deficitul bugetar este o problemă de ordin instituțional, pentru a cărei înțelegere trebuie să invocăm stimulentele și constrângerile de ordin administrativ, politic și legal-instituțional în cadrul cărora deficitul apare.
Pe de o parte, deficitul reflectă o problemă de guvernanță economică, în contextul în care politicile economice au devenit în general tributare teoriilor lui Keynes, care insista pe rolul activist al cheltuielilor publice în susținerea creșterii economice. Pe de altă parte, deficitul reflectă o problemă de guvernanță politică, așa cum arătau Buchanan și Tullock, laureați Nobel cu teoria alegerii publice: în democrația modernă, politicienii obțin de regulă avantaje atunci când cheltuie mai multe fonduri, nu atunci când impun taxe. Și astfel, prin împletirea acestor factori instituționali, bugetele naționale sunt construite preponderent pe deficit, în timp ce excedentele bugetare sunt privite mai degrabă ca anomalii ale finanțelor publice sau ca șanse ratate de dezvoltare pentru țara în cauză.
Consider că două sunt mijloacele prin care putem contracara creșterea deficitelor bugetare: regulile și educația.
Regulile fiscale sunt esențiale, așa cum cele impuse prin Tratatul de la Maastricht, care prevăd încadrarea într-un deficit de 3% din PIB. Este însă de discutat cât de eficient a funcționat această regulă, prin prisma Procedurii de Deficit Excesiv și a sancțiunilor aferente. Cu multe decenii în urmă, exponenții Public Choice Theory invocau necesitatea ca regulile fiscale să fie ridicate la nivel de prevederi constituționale, pentru ca bugetele cu deficite excesive să fie declarate neconstituționale, în ciuda susținerii parlamentare.
Totodată, așa cum am arătat în repetate rânduri, educația economică sănătoasă, atât în rândul cetățenilor, cât și la nivelul decidenților, va conduce la creșterea calității politicilor publice și la reducerea tentațiilor populismului economic. Oamenii trebuie să știe lecția de bază a economiei, că nimic nu este gratis, și că beneficiile sau deficitele de azi constituie nota de plată sau datoria de mâine, pe care cineva trebuie să o plătească.
