de Laurențiu Ciornei,
director editorial
România trăiește de aproape douăzeci de ani cu convingerea că direcția sa istorică este rezolvată. Intrarea în Uniunea Europeană a fost percepută nu doar ca o alegere geopolitică, ci și ca o garanție economică și civilizațională. Bruxelles-ul a devenit astfel reperul suprem: locul de unde vin regulile, banii, validarea și, într-un anumit sens, însăși ideea de modernizare.
Politica românească s-a construit, treptat, în jurul acestei logici. Dacă vine de la Bruxelles, trebuie implementat. Dacă apare într-un raport european, devine prioritate. Dacă este condiționalitate, se transformă în reformă. România a învățat să administreze integrarea, dar mult mai puțin să gândească strategic propria poziție într-o lume care se schimbă violent și ireversibil.
Iar aici apare problema de fond: exact în momentul în care România și-a legat aproape complet destinul economic de Uniunea Europeană, modelul european începe să intre într-o criză structurală.
Acesta este adevăratul sens al temei „Sfârșitul modelului”, pe care Economistul încearcă să o surprindă în număr 2 al revistei. Nu este vorba despre prăbușirea Europei, ci despre epuizarea lentă a mecanismelor și a resurselor care au produs prosperitatea europeană în ultimele decenii. Iar pentru România, această schimbare este cu atât mai sensibilă cu cât economia noastră depinde aproape organic de sănătatea economică a continentului. Și asta chiar trebuie să fie „Sfârșitul modelului”, iar economia să se schimbe.
România a crescut într-o Europă stabilă, dar lumea aceea dispare
Modelul economic românesc din ultimii ani a fost, în esență, unul de integrare periferică într-un centru economic puternic. România a crescut prin investiții străine, consum, industrie subcontractată, exporturi către vest și fonduri europene. A funcționat într-o Europă relativ predictibilă, în care energia era accesibilă, industria germană era locomotiva continentului, iar globalizarea părea ireversibilă.
Astăzi, aproape toate aceste premise încep să se clatine. Germania încetinește. Industria europeană pierde competitivitate. Costurile energetice au explodat după ruptura de Rusia. China presează agresiv industria europeană, mai ales în zona tehnologiilor verzi și a industriei auto. Statele Unite atrag capital și industrie prin subvenții masive și energie mai ieftină. Iar Europa începe să descopere că nu mai controlează suficient tehnologiile decisive ale viitorului.
Pentru România, această schimbare nu este abstractă. Aceasta se vede deja în economie. Se vede în deficitul comercial, în dependența energetică, în incapacitatea de a produce tehnologie proprie la scară mare, în faptul că marile platforme care organizează economia digitală sunt străine, în vulnerabilitatea fiscală, dar mai ales în faptul că modelul bazat aproape exclusiv pe consum și import începe să dea semne de oboseală.
România discută despre jaloane, ceilalți despre putere
Există și o diferență aproape psihologică între felul în care România privește economia și felul în care marile puteri privesc economia.
La București, conversația publică gravitează obsesiv în jurul jaloanelor PNRR, deficitului bugetar, absorbției fondurilor europene și al negocierilor administrative cu Bruxelles-ul. Toate importante și grave, fără îndoială. Numai că marile centre de putere economică discută deja despre altceva: semiconductorii viitorului, inteligența artificială, infrastructura cloud, securitatea energetică, controlul materiilor prime critice și războiul tehnologic.
În timp ce România încearcă să rămână „în parametri”, lumea intră într-o competiție brutală pentru controlul infrastructurii viitorului.
Aceasta este poate cea mai mare vulnerabilitate strategică a României: faptul că încă privește dezvoltarea predominant administrativ, într-o lume care a redevenit profund industrială, tehnologică și geopolitică.
Capitalizarea Nvidia și adevărata problemă a Europei
Momentul în care Nvidia ajunge să valoreze mai mult decât economia Germaniei nu este important doar ca simbol bursier. Este un semnal că centrul de gravitație economic al lumii s-a mutat definitiv!
Germania reprezenta modelul industrial clasic european: exporturi, inginerie, producție, stabilitate și disciplină economică. Nvidia reprezintă noua economie a infrastructurii digitale și a inteligenței artificiale. Diferența nu este doar între o companie și un stat. Este între două epoci economice. Iar România este prinsă exact între acestea.
Pentru că România nici nu mai poate reveni la modelul industrial clasic al anilor ’70-’90, dar nici nu participă cu adevărat la noua economie tehnologică globală. Este, într-un anumit sens, suspendată între o Europă care încetinește îmbătrânind prematur și o lume nouă pe care încă nu reușește să o acceseze strategic.
Economia românească și iluzia creșterii permanente
Ani întregi, România a avut impresia că dezvoltarea economică este aproape automată. Creșterea PIB-ului, consumul, investițiile externe și fondurile europene au creat senzația unei convergențe ireversibile.
Numai că multe dintre vulnerabilitățile structurale au rămas acolo: deficit comercial uriaș, dependență de importuri, infrastructură insuficientă, productivitate inegală, capital autohton slab și o economie dominată încă de consum.
În realitate, România nu a construit suficientă putere economică proprie. A construit integrare, iar asta reprezintă o diferență enormă.
Europa reglementează. America și China construiesc
Poate că aici apare și problema cea mare a Europei, implicit și a României. Uniunea Europeană vorbește într-un limbaj administrativ despre sustenabilitate, reziliență și convergență, în timp ce Statele Unite și China operează într-un limbaj al puterii economice și tehnologice.
Europa produce reguli pentru inteligența artificială. America produce companiile care domină inteligența artificială. Europa vorbește despre autonomie strategică. China controlează mare parte din lanțurile critice pentru tranziția verde și digitală.
Iar România, prinsă în interiorul acestui model european, riscă să rămână într-o poziție și mai vulnerabilă: aceea a unei economii care aplică reguli pentru tehnologii pe care nu le produce și pentru infrastructuri pe care nu le controlează.
Criza Europei nu arată ca o criză
Poate că partea cea mai periculoasă este tocmai aceasta: declinul european nu este spectaculos. Nu există imaginea unei prăbușiri dramatice. Orașele funcționează. Nivelul de trai în București, Cluj, Constanța, Brașov sau Iași este încă ridicat. Sistemele sociale rezistă, dar eroziunea e deja prezentă și consecventă.
Se vede în industrie, în energie, chiar în demografie. În incapacitatea de a genera suficienți giganți tehnologici globali. Așa că, acum, Europa administrează din ce în ce mai bine, pe hârtie, o lume pe care o controlează din ce în ce mai puțin.
Iar România simte toate aceste fisuri amplificat, pentru că depinde masiv de direcția economică a Occidentului european.
Sfârșitul modelului european devine și problema României
În fond, poate că aceasta este întrebarea reală a următorilor ani: ce va face România dacă modelul european care i-a alimentat creșterea încetinește structural?
Pentru că România nu are încă o alternativă economică proprie suficient de puternică. Nu are capital strategic major. Nu are infrastructură tehnologică globală. Nu are companii capabile să joace la scară continentală. Nu controlează infrastructuri digitale esențiale. Nu produce tehnologiile decisive ale viitorului.
Iar dacă Europa intră într-o epocă a stagnării, România riscă să descopere că dependența de un centru slăbit poate deveni, la rândul ei, o formă de mare vulnerabilitate.
Poate că așa trebuie înțeles și sensul expresiei „Sfârșitul modelului”. Nu ca sfârșitul Bătrânului Continent, ci ca sfârșitul unei formule istorice care părea eternă: energie accesibilă, industrie competitivă, globalizare deschisă, demografie relativ stabilă și supremație tehnologică occidentală.
