de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
În zilele în care România se topește sub temperaturi care depășesc patruzeci de grade, milioane de oameni privesc instinctiv către Marea Neagră ca spre singurul loc în care canicula mai poate fi suportată, transformând litoralul într-o promisiune de răcoare și vacanță. Acesta este un reflex firesc, aproape biologic. Numai că, dincolo de această imagine familiară, se ascunde o realitate infinit mai importantă și, paradoxal, mult mai puțin prezentă în conștiința publică. Pentru că Marea Neagră nu reprezintă doar marginea estică a României și nici doar destinația preferată a concediilor estivale, ci unul dintre spațiile geopolitice în care se decide, în aceste momente, o parte semnificativă din viitorul Europei.
Privită pe harta lumii, Marea Neagră încetează să mai fie un capăt de țară și devine un nod strategic în care se întâlnesc interese energetice, comerciale, militare și economice de o amploare pe care România pare să o conștientizeze mult mai puțin decât vecinii săi. Aici se intersectează coridoarele energetice care încearcă să reducă dependența Europei de resursele tradiționale, aici se reconfigurează traseele comerciale afectate de războiul din Ucraina, aici se redesenează echilibrul dintre Orient și Occident, iar aici se află unul dintre puținele spații europene în care geografia continuă să producă istorie aproape în fiecare zi.
O mare despre care vorbim prea puțin
Există un paradox pe care dezbaterea publică românească îl ignoră cu o consecvență surprinzătoare. În timp ce atenția politică este absorbită aproape exclusiv de relația cu Bruxelles-ul și consumată zilnic de disputele care animă Bucureștiul, cea mai spectaculoasă transformare strategică din această parte a continentului se produce la numai câteva sute de kilometri spre est, într-un spațiu în care economia, securitatea și energia încep să se reorganizeze într-un ritm fără precedent.
Nu întâmplător, marile puteri investesc astăzi în infrastructura portuară, în coridoarele logistice și în securizarea rutelor maritime. Nu întâmplător, gazele offshore au devenit o miză europeană și nu exclusiv românească. Nu întâmplător, Portul Constanța și-a schimbat statutul în ultimii ani, devenind una dintre principalele porți logistice ale continentului după blocarea și vulnerabilizarea unor rute comerciale tradiționale.
România privește însă toate aceste transformări mai degrabă ca spectator decât ca autor.
Dunărea și Constanța: axa pe care se poate reconstrui economia românească
Puține state europene beneficiază de avantajul pe care geografia l-a oferit României. Cel mai important sector al Dunării, unul dintre cele mai mari porturi ale Europei, acces direct la Marea Neagră, resurse energetice offshore, conexiuni naturale către Balcani, Caucaz și Asia Centrală, toate acestea formează un ansamblu pe care multe economii europene îl invidiază.
Și totuși, acest avantaj continuă să fie valorificat fragmentar, fără o strategie care să lege infrastructura fluvială, infrastructura maritimă, industria, energia și logistica într-un singur proiect național.
Portul Constanța nu este doar un port. Dunărea nu este doar un fluviu. Gazele din Marea Neagră nu reprezintă doar o resursă energetică.
Privite împreună, acestea descriu cea mai importantă platformă de dezvoltare economică pe care România o are la dispoziție în secolul XXI.
Geografia nu oferă privilegii, ci oportunități
Istoria demonstrează că poziția geografică nu garantează dezvoltarea și nici securitatea. Poziția geostrategică ne oferă doar posibilitatea dezvoltării. Veneția, Rotterdam sau Singapore nu au devenit centre economice mondiale pentru că geografia le-a favorizat automat, ci pentru că au înțeles să transforme această geografie într-un avantaj economic, comercial și strategic. Aceasta este, poate, și cea mai importantă lecție pentru România.
Marea Neagră nu va produce prosperitate doar pentru că se află la granițele noastre.
Prosperitatea va apărea numai în măsura în care România va reuși să transforme acest spațiu într-un proiect de dezvoltare.
Cinci direcții pentru Strategia României la Marea Neagră
– Transformarea Portului Constanța în principalul hub logistic al Europei Centrale și de Est.
– Integrarea Dunării într-un sistem modern de transport multimodal, conectat cu infrastructura rutieră și feroviară.
– Valorificarea gazelor offshore prin dezvoltarea industriei petrochimice și a producției cu valoare adăugată în România.
– Construirea unui coridor strategic Constanța–Dunăre–Europa Centrală, în parteneriat cu Polonia, Ucraina și Turcia.
– Elaborarea unei Strategii Naționale pentru Marea Neagră, care să integreze economia, energia, securitatea, cercetarea marină și diplomația economică.
Poate că una dintre cele mai mari erori strategice ale ultimelor decenii nu a fost aceea că România și-a privit prea des trecutul, ci că și-a privit prea rar geografia. Pentru că națiunile nu devin importante doar prin ceea ce construiesc pe teritoriul lor, ci și prin capacitatea de a înțelege valoarea locului pe care îl ocupă în istorie. Iar dacă secolul XXI va avea un nou centru de gravitație în această parte a Europei, există șanse considerabile ca el să fie desenat în jurul Mării Negre.
Așadar, vrem ca România să fie arhitect în noua structură geopolitică sau se va mulțumi, încă o dată, cu rolul de spectator?
