de Adrian Vasilescu,
consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României
Nu a fost o întâmplare că în a doua parte a veacului al XIX-lea în România modernă s-au adunat laolaltă oameni providențiali, evenimente cardinale și fapte de excepție, care au configurat o epocă istorică luminoasă. Ctitorirea, într-un spațiu și un timp de mari schimbări, la 17-29 aprilie 1880, a celei de-a 16-a bănci centrale din lume, în jurul căreia a fost ridicat repede un „city” veritabil, au constituit evenimente ilustrative atât ca fapte de civilizație, cât și ca opere de educație națională.
Azi, după 145 de ani, rememorăm acele evenimente de la 1880 și din anii care au urmat ca pe o lecție vie de istorie. O lecție ce relevă gândirea acelei epoci în care oameni de o aleasă condiție, cu minți de constructori și cu suflete de artiști, au pus umărul la corectarea perspectivei europene a României. Și totodată la reducerea deficitului de imagine ce împovăra încă statul român.
Faptul că România, o țară din estul Europei – într-un timp în care în lumea toată, din nordul american până în extremul orient japonez, existau numai 15 bănci centrale – își ridica a 16-a bancă centrală de pe planetă a avut un puternic ecou internațional. Iar în mediul intern – deși în unele cercuri politice domina ideea că nu era încă timpul pentru o astfel de instituție – opiniile favorabile au fost majoritare. Când guvernul
I.C. Brătianu a depus în Cameră proiectul legii de înființare a „băncii de scont și circulațiune”, scontarea efectelor de comerț fiind prima cerință a înființării unei bănci centrale în România acelui timp, în Parlament erau întrunite condițiile pentru o largă aprobare.
Spiritul veacului al XIX-lea, ce fusese imprimat în toate fibrele societății românești după Unirea de la 1859, era încărcat de multitudinea de sensuri proprii cuvântului restructurare. Cuvânt care, treptat, pătrunsese în administrație, în învățământ, în economie, în cultură. Din acest spirit s-a întrupat avântul generației de la 1880 soldat cu inserarea României pe harta celor 16 țări ce formau atunci… sistemul global al băncilor centrale. În cei 145 de ani ce au trecut de atunci, banca noastră centrală s-a înscris cu remarcabile contribuții la creșterea rolului băncilor centrale în lume, onorându-și astfel renumele de „Bătrâna Doamnă a piețelor financiare”.
*
Ce rezonanță are azi noțiunea de bancă centrală? Într-un editorial, „The Economist” nota că „indiferent cine ești, patron ori manager, salariat ori pensionar, rentier ori șomer, te-ai împrumutat la o bancă ori ai deschis un depozit bancar, viața ta depinde de băncile centrale; iar tot ce faci și tot ce ai are legătură cu politica băncilor centrale”. Mesaj strâns legat de „dezordinea globală a prețurilor”, flagel pe care, în toată lumea, sondajele de opinie îl evidențiază între problemele recurente cel mai greu de soluționat. Și între cele mai împovărătoare, pentru că întunecă orizontul vieții economice și afectează dramatic gospodăriile populației. Și, mai cu seamă, pentru că și-a înscris între cauzele agravante războiul din Ucraina și celelalte riscuri geopolitice care fac lumea tot mai nesigură.
Timp de cinci ani, câți s-au împlinit în această primăvară, prețurile din piețele de consum de pretutindeni fie au crescut prea mult, fie au scăzut prea mult. Au fost cinci ani de grele încercări, de înfruntări cu șocurile inflaționiste ori deflaționiste, ce au probat capacitatea băncilor centrale de a face din politica lor monetară cel mai puternic calmant pentru prețurile eșuate în dezordine. Și, mai cu seamă, au evidențiat eficiența dobânzii directoare, pe care băncile centrale – în raport cu evaluările multidisciplinare efectuate – au urcat-o ori de câte ori prețurile au fost agitate și au coborât-o în momentele în care au reușit să-i taie agitației din avânt. Mai presus de toate fiind căutată linia de echilibru. Acea linie roșie pe care s-o urmeze dobânda de politică monetară a oricărei bănci centrale. Pentru că, în toți acești cinci ani, când dobânzile au fost trasate sub această linie au încurajat inflația; iar dacă au fost trasate mai sus au descurajat PIB-ul.
Raportându-se la toate aceste cerințe imperative, care va fi obligatoriu să fie respectate cu rigoare și în cele 12 luni următoare, comunicatele băncilor centrale sunt optimiste. În sensul că anticipează, pentru anul 2026, stabilitatea prețurilor din piețele de consum pe liniile strategice de țintire a inflației! Și sunt, în același timp, prudente. În sensul că au în vedere riscurile și incertitudinile lumii în care trăim! Există deci o condiție: „Să fie asigurată o convergență robustă a perspectivelor dinamicii prețurilor cu ratele anualizate recunoscute drept optime in lumea modernă”.
Zilele trecute, Eurostat a făcut public raportul asupra inflației din martie 2025 în cele 27 de țări din Uniunea Europeană. Raport însoțit, ca de obicei, de graficul ce înfățișează scala ratelor prețurilor de consum începând din iunie 2024. Paradigma valorilor măsurabile ale inflației, cu datele din a doua jumătate a anului 2024, ne arată că Banca Națională a României a înfruntat cu rezultate rezonabile șocul inflaționist ce a lovit dintr-o dată SUA, Regatul Unit și Uniunea Europeană în lunile octombrie, noiembrie și decembrie. În plus, România s-a numărat între singurele șase țări, dintre cele 27 din UE, care și-au reluat dezinflația în ianuarie, februarie și martie.
Anii care au trecut din primăvara lui 2020 până prezent, ca și anii 1990-1919, au lăsat băncii noastre centrale o zestre importantă: o experiență acumulată în condiții reale, într-o lume în care s-a confruntat cu șase cicluri inflaționiste ce s-au dovedit a fi fost inevitabile în condițiile etapelor de liberalizare a prețurilor. În timp ce marile bănci centrale din SUA, Regatul Unit și din zona euro nu s-au confruntat cu nicio inflație majoră. În plus, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieșind din normalitate” și alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros”: să facă o politică monetară în acord cu realitățile concrete ale României și, totodată, să nu se distanțeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Cu ochii pe linia roșie.
*
În primăvara anului 1880, când guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul legii de înființare a „băncii de scompt și circulațiune”, devenise evidentă cerința imperioasă ca România să aibă o bancă centrală. Mai mult, erau întrunite și condițiile ca această bancă să aibă succes.
Dacă atât principiile, cât și mecanismul funcționării noii instituții au fost împrumutate din legea constitutivă a Băncii Belgiei, întreaga concepție de organizare a Băncii Naționale a României era românească. Principal autor fiind Eugeniu Carada, „omul-instituție”. Sub bagheta lui, de îndată ce în aprilie 1880 regele Carol I a promulgat legea de înființare și a învestit-o cu sigiliul statului, banca centrală a devenit realitate. A și început să funcționeze în primul său sediu, în fosta clădire a Creditului Funciar Rural.
Cum s-a născut gândul de a pune în funcțiune, într-o societate abia scăpată de durerile feudalismului, o bancă centrală? Și cum a prins viață? Cine și cum l-a înfăptuit? Sunt întrebări incitante, care constituie astăzi teme de reflecție. Mai cu seamă este relevantă ideea că fondarea băncii centrale se înscrie în ansamblul de aspirații și înfăptuiri din România de după Unirea din 1859, toate fiind rezultatul instrucției, al unei educații alese, al dorinței de propășire proprii acelor oameni ai mizelor mari ce s-au format în împrejurările interne și internaționale din acei ani.
Atunci, în secolul al XIX-lea, în a doua lui jumătate, țara întreagă a fost primenită. De fapt, a fost restructurată din temelii. Elita românească a vremii făcuse din modernizarea țării o
idee-program.
*
România și-a făcut bancă centrală înaintea Statelor Unite ale Americii. Dar faptul că SUA și alte state dezvoltate nu s-au repezit să-și ctitorească o astfel de instituție devenise un argument în sprijinul contestatarilor proiectului românesc de acum 145 de ani? Contestatarii care socoteau că Ion C. Brătianu și oamenii politici din jurul lui s-au pripit și că întemeierea Băncii Naționale a venit mult prea devreme au prins curaj! Istoria nu le-a dat însă repetate. Pentru că America a fost cea care pierduse startul. Pe măsură ce secolul al XIX-lea se apropia de final, Statele Unite resimțeau acut cerința presantă a unei bănci centrale. Numai că elita politică și financiară americană a avut nevoie de un șoc puternic – care s-a dovedit a fi criza economica de la începutul secolului XX – ca să înceapă pregătirile pentru organizarea Rezervelor Federale. Pe un alt plan, cel global, către sfârșitul veacului al XIX-lea, multe alte țări ar fi avut nevoie de bănci centrale, care să dea avânt dezvoltării lor economice. Prea puține însă au avut forța și deschiderea de a înfrunta curentele dogmatice ale vremii, multe dominante, care întrețineau teama că băncile centrale ar fi frâne pentru afacerile băncilor comerciale.
România acelor ani, o fâșie de pământ în jurul curburii Carpaților, fără Transilvania, fără Banat, fără Bucovina și Basarabia, fără o bună parte din Dobrogea, avea în schimb o elită politică, economică și intelectuală creativă și cutezătoare, ale cărei vârfuri învățaseră în mari universități din Occident; o elită hotărâtă să ridice țara. Nu întâmplător, în numai 54 de ani, câți au trecut de la Unirea din 1859 și până în anul premergător Primului Război Mondial, România topise trei secole de înapoiere și își făcuse loc între țările care aveau un cuvânt greu de spus în viața economică europeană. Căci în 1913, ca pondere în PIB-ul mondial, Mica Românie o luase înaintea Turciei, Suediei, Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, Greciei, Portugaliei. Iar o importantă locomotivă a acestei înaintări a fost Banca Națională.
Timpurile, imediat după cucerirea independenței, erau grele. Cele mai mari dificultăți, în mersul economiei, erau determinate de maniera în care se derulau tranzacțiile de mărfuri. Cum însă cumpărătorii, de regulă, nu aveau bani ca să-și achite pe loc achizițiile, trecea mult timp până când produsele achiziționate erau procesate și transformate în mărfuri, pe care apoi le puneau în vânzare. Ori, în cazul companiilor comerciale, până când mărfurile cumpărate erau revândute. În consecință, se foloseau pe scară largă efectele de comerț. Vânzătorii de mărfuri primeau, în loc de bani, o cambie; o arhaică poliță ceva mai sofisticată și mai complicată. În fapt, un înscris întocmit în baza unor reguli stricte, prevăzute în Codul de Comerț, în care erau notificate suma datorată de cumpărător celui care-i vânduse, scadența și penalizările ce urmau să fie achitate în caz de întârziere a plății. Cert este că timpul scurs până când plățile ajungeau la scadență – deci până când fabricanții și vânzătorii de mărfuri își primeau plata pentru munca lor, obținând astfel banii necesari pentru reluarea producției – era o puternică frână în calea fluidizării și stimulării afacerilor.
În această ecuație, influențând determinant cursul tipului specific de flux și reflux al economiei românești din penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a intervenit revoluția pusă în mișcare de activarea Băncii Naționale. Cum? A fost generalizat scontul! Concret: deținătorii de efecte de comerț nu mai erau nevoiți să aștepte scadențele ca să-și primească banii. Banca centrală a făcut din scont, încă din cei dintâi ani de funcționare ai ei, principala operațiune. Ceea ce însemna că îi credita pe deținătorii efectelor de comerț imediat ce aceștia aveau nevoie de bani. Contra unei taxe. Și astfel, creditul a intrat în economia românească, a impulsionat afacerile și le-a multiplicat. România intra astfel în circuitul economiei moderne.
*
În anii planificării centralizate, din 1948 până în 1989, BNR și-a pierdut câteva dintre atributele de bancă centrală. Dar nu pe toate. În anii ’90 însă, de la începuturile lor, și le-a recăpătat treptat. Din februarie 1991, când România și-a deschis piața valutară, au fost multe momentele în care BNR a tânjit după o rezervă internațională, pe care s-o poată activa în apărarea leului. I-a fost imposibil s-o adune imediat după decembrie 1989, cauza fiind răzbunarea istoriei. Este însă o certitudine că efortul de a-și face o rezervă valutară consistentă, la care s-a angajat încă din 1991, s-a conjugat strâns cu cel pentru convertibilitatea totală a monedei noastre. O bătălie de 15 ani, care a înlăturat ultimul obstacol din calea aderării României la Uniunea Europeană, ce a făcut ca leul să-și câștige dreptul de a circula liber, „fără viză”, pe toate piețele lumii. Astăzi, pe toate aceste piețe circulă nu doar miliarde de lei și titluri de stat denominate în miliarde de lei, ci și informații despre realitatea internă a României.
*
Din perspectiva a ceea ce reprezintă azi Banca Națională a țării – instituție solidă, comparabilă cu cele mai multe dintre băncile centrale europene – putem cântări cât de puternice și cât de rapide au fost transformările. Și, mai ales, cât de eficient a fost comprimat timpul! Încă din primăvara lui 1991, la început de tranziție, a intrat în vigoare legea ce reflecta atunci noile curente cu privire la organizarea și funcționarea băncilor centrale. Lege care, pentru Banca Națională a României, s-a devenit a fi fost de extremă urgență. În baza noii legi, Parlamentul a votat primul Consiliu de Administrație, urmând de îndată reorganizarea instituției. Au fost formate direcții noi, s-a trecut la elaborarea și conducerea politicii monetare, a politicii valutare, în noul cadru juridic specific economiei de piață.
În 1998, o nouă lege desena direcțiile de armonizare a activității băncii noastre centrale cu noile realități din plan global, marcate de explozia piețelor financiare în împrejurările în care economia de piață s-a extins pe o mare parte a planetei. După numai șase ani, o lege în vigoare și azi a asigurat o mai corectă concordanță între structura băncii centrale și obiectivele pe care societatea românească și le asumase în vederea aderării la Uniunea Europeană. Și, mai cu seamă, a integrării în Uniunea Europeană.
Dacă legea din 1991 a stimulat angajarea BNR în consolidarea infrastructurii, ca stâlp de rezistență al construcției instituționale, legile din 1998 și 2004 au desăvârșit procesul. Dar vremurile erau grele iar drumul, plin de hopuri. Încă din toamna lui 1990, în acel timp la răscruce de transformări radicale, noua conducere a BNR s-a lovit de starea dramatică a spațiului restrâns și grav deteriorat din Palatul Vechi, în care se înghesuia întregul personal. Ce era de făcut? Veteranii, depozitari ai multor informații despre averea imobiliară a instituției, au generat dezbateri despre posibile soluții. Se adunau „capete de probe”. Dar unde erau probele scrise? Actele?!… Speranța era arhiva BNR!
Acolo, în arhivă, într-o dezordine ce putea fi dezarmantă, dispersate în mai multe sedii, erau dosarele cu „acte vechi”, acoperite de praful a patru decenii. Acolo erau documentele originale ce atestau drepturile istorice de proprietate ale băncii centrale. Acesta a și fost motivul pentru care reorganizarea arhivei a devenit o urgență. Au fost căutați specialiști în domeniu. Istorici. Au fost antrenați și juriști. Cerința imediată era clarificarea drepturilor de proprietate și definirea statutului întregului patrimoniu.
Potrivit unor informații, ce păreau să fie veridice, BNR ar fi construit sau achiziționat, din 1881 și până în 1946 inclusiv, când a cumpărat Parcul cu Platani din Cotroceni, în jur de o sută de edificii impunătoare. Când s-a isprăvit numărătoarea, făcută cu actele pe masă, au ieșit 150! Da, 150 de edificii – multe dintre ele remarcabile opere de arhitectură, ridicate în București și în orașele reședință de județ – asigurau funcționarea centralei și a sucursalelor.
*
Desigur, nimic nu a fost simplu. A fost nevoie de timp, de negocieri, de confruntări aprige cu instituții sau cu grupuri din clasa politică ori cu juriști din Parlament, care au acceptat cu greu că Banca Națională, între 1947 și decembrie 1989, a rămas de drept – prin forța legii deci! – moștenitoarea patrimoniului închegat între 1880 și 1946. Sau cum a fost posibil ca Banca Națională, după ce a fost etatizată în 1947, să fie una și aceeași instituție cu Banca Națională de dinainte de această dată, al cărei regim juridic era acela de societate pe acțiuni? Și de ce moștenitorii fostei societăți pe acțiuni de până la 1 ianuarie 1947 nu ar fi… foștii acționari?!… Și cu ce drepturi incontestabile de proprietate ar fi putut să mai rămână Banca Națională a României după Marea Naționalizare de la 11 iunie 1948?!…
Sunt, desigur, întrebări grele! Dar răspunsul la aceste întrebări are și mai multă greutate!… Pentru că nu-l găsim nici în teze politice, nici în doctrine. Îl găsim, stipulat expres, în legi!… În texte de lege de o claritate imbatabilă!
*
O astfel de lege amintește de povestea cu „undița și peștele” – pagină relevantă din istoria gândirii populare pe tema „managementului resurselor umane”. Legea nu indică o „casierie” unde BNR să înainteze cereri de finanțare. Și de unde să primească fondurile financiare pe care să le activeze ca să-și desfășoare politica monetară, să-și îndeplinească toate celelalte obiective și atribuții și, totodată, să-și plătească angajații. Cu totul altul e stilul legii! Băncii Naționale, în spiritul principiilor sănătoase de drept și de economie, i se dă „undița”. Mai departe… legea consfințește până în cele mai mici detalii ce plăți are de făcut banca centrală și în ce limite poate să le facă, și ce contraservicii trebuie să facă pentru a obține banii cu care să-și onoreze datoriile.
Deseori, în dezbateri publice, am auzit rostită întrebarea: „Unde scrie că BNR nu este instituție finanțată de la bugetul statului?”… Scrie în Legea bugetului! În sensul că legea în cauză, al cărui proiect este adoptat de Guvern și votat de Parlament, cuprinde toate instituțiile care sunt finanțate de stat, din banii contribuabililor, fondurile ce le sunt repartizate și pentru ce anume le sunt repartizate. Or, din 1991 și până azi, niciuna dintre legile bugetului de stat, care sunt documente anuale, nu au prevăzut vreun leu pentru BNR. Și nu i-a dat vreun leu Băncii Naționale. Bugetul doar a încasat: 80 la sută din profitul anual, impozitele și taxele pe salariile personalului, pe achizițiile pentru investiții și pe tot ce cumpără pentru a-și desfășura activitatea.
Legea tratează Banca Națională, sub aspectul finanțării, ca pe oricare altă întreprindere din economia de piață. Mai mult, indică piețele în care poate acționa, cum poate acționa, ce reguli este obligată să respecte. Pe piața monetară, bunăoară, legea stabilește inclusiv care sunt cei trei mari jucători care se întâlnesc în această arenă. Banca Națională, care administrează conturile Trezoreriei statului și ale băncilor, fiind obligată să asigure lichiditatea adecvată sistemului financiar-bancar. Sau „ceasul” din turnul pieței valutare – legat de conjuncturi, de o serie lungă de indicatori economici și de un întreg complex de factori psihologici – de unde ni se dau zilnic nu doar „ora exactă” a cursului leu/euro, ci o mulțime de alte informații semnificative despre starea de sănătate a întregii economii.
Prima lege de după 1989 a venit repede, în martie 1991, după ce – cu sprijinul experților de la FMI și din marile bănci centrale europene – a fost pus la punct un proiect pentru o bancă centrală cu fața la secolul XXI. Document pe care Guvernul l-a adoptat, iar Parlamentul României l-a votat cu foarte puține modificări. Peste un timp, în 1998, o a doua lege a perfecționat modelul, iar legea din 2004 – condiție pentru admiterea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 – avea să confere băncii noastre centrală un statut modern, în care îi erau precizate obiectivele și mandatul. Atât în litera, cât și în spiritul legii sunt stabilite cu precizie regulile procesului de finanțare a băncii centrale.
*
Garanția performanțelor Băncii Naționale o asigură legile, de la cea din 1880 până la legea în vigoare în prezent. Și forța unei instituții care a crescut neîncetat timp de 145 de ani. Și, desigur, echipele care din 1880 și până azi au transmis prin timp ștafeta performanței. Actuala echipă a început să prindă contur către sfârșitul anului 1990, când guvernatorul Isărescu invitase să lucreze la BNR un mare număr de specialiști, pe care îi recomandau aptitudinile dobândite în instituțiile de vârf, în institutele de cercetări științifice sau în comunitatea universitară. Nu aveau însă experiență pentru munca într-o bancă centrală. Acesta a fost debutul. De atunci și până în prezent, neîncetat, procesul de formare și de perfecționare s-a înscris pe un curs continuu. Astăzi, un complex de date, de informații și de dovezi, strânse în 35 de ani, îmi permite să scriu apăsat că în Banca Națională a României lucrează echipe ce au atins un înalt grad de profesionalism. Mulți dintre specialiștii pe care se bazează BNR nu numai că s-au perfecționat în mari bănci centrale din lume, inclusiv la Fed, și conlucrează cu BCE și cu mari bănci centrale europene, dar sunt și râvniți de toate aceste instituții. Întreaga activitate a BNR dispune astfel de un feedback ultraspecializat.
Pretutindeni în lume în țările în care s-au format companii competitive – care au aruncat în vâltorile timpului generații de specialiști îndrăgostiți de profit și de excelență în activitatea lor – două criterii au fost evidențiate în prim-plan: plata muncii și condițiile la locul de muncă. Sunt adevăruri care, într-o lume în care vânătorii de creiere stau la pândă, dau nenumărate dureri de cap administratorilor companiilor și directorilor de resurse umane.
Încă din anii ’90 la Banca Națională viitorul suna bine. O strângere de mână, la Banca Reglementelor Internaționale, în Elveția, între președintele Fed Greenspan și guvernatorul Isărescu s-a soldat cu mai multe serii de specialiști din BNR care s-au perfecționat în Statele Unite ale Americii, la Rezervele Federale. Alte serii de specialiști au urmat cursuri de perfecționare în marile bănci centrale din Europa. În plus, Banca Națională însăși avea să devină repede, în susținerea rolului său principal de autoritate monetară, institut de perfecționare a pregătirii profesionale… Au trecut însă repede anii, realitatea în Banca Națională a dobândit alte contururi, iar „copiii” la care s-a referit guvernatorul într-un discurs public au crescut, au devenit competitivi, iar unii au înțeles „la fața locului” că a-și muta „biroul” în mari centre financiare ale lumii nu înseamnă deloc… să încerce marea cu degetul. Mai mult chiar, au urcat repede, s-au afirmat, iar la un moment dat guvernatorul Isărescu avea să constate cu amărăciune că foștii noștri colegi ne testează vigilența din piața financiară a Londrei.
*
Într-un timp de explozie a piețelor financiare pe toată suprafața planetei, chiar în împrejurările în care globalizarea… e fracturată, iar lumea e dominată de riscuri și incertitudini, BNR asigură consolidarea în România a unui sistem bancar compatibil cu imperativele actuale. Analizând însă lucrurile din perspectiva raportului societate – sistem bancar, important este că banca centrală este la post, băncile funcționează bine, economiile populației sunt protejate, oamenii depun și scot bani, bancomatele sunt în permanență alimentate, numerarul pentru salarii, pensii și nevoi curente este asigurat în condiții optime. Într-un alt plan, sunt asigurate condiții pentru ca băncile să acorde în continuare credite, atât de consum, cât și ipotecare. Și cum e limpede că toate deciziile, toate acțiunile trebuie să aibă „în spate” analize aprofundate, de maximă exactitate, întregul corp de specialiști din BNR este antrenat într-un tur de forță. Departamentele de specialitate fac propuneri, comitetele instituite prin lege le adjudecă, după ce sunt analizate, Consiliul de Administrație – în cauzele prevăzute expres – le aprobă. Legătura cu publicul este intensificată în această perioadă, fiind adaptate la sistemul online toate canalele de comunicare.
Comentariul este publicat și pe juridice.ro
