Dr. Radu Pavel, Avocat Coordonator al Societății Românești de Avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații, subliniază că aplicarea procedurii secundare de insolvență în România, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 848/2015, ridică dificultăți juridice semnificative pentru creditorii societăților străine care operează prin sucursale, în special din perspectiva capacității de folosință și a corectei determinări a noțiunii de „sediu”. Potrivit acestuia, practica judiciară recentă demonstrează că lipsa unei strategii procedurale riguroase, centrate pe citarea societății-mamă și pe respectarea mecanismelor de cooperare transfrontalieră, conduce frecvent la respingerea cererilor ca inadmisibile. Deși cadrul european consacră principiul protejării intereselor locale prin proceduri secundare, valorificarea efectivă a acestuia depinde de corelarea Regulamentului cu legislația națională și de utilizarea instrumentelor juridice adecvate, precum notificarea practicianului străin, solicitarea măsurilor de conservare și invocarea jurisprudenței relevante. O abordare juridică bine fundamentată este esențială pentru protejarea activelor din România, limitarea riscurilor procedurale și asigurarea unei recuperări eficiente a creanțelor creditorilor locali.
Evoluția constantă a comerțului internațional și dinamica piețelor financiare impun o cooperare riguroasă între instanțele judecătorești pentru protejarea relațiilor comerciale, cadrul legal fiind definit în mod esențial de Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență. Această reglementare europeană se coroborează cu legislația națională, respectiv Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, precum și Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, pentru a stabili condițiile în care o sucursală locală a unei entități străine poate face obiectul unei proceduri colective. Provocarea majoră constă în determinarea corectă a noțiunii de sediu și în gestionarea conflictului dintre aplicarea universală a dreptului statului de origine și protecția activelor locale, în contextul în care sucursalele nu beneficiază de personalitate juridică proprie. Prezentul articol analizează provocările actuale privind cererile de deschidere a procedurii secundare de insolvență, interpretarea noțiunii de sediu, impactul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și strategia procedurală optimă pentru protejarea drepturilor creditorilor.
Procedura secundară de insolvență pentru societăți străine cu sucursală în România: Condiții și noțiunea de „sediu” în sensul Regulamentului 848/2015
Un exemplu relevant în acest context este procedura de insolvență sau restructurare ce vizează o societate înmatriculată într-un alt stat membru UE (unde se află centrul intereselor sale principale – COMI), dar care activează în România prin intermediul unei sucursale (unde are un sediu – establishment). În soluționarea cererii de deschidere a procedurii secundare, judecătorul sindic român are sarcina de a verifica dacă acțiunea inițiată în fața instanței străine este o procedură principală de insolvență conform Regulamentului (UE) 2015/848, condiție esențială pentru a permite declanșarea unei proceduri teritoriale în România în temeiul art. 3 alin. (2) din același act normativ.
Evaluarea instanței trebuie să se concentreze, de asemenea, pe demonstrarea existenței unui sediu pe teritoriul român, în sensul prevăzut de art. 2 pct. 10 din Regulament. Astfel, creditorii locali sau reprezentanții debitoarei trebuie să probeze că punctul de lucru din București reprezintă un loc de operare stabil, unde se desfășoară o activitate economică netranzitorie cu resurse umane și bunuri sau servicii. Îndeplinirea acestor criterii tehnice este fundamentală pentru recunoașterea competenței instanțelor române de a gestiona procedura secundară și pentru asigurarea protecției juridice a activelor situate în România.
Dispozițiile Regulamentului referitoare la dreptul unui creditor de a solicita deschiderea unei proceduri secundare urmăresc mai ales compensarea efectelor aplicării universale a dreptului statului membru pe teritoriul căruia este deschisă procedura principală, permițând, în anumite condiții, deschiderea unor proceduri secundare în vederea protejării inclusiv a intereselor locale. Noțiunea „sediu” ar trebui interpretată în sensul că poate include locul de derulare a operațiunilor unei societăți debitoare pe teritoriul statului membru în care se află o sucursală a acestei societăți, în caz contrar, interesele creditorilor stabiliți în acest stat membru nu ar beneficia de protecția prevăzută de Regulament sub forma deschiderii unei proceduri secundare. Or, atunci când adoptă dispozițiile naționale care stabilesc condițiile pentru deschiderea unei proceduri secundare, statele membre sunt obligate, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene de Justiție, să se asigure că efectul util al Regulamentului, ținând seama de obiectul său, este îndeplinit.
De ce solicită creditorii români procedura secundară de insolvență și de ce sunt respinse cererile în practică
Deschiderea unei proceduri secundare sau teritoriale în România oferă creditorilor locali un mecanism important de protecție a creanțelor, permițând societății unice să fie citată prin sucursala sa pentru a răspunde cu bunurile și drepturile aflate pe teritoriul național. Conform Regulamentului 848/2015, această procedură facilitează aplicarea unor măsuri de conservare imediate, precum interdicția de a deplasa sau înstrăina activele situate în statul unde se află sediul secundar, asigurând astfel integritatea masei credale în beneficiul antreprenorilor români.
Totodată, un avantaj major al inițierii unei astfel de proceduri este cooperarea judiciară transfrontalieră, care permite schimbul reciproc de informații între procedura principală și cea secundară. Astfel, creditorii pot beneficia de transparență în procesul de depunere și verificare a declarațiilor de creanță și pot identifica mai ușor activele societății-mamă disponibile local. Aceste instrumente juridice sunt concepute pentru a proteja drepturile creditorilor autohtoni, oferindu-le pârghii eficiente de control asupra patrimoniului debitoarei străine aflat sub jurisdicția română.
Din jurisprudența recentă a instanțelor din România rezultă că cererile formulate de creditorii români de deschidere a procedurii secundare de insolvență a unei societăți cu sediul principal într-un stat membru UE si o sucursală/ agenție înregistrată în România sunt respinse ca fiind formulate împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.
Instanțele subliniază aplicabilitatea directă a Regulamentului (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență este posibilă doar în condițiile art. 3 alin. (2), stabilind că cererea de deschidere a unei proceduri de insolvență în România trebuie formulată obligatoriu împotriva societății-mamă, în calitate de titulară a patrimoniului de pe teritoriul statului membru. Deoarece sucursala este considerată un dezmembrământ fără personalitate juridică și fără bunuri proprii, judecătorii rețin că starea de insolvență se verifică exclusiv prin raportare la entitatea principală, recunoașterea procedurii principale deschise în alt stat membru fiind automată și necondiționată de publicarea prealabilă în evidențele ONRC. Deși există hotărâri care sugerează că sucursala ar putea răspunde pentru obligații asumate în nume propriu, majoritatea practicii judiciare confirmă că lipsa capacității de folosință a sucursalei atrage respingerea cererilor îndreptate greșit, impunând o strategie procesuală riguroasă pentru citarea corectă a societății-mamă prin reprezentanții săi legali.
Respingerea cererilor de deschidere a procedurii secundare: Analiza practicii judiciare recente
Este de observat, sub un prim aspect, că formularea „societate mamă” vs. entitate fără capacitate procesuală de folosință în situația societății unice cu un sediu principal într-un stat membru UE si cu sucursale, agenții înregistrate în România, vine în contradicție cu considerentele cuprinse în Decizia nr. 6 din 15 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situația în care titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ.
S-a stabilit de către instanța supremă că, în situațiile în care titlul executoriu vizează un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi determinată prin raportare la sediul secundar al debitoarei. Potrivit art. 227 alin. (2) din Codul civil, sucursalele și punctele de lucru reprezintă sedii secundare ce conferă persoanei juridice apartenență teritorială, fiind atribute de identificare dovedite prin registrele de publicitate. În consecință, ori de câte ori aceste structuri apar în titlul executoriu ca titulari ai obligațiilor ce trebuie aduse la îndeplinire, instanța de executare competentă poate fi judecătoria în circumscripția căreia se află sediul dezmembrământului, deoarece acesta corespunde din punct de vedere legal noțiunii de sediu al debitorului, asigurând astfel o aplicare corectă a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Procedura de insolvență ca executare silită concursuală: Relevanța Deciziei ÎCCJ nr. 6/2023 pentru procedurile secundare de insolvență
Insolvența este definită ca o procedură concursuală de executare silită cu caracter special, motiv pentru care deciziile instanței supreme devin extrem de relevante pentru clarificarea condițiilor de deschidere a procedurii secundare în cazul sucursalelor din România. Într-un context în care jurisprudența națională este încă marcată de interpretări contradictorii, este important să se recunoască faptul că doar societatea unică deține capacitatea de a avea drepturi și obligații proprii. Prin urmare, orice raport juridic atribuit sucursalei se naște, în realitate, direct în patrimoniul societății-mamă, indiferent de locația sediilor sale secundare în diverse state membre ale Uniunii Europene.
Sucursala nu este o entitate independentă, ci o modalitate de extindere a întreprinderii fondatoare, fiind creată cu scopul de a facilita realizarea investițiilor de capital extern și desfășurarea unei activități economice proprii. Aceasta este înființată prin voința și fondurile societății mamă, care îi alocă resursele necesare pentru organizare și funcționare. Din această perspectivă, sucursala servește drept instrument teritorial prin care societatea mamă își îndeplinește obiectivele comerciale, justificând astfel aplicarea unitară a normelor de insolvență asupra întregului patrimoniu al entității juridice unice.
Cum poate fi evitată excepția lipsei capacității de folosință: Strategia procedurală pentru deschiderea procedurii secundare de insolvență în România
Pentru a evita respingerea cererii de deschidere a procedurii secundare pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei, avocații din cadrul Societății Românești de Avocatură Pavel, Mărgărit și Asociații recomandă formularea acțiunii direct împotriva societății-mamă din statul membru UE unde se află centrul intereselor principale (COMI). Este esențial ca citarea să se realizeze atât la sediul principal al debitoarei, prin practicienii desemnați în procedura principală (dacă aceasta a fost deja inițiată), cât și la sediul sucursalei din România. În acest sens, se solicită judecătorului sindic aplicarea art. 38 alin. (1) din Regulamentul 848/2015, care impune instanței notificarea imediată a practicianului străin sau a debitorului în posesie, oferindu-le acestora posibilitatea legală de a fi audiați cu privire la cererea formulată.
Suplimentar, pentru o protecție sporită a masei credale, creditorii pot solicita judecătorului român, prin ordonanță președințială, dispunerea unor măsuri de conservare urgente în temeiul art. 38 alin. (3) din Regulament, raportat la art. 70 din Legea nr. 85/2014. Aceste demersuri vizează blocarea oricăror încercări de a deplasa sau înstrăina activele debitoarei aflate pe teritoriul României, precum și suspendarea operațiunilor de transfer al bunurilor sau drepturilor patrimoniale. Prin aplicarea acestor măsuri sub sancțiunea nulității, se garantează conservarea patrimoniului local și protejarea intereselor creditorilor români până la soluționarea definitivă a cererii de deschidere a procedurii de insolvență.
„Noile măsuri procedurale privind citarea corectă a societății mamă trebuie tratate cu atenție pentru a evita respingerea cererilor de deschidere a procedurii secundare din cauza lipsei capacității de folosință a sucursalei”, a declarat Dr. Radu Pavel, Avocatul Coordonator al Societății Românești de avocatură Pavel Mărgărit și Asociații.
„Clarificarea statutului juridic al sucursalei și utilizarea corectă a mecanismelor de notificare prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 848/2015 sunt obligatorii pentru a depăși barierele procedurale legate de capacitatea de folosință și pentru a asigura creditorilor locali accesul la activele debitoarei din România”, a declarat Dr. Nicoleta Mirela Năstasie, Avocat Senior, practician în insolvență, al Societății Românești de avocatură Pavel Mărgărit și Asociații.
În concluzie, insolvența în România pentru societățile străine cu sedii secundare este o procedură complexă care necesită o armonizare atentă între Regulamentul (UE) 848/2015 și legislația națională pentru a depăși obstacolele legate de capacitatea de folosință a sucursalei. Succesul unei cereri de deschidere a procedurii secundare depinde de o strategie procedurală riguroasă care să includă citarea corectă a societății mamă și solicitarea măsurilor de conservare a activelor locale.
