de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES și
redactor-șef revista Economistul
România trăiește pe credit nu mai este de mult timp o metaforă, e diagnostic crud. După primele şapte luni din 2025, execuţia bugetară înregistrează un deficit de 76,44 miliarde lei, adică 4,04% din PIB, iar proiecţiile oficiale şi cele ale Comisiei Europene arată limpede că deficitul anual riscă să depăşească praguri periculoase pentru stabilitatea financiară. Avem una dintre cele mai mici baze fiscale din Uniunea Europeană: în 2023, taxele şi contribuţiile însumau doar în jur de 27% din PIB, faţă de o medie europeană de aproape 40%. Asta înseamnă că statul pleacă din start cu resurse limitate pentru a susţine cheltuieli sociale uriaşe şi un serviciu al datoriei care creşte accelerat. Practic, România împrumută masiv pentru consum curent: pensii, salarii şi rostogolirea datoriei, foarte rar pentru investiţii care să creeze venituri viitoare. Costul finanţării a explodat: dobânzile şi primele de risc erodează spaţiul bugetar şi transformă fiecare emisiune de obligaţiuni într-o amânare costisitoare a plăţii, nu într-o soluţie de dezvoltare.
Datoria publică a trecut deja la modul real de 61% la sfârșitul acestei luni din PIB, faţă de 35% în 2019, depășind periculos pragul de 60% care, conform regulilor europene, declanşează automat proceduri de corecţie. România se află deja din 2020 în procedura de deficit excesiv, iar faptul că ţinta de reducere nu este respectată atrage nu doar sancţiuni formale, ci şi riscul suspendării unor fonduri europene, ceea ce se și întâmplă în mod real. În paralel, România va plăti în 2025 peste 55 de miliarde de lei doar pe dobânzi, echivalentul unui buget al Educaţiei aruncat la coşul datoriilor. Este o realitate absurdă: în loc să finanțăm şcoli şi spitale, finanţăm greşelile trecutului. Mai grav, creşterea economică reală este estimată la sub 0,9% pentru 2025, o evoluţie aproape irelevantă care este înghiţită integral de deficit, importuri şi costul creditului. Cu alte cuvinte, economia nu produce resurse noi, ci doar întreţine, prin împrumuturi, o spirală nesustenabilă.
Comparativ cu vecinii noştri, tabloul este şi mai sumbru: Polonia are o datorie publică de circa 52% din PIB, Ungaria 73% dar cu o bază fiscală de peste 36% din PIB cu un management total diferit caracterizat de un control politic centralizat, diversificare a riscurilor și negociere agresivă cu UE, permițând o datorie mare să fie “gestionabilă” prin venituri mai stabile si Bulgaria sub 25%. România nu doar că pleacă dintr-o poziţie mai vulnerabilă, dar îşi asumă datorii scumpe, cu o economie care produce mult sub potenţial. În plus, pierdem anual peste 30% din veniturile potenţiale din TVA, echivalentul a zeci de miliarde de lei, ceea ce ne plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Această gaură fiscală echivalează cu un buget întreg de investiţii ratat, şi explică de ce creditorii ne taxează cu dobânzi mai mari: pentru că statul nu-şi poate controla propriile venituri.
În tot acest timp, PNRR-ul, în forma în care a fost conceput şi implementat, a adăugat o povară fiscală ascunsă. Proiectele au fost supracontractate, multe sunt greu realizabile, iar necesităţile de cofinanţare nu au fost evaluate realist. Rezultatul: riscuri fiscale majore, presiune asupra bugetului şi renegocieri forţate cu Comisia Europeană din poziția “ ghiocelului “. Această arhitectură a PNRR nu a reprezentat interesul naţional, ci mai degrabă a servit altei agende. Fie prin proiectare greşită, fie prin execuţie politică iresponsabilă, s-au privilegiat scheme care au transferat riscul către bugetul României, nu către dezvoltare productivă. Cei care au conceput planul nu au lucrat pentru statul român, ci împotriva lui, orientând interesul public către o logică externă ce sacrifică sustenabilitatea internă.
Din nefericire realitatea e brutală: România plăteşte de foarte mult timp pensiile şi salariile din împrumuturi scumpe, în condiţiile în care resursele fiscale sunt insuficiente şi planurile de investiţii au fost sabotate de supraangajamente şi lipsă de strategie. Dacă nici în acest moment critic nu se taie cheltuielile nejustificate, dacă nu se întăreşte colectarea şi dacă nu se reconfigurează urgent proiectele PNRR pentru a proteja interesul naţional, direcţia e previzibilă: pierderea încrederii creditorilor, creşterea explozivă a costului finanţării şi, inevitabil, o criză în care plata pensiilor şi salariilor nu va mai putea fi garantată, cum altfel ar trebui să ne explicăm ieșirea publică a lui Eugen Rădulescu, consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României. În tot acest timp agențiile de rating urmăresc deja aceste derapaje şi orice retrogradare va scumpi dramatic împrumuturile, accelerând colapsul. În paralel, declaraţiile preşedintelui Nicușor Dan, care a recunoscut public că „România nu are un plan de ţară”, au transmis investitorilor exact semnalul pe care nu trebuia să-l audă: lipsa de viziune şi haos la vârful statului.
România își vinde viitorul pe mărunțișul prezentului, iar generaţiile care vin vor suporta nota de plată a unei politici fiscale făcute împotriva statului, nu pentru el. Iar ceea ce trăim acum, la nivelul cetăţeanului şi al firmelor româneşti, nu este altceva decât un „atac fiscal fără precedent”: taxe crescute arbitrar, birocraţie sufocantă, controale abuzive şi instabilitate legislativă care ucid economia reală şi împing antreprenorii spre faliment via insolvență. Prezentul e deja amanetat, viitorul e deja ipotecat.
Asta este democrația pro-europeană pe care ne-am dorit-o și pentru care am luptat?
