CURENTUL PROGRESIST. Episodul I
Progresismul contemporan a intrat atât de agresiv în vocabularul politic încât termenul riscă să nu mai explice aproape nimic, fiind utilizat deopotrivă pentru a desemna extinderea unor drepturi individuale, politicile privind minoritățile, ecologismul, feminismul, multiculturalismul, anumite forme ale activismului universitar sau, într-un registru polemic mult mai larg, orice schimbare culturală care contrazice sensibilitățile conservatoare. O asemenea acumulare semantică face însă imposibilă înțelegerea fenomenului, pentru că progresismul actual nu s-a născut într-un congres de partid, nu are un manifest fondator care să-i stabilească definitiv doctrina și nici nu descinde liniar dintr-un singur autor, ci reprezintă rezultatul unei lungi sedimentări intelectuale în care s-au întâlnit, uneori armonios și alteori contradictoriu, optimismul Iluminismului, liberalismul emancipator, critica marxistă a structurilor sociale, teoria critică, revoluția culturală a anilor 1960, filosofia puterii dezvoltată de Michel Foucault, politica recunoașterii și transformarea postmaterialistă a societăților occidentale.
Înaintea tuturor acestor evoluții se află însă o schimbare intelectuală mult mai profundă, fără de care progresismul ar fi fost greu de imaginat: modificarea raportului occidental cu timpul, produsă atunci când trecutul a început să-și piardă privilegiul de sursă principală a legitimității, iar viitorul a devenit locul în care omenirea putea proiecta o stare considerată superioară celei existente.
Când viitorul a început să judece trecutul
Societățile tradiționale nu excludeau schimbarea, însă o priveau cu o prudență pe care modernitatea avea să o diminueze considerabil, deoarece instituțiile, moravurile, religia și autoritatea comunității își extrăgeau o bună parte din legitimitate tocmai din continuitatea lor, din faptul că supraviețuiseră experienței mai multor generații și făceau parte dintr-o ordine despre care oamenii presupuneau că nu poate fi reorganizată integral prin voința unei singure epoci.
Iluminismul european modifică această relație cu istoria printr-o combinație extraordinară de încredere în rațiune, progres științific și contestare a autorităților tradiționale, iar gânditori precum Turgot sau Condorcet încep să descrie dezvoltarea cunoașterii și emanciparea omului ca pe un proces cumulativ, în interiorul căruia generațiile viitoare ar putea trăi mai bine tocmai pentru că moștenesc descoperirile, experiența și erorile generațiilor precedente. La Condorcet, această încredere atinge una dintre formele sale cele mai limpezi: educația, știința și libertatea ar putea extinde permanent posibilitățile omului, iar progresul cunoașterii ar putea produce, în timp, și o îmbunătățire a organizării sociale.
Kant introduce mai multă prudență în această viziune, fiindcă progresul nu reprezintă pentru el o simplă acumulare tehnică și nici o garanție mecanică oferită de istorie, însă ideea unei umanități capabile să înainteze către forme mai mature ale libertății rămâne centrală pentru filosofia modernității. Hegel va radicaliza perspectiva, transformând istoria într-un proces inteligibil al devenirii libertății, iar filosofia occidentală va primi astfel una dintre ideile care aveau să-i marcheze decisiv următoarele două secole: prezentul poate fi evaluat din perspectiva unui viitor care încă nu există, iar ordinea moștenită nu mai deține automat superioritate doar pentru că este veche.
Această schimbare aparent abstractă produce consecințe politice enorme, deoarece instituțiile, ierarhiile și normele tradiționale sunt obligate să-și justifice existența în fața rațiunii și a unei concepții despre drepturile omului care aspiră la universalitate. Dacă o instituție perpetuează o inegalitate care nu mai poate fi apărată rațional, continuitatea ei istorică nu mai constituie un argument suficient. Dacă o normă limitează libertatea persoanei fără o justificare acceptabilă, tradiția care a consacrat-o încetează să mai funcționeze ca autoritate indiscutabilă.
În acel punct, progresul dobândește o încărcătură morală pe care simpla schimbare nu o avusese înainte, iar istoria occidentală începe să fie citită tot mai frecvent prin opoziția dintre structurile moștenite și posibilitatea emancipării de sub autoritatea lor.
Critica acestei ambiții apare aproape simultan, Edmund Burke avertizând încă din epoca Revoluției Franceze asupra pericolului de a trata societatea ca pe un mecanism care poate fi demontat și reconstruit rațional fără costuri imprevizibile, deoarece instituțiile păstrează adesea experiențe istorice pe care o singură generație nu le poate înțelege integral. Disputa dintre încrederea iluministă în reconstrucția rațională și prudența conservatoare față de complexitatea ordinii moștenite traversează, sub forme diferite, întreaga modernitate și continuă să fie prezentă în conflictul contemporan dintre progresism și conservatorism.
Libertatea individului și problema egalității reale
Liberalismul transformă o parte importantă a revoluției intelectuale iluministe într-o arhitectură politică construită în jurul libertății persoanei, al proprietății, al limitării puterii statului, al pluralismului și al egalității juridice, instituind treptat ideea că individul posedă drepturi care preced autoritatea politică și care nu pot fi retrase după bunul plac al guvernării.
Succesul extraordinar al acestei concepții nu rezolvă însă toate contradicțiile societății industriale. Extinderea capitalismului produce prosperitate și mobilitate socială, dar creează în același timp concentrarea capitalului, proletarizare, condiții dure de muncă și diferențe sociale care fac tot mai dificilă susținerea ideii că egalitatea în fața legii este suficientă pentru a produce libertate reală.
Marx intervine exact în această fisură și schimbă radical limbajul criticii sociale, susținând că relațiile dintre oameni nu pot fi înțelese exclusiv prin examinarea drepturilor juridice și a intențiilor individuale, deoarece structura proprietății și organizarea producției generează raporturi de putere care se reproduc chiar și atunci când participanții la sistem se consideră formal liberi. Importanța lui pentru genealogia progresismului contemporan trebuie însă formulată cu mai multă precizie decât permit analogiile politice curente, fiindcă progresismul actual nu reprezintă un marxism deghizat, iar majoritatea progresiștilor occidentali nu urmăresc abolirea proprietății private sau instaurarea unei economii planificate.
Moștenirea relevantă se află într-un alt loc: în ideea că societatea poate produce forme de dominație pe care simpla observare a relațiilor individuale nu le face imediat vizibile și că, pentru înțelegerea inegalităților, cercetarea trebuie să coboare spre structurile care distribuie puterea, oportunitățile și prestigiul. Această metodă de analiză va supraviețui declinului marxismului economic occidental și va fi transferată treptat către alte domenii ale vieții sociale.
Aici începe una dintre cele mai importante deplasări intelectuale ale secolului XX.
De la proprietatea asupra fabricii la puterea asupra culturii
În societățile industriale dezvoltate, predicția unei revoluții proletare generalizate nu se confirmă, capitalismul dovedindu-se mult mai flexibil decât presupuseseră adversarii săi, iar creșterea nivelului de trai, extinderea protecției sociale și democratizarea politică reduc capacitatea vechii opoziții dintre burghezie și proletariat de a explica integral lumea occidentală.
Antonio Gramsci observase deja că stabilitatea unei ordini politice nu se bazează exclusiv pe forță sau pe proprietatea asupra mijloacelor de producție, deoarece puterea durabilă presupune și capacitatea de a transforma anumite valori și interpretări ale lumii în sens comun al societății, ceea ce va conferi culturii, educației și instituțiilor care produc prestigiu intelectual o importanță mult mai mare decât avuseseră în marxismul economic clasic.
Școala de la Frankfurt va continua, într-o manieră diferită și mult mai sofisticată, această deplasare a criticii către cultură, încercând să înțeleagă cum pot societățile moderne, democratice și prospere să reproducă forme de conformism și dominație fără a recurge permanent la coerciție deschisă. Max Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse și, într-o generație ulterioară, Jürgen Habermas aparțin unei tradiții intelectuale extrem de diverse, motiv pentru care transformarea lor într-un bloc doctrinar responsabil de întreaga evoluție ulterioară a progresismului ar reprezenta o simplificare lipsită de seriozitate.
Ceea ce rămâne însă esențial este extinderea domeniului în care poate fi investigată puterea. Industria culturală, educația, consumul, familia, raporturile dintre individ și societatea de masă ajung să fie analizate ca mecanisme capabile să formeze comportamente și să producă acceptarea unei ordini fără ca aceasta să fie impusă printr-o comandă directă.
Marcuse, care va deveni una dintre referințele intelectuale ale generației contestatare din anii 1960, dezvoltă în Omul unidimensional ideea că prosperitatea materială și consumul pot integra individul atât de profund în societatea industrială încât capacitatea lui de a imagina alternative se diminuează. Problema libertății se mută astfel dincolo de existența formală a unor drepturi și ajunge să privească modul în care dorințele, aspirațiile și chiar reprezentările despre viața bună sunt influențate de mediul cultural.
Din acest punct înainte, politica occidentală nu va mai putea fi redusă confortabil la distribuția proprietății și a veniturilor.
Anii 1960 și extinderea politicului asupra vieții cotidiene
Mișcările pentru drepturi civile din Statele Unite, feminismul celui de-al doilea val, contestarea războiului din Vietnam, revoltele studențești, revoluția sexuală și contracultura occidentală produc în deceniul 1960 o transformare care depășește cu mult succesiunea unor proteste generaționale, deoarece mută în spațiul politic relații și comportamente considerate până atunci preponderent private sau culturale.
Familia, sexualitatea, rasa, raporturile dintre femei și bărbați, autoritatea universitară, educația, religia și normele cotidiene încep să fie examinate prin prisma distribuției puterii și a posibilității ca tradiții aparent neutre să conțină forme de subordonare construite istoric.
Vechea stângă fusese preocupată îndeosebi de poziția individului în sistemul economic, în vreme ce noua stângă extinde analiza către mecanismele prin care societatea stabilește ce comportamente sunt considerate normale, ce identități beneficiază de prestigiu, cine este reprezentat și cine rămâne în afara definițiilor dominante ale respectabilității.
Această mutație pregătește terenul pe care progresismul contemporan se va dezvolta câteva decenii mai târziu, deoarece politica începe să includă tot mai mult problema recunoașterii, iar emanciparea dobândește o dimensiune culturală care va deveni, în unele momente, chiar mai importantă decât vechea revendicare economică.
Foucault și puterea care nu mai are nevoie de un singur centru
Michel Foucault ocupă o poziție aparte în această genealogie, fiind unul dintre autorii cei mai influenți asupra gândirii contemporane despre putere și, simultan, unul dintre cei mai frecvent simplificați atunci când este introdus în conflictele ideologice actuale.
În locul imaginii tradiționale a puterii concentrate în stat, suveran sau clasă dominantă, Foucault analizează o multitudine de mecanisme disciplinare, instituții, expertize și practici prin care societățile moderne clasifică, examinează și normalizează comportamentul, urmărind asemenea procese în închisoare, clinică, psihiatrie, școală sau în modul în care sexualitatea devine obiect de cunoaștere și administrație.
Puterea foucauldiană nu se limitează la interdicție, pentru că ea participă și la producerea categoriilor prin intermediul cărora oamenii ajung să se definească, iar legătura dintre cunoaștere și putere devine, în această perspectivă, decisivă pentru înțelegerea societăților moderne. Expertiza medicală, juridică, psihologică sau administrativă nu constituie pur și simplu un depozit neutru de cunoaștere, deoarece clasificările pe care le produce pot influența profund felul în care societatea definește normalitatea și abaterea.
Influența acestei metode asupra studiilor de gen, asupra cercetărilor privind sexualitatea, asupra teoriilor postcoloniale și asupra analizelor identității va fi enormă, chiar dacă transformarea lui Foucault într-un părinte doctrinar al progresismului ar contrazice tocmai suspiciunea permanentă cu care filosoful francez trata orice regim de adevăr și orice structură capabilă să transforme o concepție particulară despre om într-o normă universală.
Această ambivalență va reveni mai târziu într-o contradicție fascinantă a progresismului contemporan: instrumentele filosofice construite pentru contestarea mecanismelor de normalizare vor fi utilizate uneori de instituții care produc, la rândul lor, noi norme de comportament și noi criterii ale acceptabilității sociale.
De la egalitate juridică la recunoaștere
Luptele împotriva segregării rasiale, emanciparea femeilor, mișcările pentru drepturile homosexualilor și contestarea moștenirilor coloniale scot la lumină o limită reală a liberalismului clasic: posibilitatea ca două persoane să fie formal egale în fața legii, dar să intre în societate purtând consecințele unor istorii foarte diferite.
De aici se dezvoltă treptat politica identitară, termen sub care sunt reunite forme de acțiune politică prin care grupuri ce împărtășesc experiențe de discriminare sau marginalizare formulează revendicări plecând tocmai de la specificitatea acelei experiențe. Problema filosofică devine considerabil mai complicată decât disputa publică lasă adesea să se vadă, deoarece liberalismul construise emanciparea prin desprinderea individului de apartenențele care îi limitau libertatea, în timp ce politica identitară redescoperă importanța acelor apartenențe pentru înțelegerea inegalităților reale.
Charles Taylor va formula, între alții, tema recunoașterii, arătând că identitatea individuală se formează dialogic și că nerecunoașterea sau recunoașterea deformantă pot deveni surse reale de injustiție, în timp ce John Rawls va reconstrui liberalismul în jurul unei teorii sofisticate a justiției care încearcă să concilieze libertățile fundamentale cu problema distribuției echitabile a oportunităților și avantajelor sociale.
În acest punct se conturează una dintre caracteristicile definitorii ale progresismului contemporan: egalitatea nu mai este măsurată exclusiv prin absența interdicțiilor juridice, fiind examinată și prin accesul la oportunități, reprezentare, recunoaștere și posibilitatea persoanei de a-și construi identitatea fără a suporta sancțiuni sociale considerate nejustificate.
Această extindere a conceptului de egalitate va produce progrese incontestabile în combaterea unor discriminări, dar va deschide în același timp dispute filosofice dificile privind relația dintre individ și grup, merit și echitate, libertatea exprimării și protejarea demnității, universalitatea cetățeniei și particularitatea identităților.
Prosperitatea schimbă valorile
Explicația filosofică rămâne incompletă dacă nu este însoțită de sociologie, deoarece ideile nu devin dominante numai prin forța argumentelor lor, ci și atunci când întâlnesc o societate ale cărei condiții materiale le fac inteligibile și atractive.
Ronald Inglehart oferă, prin cercetările comparative care vor sta la baza World Values Survey, una dintre cele mai importante explicații ale transformării culturale produse în societățile occidentale după cel de-al Doilea Război Mondial. Teoria sa privind trecerea de la valori materialiste la valori postmaterialiste pornește de la observația că generațiile formate sub amenințarea războiului, foametei, insecurității economice și instabilității politice acordă o importanță foarte mare ordinii, locului de muncă, protecției familiei și securității materiale, în timp ce generațiile crescute într-un mediu de prosperitate și stabilitate își pot deplasa prioritățile către autonomie personală, participare politică, calitatea vieții, protecția mediului, egalitate între sexe și libertatea autoexprimării.
Această transformare explică o parte importantă a terenului social pe care progresismul contemporan se dezvoltă în Occident, deoarece revendicările privind identitatea, recunoașterea sau autorealizarea dobândesc o centralitate mult mai mare într-o societate în care problemele elementare ale supraviețuirii au devenit, pentru majoritatea cetățenilor, relativ mai puțin presante.
World Values Survey va surprinde această evoluție prin celebra hartă culturală Inglehart-Welzel, construită în jurul axelor care opun valorile tradiționale celor secular-raționale și valorile de supraviețuire celor de autoexprimare, relevând în același timp un fapt esențial pentru episodul românesc pe care îl vom aborda ulterior: modernizarea economică favorizează anumite transformări valorice, însă istoria, religia, instituțiile și experiența politică a fiecărei societăți continuă să producă diferențe considerabile între țări.
Această constatare împiedică interpretarea progresismului ca etapă universală și obligatorie prin care toate societățile ar trebui să treacă în aceeași succesiune, deoarece valorile nu circulă într-un vid cultural, iar același model instituțional poate fi primit foarte diferit într-o societate occidentală prosperă, într-o țară est-europeană ieșită din comunism sau într-o comunitate pentru care familia și religia continuă să îndeplinească funcții sociale pe care statul nu le-a preluat niciodată integral.
O doctrină fără fondator și o familie de idei care nu se potrivesc întotdeauna între ele
Ajunși aici, putem observa de ce încercarea de a găsi un singur certificat de naștere al progresismului contemporan conduce aproape inevitabil la caricatură, fiindcă acest curent reunește tradiții care au origini filosofice foarte diferite și care, dacă sunt împinse până la consecințele lor ultime, ajung uneori să se contrazică.
Iluminismul îi transmite încrederea în posibilitatea emancipării și în capacitatea instituțiilor de a ameliora condiția umană, liberalismul îi oferă centralitatea libertății individuale și a drepturilor, socialismul și marxismul îi lasă preocuparea pentru inegalitățile structurale, teoria critică extinde cercetarea dominației către cultură și societatea de masă, mișcările pentru drepturi civile și feminismul aduc experiența istorică a discriminării, Foucault furnizează instrumentele pentru analiza raporturilor dintre cunoaștere, normalitate și putere, iar politica identitară transferă o parte a luptei pentru egalitate către recunoașterea diferențelor dintre grupuri.
Coexistența acestor tradiții produce însă tensiuni greu de eliminat. Universalismul iluminist presupune existența unor principii valabile pentru toți oamenii, în timp ce unele teorii ale identității insistă asupra imposibilității de a separa experiența individuală de poziția culturală și istorică a persoanei. Liberalismul clasic construiește cetățenia pornind de la individ, în timp ce anumite politici contemporane urmăresc corectarea inegalităților la nivelul grupurilor. Ttradiția raționalistă acordă o importanță fundamentală adevărului universal, în vreme ce anumite lecturi poststructuraliste examinează chiar producerea socială a discursurilor legitimate drept adevăr.
Progresismul contemporan nu anulează aceste contradicții, ci trăiește în interiorul lor, iar tocmai acest caracter compozit explică de ce două persoane care se definesesc progresiste pot avea concepții radical diferite despre libertatea de exprimare, intervenția statului, piață, identitate sau limitele autorității instituționale.
Această pluralitate constituie în același timp una dintre sursele forței sale, deoarece îi permite să integreze revendicări foarte diferite în jurul unor valori generale precum emanciparea, egalitatea, incluziunea și autonomia persoanei, dar devine vulnerabilitate atunci când protejarea unei forme de libertate intră în contradicție cu exercitarea alteia sau atunci când egalitatea formală, echitatea rezultatelor și recunoașterea identităților solicită instituțiilor soluții incompatibile.
Progresul și progresismul nu trebuie confundate
Pentru discuția care va urma în acest serial, separarea celor două concepte este indispensabilă, fiindcă altfel orice critică formulată asupra progresismului riscă să fie interpretată drept ostilitate față de progres, iar orice apărare a unor cuceriri incontestabile ale modernității poate fi prezentată drept adeziune la întregul ansamblu de idei asociate progresismului contemporan.
Abolirea sclaviei, egalitatea juridică dintre femei și bărbați, libertatea conștiinței, accesul universal la educație, protecția minorităților, combaterea discriminării sau extinderea participării democratice reprezintă transformări istorice care pot fi apărate din perspective filosofice foarte diferite, fără ca acceptarea lor să presupună automat subscrierea la toate teoriile progresiste actuale despre identitate, reprezentare, limbaj sau organizarea societății.
Progresul exprimă ideea că anumite schimbări pot ameliora condiția umană, în vreme ce progresismul reprezintă una dintre filosofiile politice și culturale care încearcă să stabilească direcțiile, mijloacele și criteriile acestei ameliorări. Distincția devine cu atât mai importantă cu cât istoria secolului XX a distrus optimismul simplu potrivit căruia orice ruptură față de trecut ar conduce inevitabil către o societate superioară, totalitarismele demonstrând dramatic că proiectele de transformare radicală pot fi legitimate chiar prin promisiunea unui viitor mai bun.
Filosofia contemporană a progresului este, tocmai din această cauză, mult mai prudentă decât optimismul unor autori ai secolului al XVIII-lea, preferând să vorbească despre posibilitatea unor ameliorări contingente, reversibile și dependente de instituții, cunoaștere și acțiune umană, în locul unei istorii care ar avansa mecanic către o destinație prestabilită.
Când filosofia părăsește biblioteca
Înțelegerea genealogiei progresismului ne aduce astfel în punctul în care ideile încep să părăsească teritoriul filosofiei și să dobândească instituții, bugete, profesii, legislație, curricule universitare, politici organizaționale și mijloace de comunicare capabile să le transforme din interpretări ale societății în componente ale funcționării ei cotidiene.
Aici se află unul dintre cele mai importante praguri ale întregii investigații, deoarece o idee devine cu adevărat influentă atunci când nu mai depinde de faptul că oamenii îi cunosc autorii sau îi citesc lucrările, ci începe să fie transmisă prin instituțiile care definesc competența, prestigiul, normalitatea profesională și legitimitatea publică. Milioane de oameni pot utiliza concepte provenite indirect din Marx, Gramsci, Marcuse, Foucault, Rawls sau teoriile recunoașterii fără să fi deschis vreodată o carte scrisă de acești autori, după cum societățile moderne funcționează pe baza unor idei provenite din Locke sau Montesquieu fără ca cetățeanul obișnuit să le cunoască genealogia intelectuală.
Din această perspectivă, întrebarea privind „impunerea” progresismului trebuie tratată cu mult mai multă precizie decât permit explicațiile care presupun fie o evoluție complet spontană, fie existența unui centru unic care ar coordona transformarea culturală. Ideile dobândesc putere prin rețele instituționale complexe în care universitățile formează elite profesionale, organizațiile civice transformă valori în revendicări, administrațiile convertesc anumite principii în politici, instanțele dezvoltă jurisprudențe, corporațiile introduc standarde organizaționale, industriile culturale modifică reprezentările colective, iar platformele digitale accelerează până aproape de instantaneitate circulația unor concepte care, cu numai câteva generații în urmă, ar fi rămas mult timp în interiorul cercurilor intelectuale.
Voi urmări tocmai această transformare în episodul următor, pentru că înainte de a întreba cine a adus progresismul în România trebuie să înțelegem cum a devenit el, în Occident, suficient de puternic încât să poată fi exportat.
România nu s-a întâlnit cu progresismul în paginile lui Condorcet, Marx, Marcuse sau Foucault și nici nu a parcurs organic, în aceeași succesiune și cu aceleași conflicte, cele două secole de transformări culturale prin care societățile occidentale au ajuns la actuala lor configurație. Întâlnirea s-a produs mult mai târziu, după 1989, când România ieșea din comunism cu o enormă nevoie de recuperare economică, politică și instituțională și își îndrepta aproape întreaga energie către reintegrarea într-un Occident de care fusese separată timp de aproape jumătate de secol.
Numai că Occidentul către care România încerca să se întoarcă nu mai era același Occident de care fusese desprinsă.
În intervalul în care Europa de Est traversase comunismul, societățile vestice trecuseră prin revoluția culturală a anilor 1960, secularizare, feminism, transformarea familiei, extinderea drepturilor civile, apariția politicilor identitare, dezvoltarea multiculturalismului și ascensiunea valorilor postmaterialiste. România pornea astfel, după 1989, într-o spectaculoasă cursă de recuperare către o destinație care continua să se deplaseze, fără să înțeleagă întotdeauna că integrarea occidentală avea să însemne mult mai mult decât economie de piață, NATO, Uniunea Europeană, fonduri de coeziune și libertate de circulație.
În episodul al II-lea al serialului „Curentul progresist”, din cadrul rubricii „România dintre Imperii”: „Drumul spre Est – cum a ajuns progresismul în România și de ce occidentalizarea noastră a însemnat mult mai mult decât economie și integrare europeană”.
