de Marius-Bogdan Petre, vicepreședinte ASPES și
redactor-șef revista Economistul
Situația financiară a României este catastrofală și nu mai poate fi ascunsă în spatele cifrelor cosmetizate. Cheltuielile statului au crescut cu 11,4% față de 2024, iar deficitul a ajuns la 4,04% din PIB. Acesta reprezintă 76,44 miliarde de lei în 2025, comparativ cu 71,04 miliarde de lei în 2024, ceea ce înseamnă o creștere de 5,4 miliarde de lei. Este o gaură bugetară structurală, nu una conjuncturală, iar statul român își plătește astăzi supraviețuirea din datorie. Nu sunt bani pentru investiții și dezvoltare, doar pentru supraviețuirea curentă, iar fiecare încasare e urmărită cu disperare. Aceasta nu mai este gestiune financiară, este terapie intensivă pe datorie.
În aceste condiții, datoria publică a României a ajuns la aproximativ 60% din PIB, la finalul anului 2025, costul dobânzilor pentru datoria publică a României ar putea atinge aproximativ 45 de miliarde de lei anual, ceea ce pune o presiune suplimentară asupra finanțelor publice. În paralel, GAP-ul de TVA rămâne ridicat, estimat la circa 36%, ceea ce evidențiază dificultățile statului de a colecta resursele necesare pentru investiții și dezvoltare.
La orizont se conturează un nou acord cu FMI, unde se discută deja despre un posibil împrumut de aproximativ 30-40 de miliarde de euro. Numai că aceste sume nu vor veni niciodată gratis și nici măcar negociabile. România va avea o marjă foarte redusă de negociere și va primi măsuri impuse potrivit discuțiilor inițiale: TVA ridicat la 24-25%, reduceri de salarii în sectorul public și ajustări brutale care vor fi prezentate drept inevitabile. Împrumuturile acestea ar putea salva lichiditatea pe termen scurt, dar vor arunca economia în recesiune și populația în austeritate.
Dezastrul este deja vizibil. Peste 80% dintre șantierele de investiții au mari întârzieri, cu plăți blocate chiar și 6-9 luni, în unele cazuri de peste un an. Pentru a supraviețui în acest moment, statul ar trebui să taie investiții de aproximativ 15 miliarde de euro, iar consecința directă va fi colapsul sectorului construcțiilor. În 2025, numărul firmelor intrate în insolvență în acest domeniu a crescut cu aproximativ 60% față de 2024, după eliminarea facilităților fiscale și blocarea finanțărilor publice. Blocarea șantierelor echivalează cu sufocarea economiei, iar statul nu mai are resurse să plătească multe dintre proiectele deja începute.
Cum am ajuns aici? Prin supraestimarea veniturilor. Guvernul a trecut în buget încasări „teoretice” de 10 miliarde de euro din digitalizare și dintr-o creștere economică supraestimată în proiecțiile oficiale. Veniturile sunt umflate, dar cheltuielile sunt deja consumate. Măsurile actuale, care se laudă cu reducerea costurilor prin desființarea posturilor neocupate și concedierea a circa 13.000 de angajați la nivel național, aduc economii de aproximativ 1 miliard, o picătură într-un ocean. În schimb, salariile din aparatul public au ajuns la 99,7 miliarde de lei, o povară pe care finanțele nu o mai pot susține.
Concedierea bugetarilor nu va fi suficientă, iar reconversia lor profesională va deveni o problemă socială majoră. România are un deficit de forță de muncă, dar trecerea dinspre un sector public rigid și garantat către un sector privat dinamic și orientat spre performanță nu se face peste noapte. O parte dintre oamenii disponibilizați ar putea fi absorbiți de piață, dar succesul tranziției depinde de profilul lor și de capacitatea de adaptare la ritmul mult mai intens al companiilor private. Din păcate, reconversia profesională nu este punctul nostru forte, iar adaptarea se anunță dificilă și limitată.
Pe fundal, ascunsă după colț se apropie stagflația: o combinație toxică de creștere economică zero, inflație persistentă și șomaj în creștere. Mediul privat se va zgudui din temelii, iar statul nu are niciun mecanism real să amortizeze șocul. Costurile cu dobânzile au explodat și sunt deja nesustenabile. Datoria publică se rostogolește pe termene scurte și la prețuri tot mai mari, ceea ce înseamnă că România își cumpără timp cu costuri insuportabile, împingând în viitor, teleportând incompetența și amânarea deciziilor structurale ale fostelor guvernări.
Nu este doar o problemă de execuție bugetară, ci despre o țară care se află în pragul unui colaps sistemic. Cifrele ascund o realitate brutală: statul a rămas fără resurse, investițiile sunt blocate, mediul privat este în cădere liberă, iar soluțiile nu mai pot veni din artificii contabile, ci doar din decizii radicale. România nu se mai dezvoltă, ci supraviețuiește economic. Fără un set de măsuri clare și asumate, România riscă să rămână captivă într-un cerc vicios al datoriilor, în care fiecare guvern nu face altceva decât să mute nota de plată către generațiile viitoare.
