de Bogdan Petre, analist,
vicepreşedinte al Asociației pentru Studii şi Prognoze Economico-Sociale (ASPES),
redactor-șef revista Economistul
De aici plecăm, un adevăr greu de acceptat: ajutor fără respect. România plătește, iar Ucraina închide școlile românești. Din nefericire am ajuns într-un punct critic al propriei slăbiciuni diplomatice: România ajută Ucraina din toate punctele de vedere, fără să aibă niciun interes real, fără să ceară nimic în schimb, fără strategie, doar din incompetență și servilism politic. În timp ce alte state europene, precum Polonia, își calculează atent fiecare pas și negociază contracte pentru reconstrucția Ucrainei, România funcționează pe principiul „dăm, dar nu întrebăm de ce”. Nu e vorba despre solidaritate, ci despre o lipsă totală de viziune, care ne costă scump economic și cultural.
Conform estimărilor bazate pe declarații oficiale și rapoarte fragmentare, între februarie 2022 și iunie 2025, România a oferit Ucrainei ajutoare militare, financiare și umanitare în valoare de aproximativ 1,5 miliarde de euro, adică 0,6% din PIB. Lipsa unui raport oficial complet din partea autorităților române face ca aceste cifre să fie doar o aproximare, ceea ce ridică întrebări suplimentare despre gestionarea banilor publici. Cea mai gravă problemă nu e cuantumul, ci faptul că valoarea exactă și structura acestor ajutoare sunt secretizate. În orice alt stat membru al Uniunii Europene, sprijinul oferit Ucrainei este public, transparent, defalcat pe componente. România însă alege calea opacității totale. Nici Ministerul Finanțelor, nici Ministerul Apărării și nici Guvernul nu publică date complete privind sumele și natura sprijinului. Asta înseamnă un lucru simplu: banii publici se duc, dar cetățenii nu au dreptul să știe cât, cum și pentru ce.
În timp ce noi finanțăm, fără control, o țară aflată în război, aceeași Ucraină răsplătește România prin reducerea drastică a școlilor cu predare în limba română, prin marginalizarea comunităților românești și prin închiderea bisericilor în care slujbele se țin în limba română. În regiunea Cernăuți, autoritățile ucrainene au decis să reducă numărul liceelor cu predare în limba română de la 20 la doar 4, limitând accesul la educație în limba maternă și distrugând treptat identitatea culturală a unei comunități de peste 400.000 de români. În Odesa, încă se mai folosește oficial expresia „limba moldovenească”, în pofida deciziei recente a Ministerului Educației de la Kiev de a recunoaște limba română ca limbă oficială de predare. Progresul e minim, atitudinea ostilă persistă. Kievul cere ajutor de la București, dar nu respectă comunitatea românească din Ucraina, nu respectă drepturile fundamentale ale românilor de acolo și nici acordurile internaționale pe care le-a semnat.
În același timp, România s-a transformat într-un stat care își ignoră propriii cetățeni pentru a-i privilegia pe refugiații ucraineni. Prin ordonanțele prelungite până la finalul lui 2025, un refugiat ucrainean primește lunar 500 lei dacă e singur sau 1.500 lei pentru o familie, plus sume forfetare de până la 2.000 lei pe lună, pentru chirii, alocații, burse, acces gratuit în școli, transport și servicii medicale. Sunt bani publici, ai contribuabilului român, care se confruntă în același timp cu spitale nefinanțate, școli închise și lipsă cronică de investiții în educație. Este absurd să vezi cum statul român găsește resurse pentru refugiați, dar nu pentru propriii profesori sau medici. România trebuie să condiționeze orice sprijin viitor de respectarea drepturilor comunității românești din Ucraina și de transparența cheltuielilor publice, transformând solidaritatea într-un parteneriat real, nu într-un act de subordonare.
Adevărata problemă este că această generozitate necontrolată vine fără strategie. România nu a cerut niciun avantaj concret în schimbul sprijinului oferit: nu contracte pentru companiile românești în programele de reconstrucție a Ucrainei, nu garanții pentru protejarea minorității române, nu parteneriate economice reale. Nimic. Alte state au făcut-o. Polonia, Germania, Franța, Italia, SUA, toate și-au securizat pozițiile economice pentru perioada postbelică, toate au deschis linii de colaborare cu guvernul ucrainean pentru reconstrucția infrastructurii, pentru furnizarea de energie, materiale de construcții, servicii. România, în schimb, tace și plătește.
Mai mult, lipsa totală de transparență asupra ajutorului acordat și asupra modului în care acești bani sunt gestionați alimentează suspiciunea că nu mai vorbim despre solidaritate, ci despre un mecanism politic netransparent. Nu există nicio structură publică de monitorizare, niciun raport detaliat, nicio informare parlamentară constantă. Se invocă „siguranța națională”, dar de fapt se ascunde incompetența. Nu este prima dată când România își sacrifică interesele naționale pentru a câștiga simpatia altora. Istoria ne arată că astfel de abordări, precum concesiile făcute fără reciprocitate în trecut, au costat scump țara. Lecția rămâne neînvățată.
Pe plan intern, consecințele acestei politici sunt vizibile. România are un sistem educațional în colaps, spitale subfinanțate, infrastructură sanitară prăbușită și o lipsă totală de investiții în resursa umană. Profesorii, medicii, cercetătorii, toți se confruntă cu tăieri, amânări, subfinanțări cronice. În loc să finanțăm educația și sănătatea, direcționăm miliarde către un conflict care nu este al nostru. În loc să reformăm economia internă, finanțăm un război din care nu vom obține nimic. România trebuie să adopte o poziție fermă: să negocieze contracte pentru firmele românești în reconstrucția Ucrainei, să ceară garanții pentru comunitatea românească și să publice rapoarte transparente. Doar așa vom fi un actor care își apără demnitatea, nu un coridor al intereselor altora.
Politic, România se află într-o poziție de subordonare totală. Suntem printre ultimele state europene care și-au apărat interesele naționale în raport cu Ucraina. Nu am cerut compensații, nu am cerut garanții, nu am condiționat sprijinul de respectarea drepturilor minorității române, nu am negociat accesul companiilor românești la contractele de reconstrucție. Pur și simplu, am acceptat să plătim fără să primim nimic în schimb. Asta nu e diplomație, e trădare de interese economice și strategice.
Când o țară ajunge să investească mai mult în problemele altora decât în propriile nevoi, înseamnă că guvernările din ultimii ani și cea actuală au eșuat lamentabil. România trăiește astăzi această realitate. Ne lăudăm că suntem „parteneri strategici” ai Ucrainei, dar în fapt suntem plătitori pasivi ai unei note de plată care nu ne aparține. Ucraina primește bani, adăpost, hrană, sprijin politic și diplomatic. România primește în schimb tăcere, dispreț total din partea autorităților ucrainiene și un viitor incert.
Niciun stat sănătos la cap nu își abandonează propriii cetățeni pentru a susține, necondiționat, un alt stat. Niciun stat responsabil nu secretizează informațiile despre cheltuielile publice. Niciun stat care se respectă nu acceptă să fie umilit diplomatic. România o face însă zi de zi, cu seninătate, într-o tăcere complice a clasei politice care confundă slugărnicia cu politica externă.
Actuala guvernare ar trebui să urmărească interesul României așa cum o fac toate celelalte țări ale UE, dar mai ales SUA, care prin președintele Trump negociază la sânge orice posibil ajutor acordat Ucrainei direct sau indirect. Trebuie să negociem și noi o poziție de forță în reconstrucția Ucrainei, altfel vom rămâne o simplă rută de transport pentru interesele altora. Vom fi coridorul pe care trec resursele, nu statul care le controlează. O colonie financiară docilă, care plătește pentru războaiele altora în timp ce își condamnă propriii copii la sărăcie, spitalele la ruină și școlile la analfabetism. România nu mai ajută, România se sacrifică fără sens. Am ajuns să confundăm slugărnicia cu diplomația și prostia cu generozitatea. Iar istoria nu iartă națiunile care își trădează propriul interes național pentru aplauze străine.
Romania Helps, Ukraine Repays with Contempt. The Bitter Lesson of a One-Sided Alliance
Here’s the harsh truth we must confront: aid without respect. Romania pays, while Ukraine cuts Romanian schools. We’ve reached a critical point of our own diplomatic weakness: Romania supports Ukraine in every way, without any real interest, without demanding anything in return, without strategy, only out of incompetence and political subservience. While other European states, like Poland, carefully calculate each step and negotiate contracts for Ukraine’s reconstruction, Romania operates on the principle of “we give, but don’t ask why.” This isn’t solidarity; it’s a complete lack of vision, costing us dearly economically and culturally.
According to estimates based on official statements and fragmented reports, between February 2022 and June 2025, Romania has provided Ukraine with military, financial, and humanitarian aid worth approximately €1.5 billion, or 0.6% of its GDP. The absence of a comprehensive official report from Romanian authorities makes these figures mere approximations, raising further questions about the management of public funds. The most serious issue isn’t the amount, but the fact that the exact value and structure of this aid are classified. In any other EU member state, support for Ukraine is public, transparent, and broken down by components. Romania, however, chooses complete opacity. Neither the Ministry of Finance, the Ministry of Defense, nor the Government publishes detailed data on the amounts and nature of the support. This means one simple thing: public money is spent, but citizens have no right to know how much, how, or for what.
While we fund a country at war without oversight, Ukraine repays Romania by drastically reducing the number of schools teaching in Romanian, marginalizing Romanian communities, and closing churches where services are held in Romanian. In the Chernivtsi region, Ukrainian authorities have decided to reduce the number of high schools teaching in Romanian from 20 to just 4, limiting access to education in the mother tongue and gradually destroying the cultural identity of a community of over 400,000 Romanians. In Odesa, the term “Moldovan language” is still officially used, despite the recent decision by Kyiv’s Ministry of Education to recognize Romanian as an official teaching language. Progress is minimal, and the hostile attitude persists. Kyiv demands aid from Bucharest but does not respect the Romanian community in Ukraine, their fundamental rights, or the international agreements it has signed.
At the same time, Romania has become a state that ignores its own citizens to prioritize Ukrainian refugees. Through ordinances extended until the end of 2025, a Ukrainian refugee receives 500 lei per month if alone, or 1,500 lei for a family, plus lump sums of up to 2,000 lei per month for rent, allowances, scholarships, free access to schools, transport, and medical services. These are public funds, paid by Romanian taxpayers, who face underfunded hospitals, closed schools, and a chronic lack of investment in education. It’s absurd to see the Romanian state find resources for refugees but not for its own teachers or doctors. Romania must condition any future support on respect for the rights of the Romanian community in Ukraine and transparency in public spending, turning solidarity into a real partnership, not an act of subordination.
The real problem is that this uncontrolled generosity lacks strategy. Romania has not demanded any concrete advantages in return for its support: no contracts for Romanian companies in Ukraine’s reconstruction programs, no guarantees for protecting the Romanian minority, no real economic partnerships. Nothing. Other states have done so. Poland, Germany, France, Italy, and the US have all secured economic positions for the post-war period, establishing cooperation lines with the Ukrainian government for infrastructure reconstruction, energy supply, construction materials, and services. Romania, meanwhile, remains silent and pays.
Moreover, the total lack of transparency regarding the aid provided and how these funds are managed fuels suspicions that this is no longer about solidarity but about an opaque political mechanism. There is no public monitoring structure, no detailed report, no consistent parliamentary briefing. “National security” is invoked, but in reality, it’s incompetence being hidden. This isn’t the first time Romania has sacrificed its national interests to gain others’ approval. History shows that such approaches, like concessions made without reciprocity in the past, have cost the country dearly. The lesson remains unlearned.
Domestically, the consequences of this policy are evident. Romania’s education system is collapsing, hospitals are underfunded, healthcare infrastructure is crumbling, and there’s a complete lack of investment in human resources. Teachers, doctors, and researchers face cuts, delays, and chronic underfunding. Instead of funding education and healthcare, we direct billions toward a conflict that isn’t ours. Instead of reforming the domestic economy, we finance a war from which we’ll gain nothing. Romania must take a firm stance: negotiate contracts for Romanian companies in Ukraine’s reconstruction, demand guarantees for the Romanian community, and publish transparent reports. Only then will we be an actor defending its dignity, not a corridor for others’ interests.
Politically, Romania is in a position of complete subordination. We are among the last European states to defend our national interests in relation to Ukraine. We haven’t demanded compensation, guarantees, or conditioned our support on respect for the Romanian minority’s rights, nor have we negotiated access for Romanian companies to reconstruction contracts. We’ve simply accepted to pay without receiving anything in return. That’s not diplomacy; it’s a betrayal of economic and strategic interests.
When a country invests more in others’ problems than in its own needs, it means the governments of recent years, including the current one, have failed miserably. Romania is living this reality today. We boast of being Ukraine’s “strategic partners,” but in reality, we’re passive payers of a bill that isn’t ours. Ukraine receives money, shelter, food, and political and diplomatic support. In return, Romania gets silence, complete contempt from Ukrainian authorities, and an uncertain future.
No sane state abandons its own citizens to unconditionally support another. No responsible state hides information about public spending. No self-respecting state accepts diplomatic humiliation. Yet Romania does so daily, with complacency, in a complicit silence from a political class that confuses subservience with foreign policy.
The current government should pursue Romania’s interests as other EU countries do, and especially the US, which, through President Trump, negotiates fiercely any potential aid to Ukraine, direct or indirect. We must negotiate a strong position in Ukraine’s reconstruction, or we’ll remain a mere transport route for others’ interests. We’ll be the corridor through which resources pass, not the state controlling them. A docile financial colony, paying for others’ wars while condemning its own children to poverty, its hospitals to ruin, and its schools to illiteracy. Romania no longer helps; it sacrifices itself senselessly. We’ve come to confuse subservience with diplomacy and foolishness with generosity. And history doesn’t forgive nations that betray their own national interest for foreign applause.
