de Laurențiu Stan, consultant financiar, Kapital Minds
Într-o Europă în care regulile fiscale devin mai importante ca niciodată, modul în care fiecare stat își gestionează bugetul reflectă nu doar prioritățile economice, ci și gradul de responsabilitate a clasei politice. Criza pandemică a oferit o scuză convenabilă pentru derapaje temporare, dar perioada de „toleranță fiscală” s-a încheiat. Astăzi, România și Polonia, două economii comparabile ca mărime și poziție geostrategică, se află în fața unui test de credibilitate. Iar diferențele dintre cele două țări vecine sunt din ce în ce mai clare.
În 2021, ambele țări aveau încă deficite mari, moștenire a cheltuielilor ridicate cauzate de pandemie. Diferențele au început să apară din 2022, când Polonia a ales o cale treptată de consolidare fiscală, în timp ce România a continuat pe traiectoria unui deficit cronic, aproape structural, guvernanții continuând să angajeze cheltuieli ca și cum ar fi fost încă în stare de urgență națională. În timp ce Varșovia comunica măsuri clare pentru reducerea deficitului în anii următori, Bucureștiul miza pe „creștere economică viitoare” și „reforme asumate în PNRR”. Creșterea economică a înșelat, însă, așteptările mult prea optimiste, economia României înregistrând o creștere reală a PIB-ului de doar 2,4% în 2023, iar în 2024 ritmul de creștere a încetinit semnificativ, ajungând la 0,9%, cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu, cu excepția anului 2020 marcat de pandemie.
Conform datelor Comisiei Europene, în 2024 deficitul bugetar al Poloniei a atins 6,6% din PIB. Este un nivel ridicat, dar explicabil prin creșterea bruscă a cheltuielilor pentru apărare, în contextul amenințării rusești de la graniță. În schimb, România a depășit 9,3% din PIB, fără o justificare credibilă – în afară de populism electoral, ineficiență fiscală și lipsă de voință și putință politică.
Între cele două economii există și diferențe mari la capitolul veniturilor. În timp ce Polonia colectează în jur de 38–40% din PIB ca venituri fiscale, România reușește doar 27–28%. Aceasta nu e o problemă de moment, ci un simptom al unei slăbiciuni instituționale cronice. ANAF-ul românesc e încă subdigitalizat, sistemul fiscal este plin de excepții, iar lupta cu evaziunea se face mai mult în birou decât în economia reală. Dacă luăm doar un exemplu, cel al colectării TVA, realizăm că suntem și aici pe ultimul loc din Europa cu un decalaj de colectare de 30,6% (conform raportului EU VAT Gap Report 2024), adică 8,5 miliarde de euro (cca. 3% din PIB), în timp ce Polonia are un decalaj de colectare a TVA de doar 8,4%, adică 4,4 miliarde de euro (cca. 0,7% din PIB), nivel foarte apropiat de media de 7% la nivelul Uniunii Europene.
Pe partea de cheltuieli, Varșovia a majorat bugetul apărării până la 4,1% din PIB – cel mai mare din NATO. E o alegere strategică, cu costuri mari pe termen scurt, dar cu logică economică și geopolitică. În România, aproape 90% din cheltuielile publice sunt inflexibile – salarii, pensii, asistență socială, subvenții – toate întreținute electoral și aproape imposibil de ajustat fără costuri politice majore. Iar investițiile publice sunt, de regulă, primele sacrificate.
Vecinii noștri nu sunt doar mai disciplinați, ci și mai pricepuți la a dialoga eficient cu cei care îi monitorizează. Polonia a intrat sub incidența procedurii de deficit excesiv în 2024, dar a inițiat imediat un dialog cu Bruxelles-ul, explicând componenta extraordinară a cheltuielilor militare, Comisia Europeană arătând deschidere față de un calendar flexibil de ajustare, care să nu dea peste cap întreaga economie poloneză.
Pe de altă parte, România este în procedură de deficit excesiv din 2020. După patru ani de promisiuni, termenul de reducere a deficitului a fost ratat sistematic. La începutul lunii, Comisia a decis intensificarea procedurii, cu risc real de suspendare a fondurilor europene. Spre deosebire de Polonia, care își protejează resursele europene, autoritățile române par să folosească Bruxelles-ul ca țap ispășitor în comunicarea cu cetățenii, nu ca partener de reformă.
Poate că mulți se întreabă de ce se discută atât de mult despre deficit în ultima perioadă, de parcă nu mai există alte subiecte economice de actualitate, cum ar fi datoria publică, inflația sau cursul de schimb care a depășit recent pragul psihologic și a rămas acolo. Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă își mai amintește cineva un an în care bugetul României să fie pe plus, sau un an în care să fie sub pragul acceptabil de 3% din PIB. Când spun acceptabil, mă refer la faptul că acela este nivelul maxim, nu că ar fi de bine, cum cred guvernanții noștri înmatriculați politic. Totul se reduce la un cuvânt până la urmă: încredere. Cum să aibă investitorii și creditorii străini încredere într-o țară care nu se ține de promisiuni și care își încalcă angajamentele în mod repetat, tratându-le ca pe niște glume spuse la pahar? Din acest punct de vedere, revenind la comparația dintre cei doi ”străjeri” estici ai Europei, Polonia reușește să păstreze un rating de țară stabil (A-/A2) și costuri de finanțare gestionabile. Deși dobânzile au crescut, investitorii au încă încredere în direcția politicii fiscale, chiar dacă rezultatele alegerilor prezidențiale recente nu sunt tocmai pe placul nucleului tare al Europei. România, în schimb, plătește printre cele mai mari dobânzi din UE pentru datoria publică, fiind, deocamdată, încadrați la BBB- de cele trei agenții de rating, care avertizează de ceva vreme că lipsa de măsuri credibile ar putea duce la retrogradarea sub pragul de investment grade. Am ajuns chiar să fim comparați cu țări din lumea a III-a la acest criteriu. Aceasta nu este o simplă diferență tehnică: pierderea ratingului ar însemna dobânzi și mai mari, mai ales în ritmul în care ne împrumutăm pentru a face față cheltuielilor curente, ieșiri masive de capital și deprecierea și mai abruptă a leului, cu efecte negative în lanț pentru întreaga economie.
Comparația între Polonia și România nu este despre cine are deficitul mai mic. Ci despre modul în care este gestionat acel deficit – cu strategie sau cu disperare, cu dialog sau cu derapaj, cu respect pentru contribuabil sau cu promisiuni populiste imposibil de respectat.
România nu duce lipsă de idei, ci de voință politică și disciplină instituțională. Fără reforme profunde în fiscalitate, cheltuieli și administrație, țara riscă să devină exemplul negativ al Uniunii Europene în materie de guvernanță fiscală. Iar costul va fi plătit nu de politicieni, ci de contribuabili, investitori și generațiile viitoare.
În loc să reinventăm scuze, poate că e timpul să învățăm din exemplele celor care nu sunt perfecți, dar măcar își asumă realitatea.
