de Ciprian Dumitru Muscă,
președintele ASFOR – Asociația Forestierilor din România
România trebuie să aleagă ce fel de viitor își dorește pentru pădurile sale. Nu între protecție și exploatare – această dilemă falsă a dominat prea mult dezbaterea publică – ci între două viziuni asupra conservării: una care presupune retragerea omului din ecosistem și una care înțelege că gestionarea activă, bazată pe știință, este forma cea mai eficientă de protecție.
Recentul proiect de ordonanță de urgență privind desemnarea zonelor de protecție strictă a reaprins această dezbatere. Organizații de mediu invocă necesitatea unui „veto” științific și contestă ideea de a consulta proprietarii și comunitățile locale. Din perspectiva ASFOR, miza reală nu este dacă protejăm sau nu, ci cum definim protecția. Și aici, diferența de viziune este fundamentală.
Protecția înseamnă responsabilitate, nu interdicție
A proteja nu înseamnă a pune un lacăt pe pădure și a aștepta ca fenomenele climatice extreme, bolile sau dăunătorii să o degradeze. O pădure sănătoasă este o pădure gestionată. Argumentul conform căruia 10% din teritoriu trebuie lăsat „în voia naturii” poate părea nobil în teorie, dar ignoră realitățile socio-economice și biologice care fac diferența între conservare eficientă și abandon cu consecințe imprevizibile.
Experiența europeană confirmă acest lucru. Finlanda, țară cu o tradiție de conservare la fel de puternică precum cea de silvicultură, generează anual 30 de miliarde de euro din bioeconomie tocmai pentru că tratează pădurea ca pe o resursă gestionată inteligent, nu ca pe un monument intangibil. Austria investește masiv în subvenții pentru încălzirea pe bază de biomasă forestieră, reducând simultan dependența de combustibili fosili și menținând sănătatea pădurilor prin recoltare planificată.
În economiile forestiere avansate, fiecare hectar de pădure gestionată activ poate genera între 1.000 și 3.000 EUR valoare anuală prin integrarea în circuite de bioeconomie circulară, față de 5–300 EUR/ha în modelele tradiționale de exploatare.
Aceste cifre nu sunt abstracții. Ele reflectă o realitate pe care sectorul forestier românesc o cunoaște și pe care o poate replica, dacă politicile publice îi oferă cadrul adecvat în loc să îl împiedice.
Dimensiunea democratică: proprietate, compensații, legitimitate
A ignora dreptul de proprietate sau vocea consiliilor locale nu este doar o problemă de legalitate, ci una de democrație. Proprietarul pădurii – fie el statul sau un cetățean privat – este primul interesat ca acea resursă să rămână viguroasă pentru generațiile viitoare. A introduce restricții drastice fără un sistem de compensații echitabil, funcțional și plătit la timp nu este protecție – este expropriere mascată.
Integrarea acordului proprietarului în procesul de desemnare a ariilor protejate nu reprezintă o „invenție pentru a evita plata”, așa cum se afirmă în spațiul public. Este o aliniere la bunele practici europene și la respectarea drepturilor fundamentale. Nu putem invoca „interesul public major” în timp ce ignorăm interesul concret al comunităților care depind direct de acea pădure și care nu au primit nicio compensație pentru restricțiile deja existente.
Datele existente arată că sistemul actual de compensații funcționează deficitar. Întârzierile la plată, birocrația excesivă și sumele insuficiente au generat o neîncredere profundă în rândul proprietarilor și al comunităților locale. A extinde suprafețele protejate fără a rezolva mai întâi aceste disfuncționalități structurale nu va produce protecție – va produce rezistență socială și, inevitabil, eșec.
Pădurea și clima: contribuția invizibilă pe care Europa o ignoră
Legătura dintre pădure și climă este subiectul momentului. Însă dezbaterea publică se concentrează aproape exclusiv pe stocarea carbonului în pădurile în picioare, ignorând un mecanism la fel de important: efectul de substituție.
Ce înseamnă aceasta concret? Atunci când lemnul recoltat dintr-o pădure gestionată durabil înlocuiește materiale cu amprentă de carbon ridicată – beton, oțel, materiale plastice – emisiile evitate reprezintă un beneficiu climatic real, dar care nu apare în niciun bilanț național de carbon conform metodologiilor actuale LULUCF.
O casă de 150 mp construită din lemn generează, prin stocarea carbonului în structură și prin înlocuirea materialelor convenționale, un beneficiu net de 80–140 tone CO₂. La scară națională, o politică coerentă de construcții din lemn ar putea genera economii de 0,8–1,4 milioane tone CO₂ anual.
Acesta este ciclul complet al gestionării forestiere responsabile: pădure îngrijită activ → lemn recoltat planificat → produse din lemn care stochează carbon pe termen lung → înlocuirea materialelor cu amprentă ridicată → regenerare naturală sau plantată → captare continuă de CO₂. Niciun alt material de construcție nu oferă un circuit atât de complet.
Pădurile abandonate gestionării active nu rămân însă „seifuri de carbon”. În contextul secetelor prelungite și al temperaturilor extreme, ele devin vulnerabile la incendii, atac de dăunători și degradare biologică accelerată – transformându-se din rezervoare de carbon în surse nete de emisii. Incendiile forestiere din sudul Europei în 2023-2024 au demonstrat cu brutalitate că non-intervenția nu este o garanție de protecție, ci, în condiții climatice adverse, o rețetă pentru pierderi ireversibile.
ASFOR solicită includerea explicită a efectului de substituție în metodologiile europene de contabilizare a carbonului, în contextul revizuirii cadrului LULUCF 2026-2027. România, cu 6,9 milioane de hectare de pădure și o tradiție silvică seculară, are atât interesul, cât și legitimitatea de a conduce această dezbatere la nivel european.
Răspuns la narativul „blocării”
Criticile adresate autorităților centrale pentru „lipsă de activism” ignoră un principiu esențial: rolul unui minister al mediului nu este să fie o scenă de activism, ci să fie un garant al echilibrului între mediu, economie și societate. Acest echilibru nu se obține prin presiune mediatică, ci prin analiză tehnică riguroasă și consultări reale cu toate părțile implicate.
Comunitatea forestieră nu se opune protecției naturii. Silvicultura – disciplină veche de secole – a demonstrat că intervenția umană controlată poate spori biodiversitatea, reziliența și capacitatea de adaptare a pădurilor. Ceea ce contestăm este transformarea conservării într-un instrument de conflict social, care exclude dimensiunea umană din ecosistem și care tratează comunitățile locale ca pe obstacole, nu ca pe parteneri.
O propunere concretă: de la conflict la parteneriat pentru pădure
ASFOR propune autorităților, organizațiilor de mediu și mediului academic un cadru de dialog structurat, bazat pe trei principii:
În primul rând, protecție strictă acolo unde știința o cere cu adevărat, pe baza evaluărilor tehnice independente, nu a presiunii mediatice. Fiecare desemnare de zonă protejată trebuie să fie însoțită de o evaluare a impactului socio-economic și de un plan de compensații funcțional înainte de intrarea în vigoare a restricțiilor.
În al doilea rând, gestionare durabilă ca normă, nu ca excepție. Pădurile României merită îngrijire activă, profesionistă, bazată pe cele mai bune practici europene. Modelele europene testate demonstrează că producția și protecția nu sunt antagonice – sunt complementare.
În al treilea rând, recunoașterea contribuției climatice complete a sectorului forestier, inclusiv a efectului de substituție, în cadrul politicilor europene de carbon. România trebuie să își asume un rol activ în revizuirea LULUCF și în dezvoltarea Cadrului European de Certificare a Eliminărilor de Carbon (CRCF), care va deveni operațional din 2026.
Pădurea românească merită mai mult decât dispute politice sau postări virale. Merită respect pentru cei care o îngrijesc, știință în locul lozincilor și o viziune pe termen lung care să asigure atât sănătatea naturii, cât și bunăstarea oamenilor.
Silvicultura nu este inamicul naturii. Este principala sa linie de apărare.
