În timp ce inteligența artificială, biotehnologiile și noile industrii transformă cunoașterea în cea mai disputată resursă economică a lumii, România alocă cercetării 18,8 euro pe locuitor, de peste 15 ori mai puțin decât media Uniunii Europene și chiar mai puțin decât aloca în urmă cu zece ani.
Cifra care spune mai mult decât un buget
O țară își poate descrie prioritățile prin strategii, programe de guvernare, jaloane PNNR, discursuri emfatice și angajamente europene, însă contabilitatea publică are prostul obicei de a îndepărta retorica și de a lăsa în urmă ordinea reală a preferințelor sale. Din acest motiv, una dintre cele mai tulburătoare statistici publicate de Eurostat în această vară nu privește deficitul, inflația sau datoria publică, deși toate apasă greu asupra economiei românești, ci suma pe care statul o rezervă cercetării și dezvoltării: 18,8 euro pentru fiecare locuitor.
Media Uniunii Europene ajunge la 288,9 euro, ceea ce înseamnă că alocarea românească echivalează cu aproximativ 6,5% din nivelul european. Ungaria, aflată și ea într-o poziție modestă, ajunge la 57,4 euro. Bulgaria oferă însă comparația care ar trebui să provoace cea mai serioasă reflecție: plecată în 2015 de la numai 15,5 euro pe locuitor, sub nivelul României de atunci, a urcat în 2025 la 92,3 euro, în timp ce România a coborât de la 20,8 la 18,8 euro. Într-un deceniu în care alocarea medie europeană pentru cercetare a crescut de la 183,2 la 288,9 euro, România a devenit singurul stat al Uniunii în care indicatorul a scăzut.
Aici comparația începe să depășească statistica. În 2015, pentru fiecare euro alocat de România pe locuitor, Bulgaria aloca aproximativ 75 de cenți. Zece ani mai târziu, Bulgaria alocă aproape cinci euro pentru fiecare euro românesc. Două state aflate la periferia economică a Uniunii au pornit de foarte jos, însă unul a schimbat direcția, iar celălalt a regresat chiar în perioada în care cunoașterea devenea principala materie primă a noii economii.
România își proiectează viitorul cu instrumentele intelectuale ale secolului trecut
Cei 18,8 euro devin cu atât mai greu de explicat cu cât lumea economică traversează una dintre marile redistribuiri ale valorii de după revoluția industrială. Inteligența artificială, semiconductorii, robotica, biotehnologiile, genomica, noile materiale, agricultura de precizie și tehnologiile energetice modifică raportul dintre capital, muncă și cunoaștere, iar statele care investesc în aceste domenii nu finanțează un lux academic, ci cumpără poziții în economia următoarelor decenii.
România continuă însă să își construiască politicile economice cu instrumentele intelectuale ale secolului trecut, concentrând dezbaterea publică asupra consumului, fiscalității, salariilor, pensiilor și ritmului PIB, în timp ce infrastructura care ar putea modifica structural productivitatea rămâne aproape în afara centrului deciziei economice. Discutăm îndelung despre cum împărțim valoarea deja produsă și surprinzător de puțin despre mecanismele prin care am putea produce valoarea pe care astăzi economia românească nici măcar nu știe să o genereze.
Un laborator performant, un institut conectat la marile rețele internaționale de cercetare, un program doctoral capabil să păstreze un matematician excepțional în România, o infrastructură națională de date pentru inteligență artificială sau un proiect de cercetare care transformă o descoperire biologică într-un brevet nu produc satisfacția politică imediată a unei majorări de venit și nici vizibilitatea unui kilometru de autostradă. Produc însă ceva mult mai greu de cumpărat ulterior: capacitatea unei economii de a gândi și fabrica propriul viitor.
Inteligența artificială face subfinanțarea cercetării mult mai scumpă
Revoluția AI schimbă inclusiv sensul decalajului tehnologic. În economia industrială clasică, o țară rămasă în urmă putea importa o mașină, cumpăra o licență, construi o fabrică și recupera într-un interval rezonabil o parte din diferența față de economiile avansate. Economia inteligenței artificiale funcționează după o logică mai severă, deoarece algoritmii devin mai performanți prin date, cercetarea produce alte cercetări, infrastructura de calcul atrage competențe, iar concentrarea talentului generează o acumulare care îi favorizează tocmai pe cei aflați deja înainte.
Un cercetător român foarte bun care pleacă într-un laborator occidental nu înseamnă pierderea unui singur salariu sau a unui contribuabil. Odată cu el pleacă ipotezele pe care le-ar fi formulat, doctoranzii pe care i-ar fi format, proiectele pe care le-ar fi atras, brevetele la care ar fi contribuit, companiile care s-ar fi putut construi în jurul cercetării sale și rețeaua intelectuală acumulată în douăzeci sau treizeci de ani de activitate. Economia cunoașterii multiplică atât investiția, cât și absența acesteia.
De aceea, 18,8 euro nu reprezintă pur și simplu o sumă mică, ci descrie costul viitor al unei decizii prezente.
Bulgaria ne oferă comparația pe care preferăm să nu o facem
România s-a obișnuit să își măsoare progresul privind către media Uniunii, ceea ce permite aproape întotdeauna explicația comodă a decalajului istoric. Iată că, Bulgaria a eliminat de mult această scuză.
În 2015, Bulgaria aloca cercetării cei mai puțini bani pe cap de cercetător bulgar, dar în 2025, a alocat aproape de cinci ori mai mult. Diferența nu poate fi atribuită unei moșteniri economice superioare, unei populații mai bogate sau unui avantaj istoric imposibil de recuperat, dar indică, înainte de toate, o diferență de opțiune bugetară și de înțelegere a locului pe care cercetarea îl ocupă în dezvoltare.
România produce inteligență și exportă inteligenți
Paradoxul românesc devine și mai greu de acceptat fiindcă materia umană din care s-ar putea construi o economie a cunoașterii continuă să apară. Elevii români obțin rezultate remarcabile la olimpiade internaționale de matematică, informatică, fizică și chimie, universitățile formează ingineri și specialiști IT competitivi internațional, iar cercetători români lucrează în unele dintre marile universități și laboratoare ale lumii. România dovedește periodic că poate produce inteligență individuală, însă întâmpină dificultăți cronice atunci când încearcă să transforme această inteligență într-o capacitate instituțională acumulativă.
De aici apare una dintre cele mai costisitoare forme de export pe care statisticile comerciale nu o înregistrează: exportăm capital cognitiv format, într-o măsură semnificativă, prin resursele societății românești, iar valoarea economică pe care acel capital o va produce în următoarele decenii se contabilizează în PIB-ul altor state.
Am discutat ani întregi despre exodul forței de muncă, însă exodul cunoașterii are o aritmetică mult mai dură. Un muncitor plecat reduce oferta internă de muncă, dar un cercetător excepțional plecat poate muta în altă economie un întreg arbore genealogic al cunoașterii.
De la resurse naturale la resurse cognitive
România dispune, în același timp, de un patrimoniu natural pe care noua economie îl poate face mult mai valoros decât l-a considerat economia industrială. Pădurile, solurile, resursele genetice, agricultura, Dunărea, Delta, Carpații și biodiversitatea remarcabilă a teritoriului românesc au fost evaluate tradițional prin cantitatea de resursă materială care poate fi utilizată: metri cubi de lemn, tone de cereale, hectare, energie sau producție primară.
Inteligența artificială și biotehnologiile permit o altă arhitectură economică, în care valoarea poate proveni din informația ascunsă în resursă. Microbiomul unui sol poate furniza cunoaștere pentru biofertilizanți, iar mecanismele de adaptare ale unei plante la secetă pot contribui la obținerea unor varietăți agricole mai performante. La fel, genetica populațiilor forestiere poate fundamenta pădurile adaptate climatului viitor, în timp ce monitorizarea satelitară combinată cu AI poate anticipa stresul hidric, incendiile sau atacurile biologice înainte ca paguba să devină ireversibilă.
În acest registru, biodiversitatea devine infrastructură de cunoaștere, iar capitalul natural poate genera capital cognitiv fără ca valoarea economică să depindă proporțional de cantitatea de materie extrasă.
18,8 euro nu măsoară cercetarea. Măsoară imaginația economică a statului
Am putea discuta, desigur, despre creșterea bugetului cercetării și am putea transforma întreaga temă într-o revendicare financiară. Ar fi însă o concluzie prea săracă pentru dimensiunea problemei. O injecție bugetară fără criterii, evaluare, competiție, infrastructură și legături funcționale între cercetare și economie poate produce foarte puțină cunoaștere suplimentară.
Mișcarea pentru Reconstrucția României, inițiată de APSES, susține că țara are nevoie de o strategie, de o arhitectură economică în care cercetarea să intre în mecanismul producerii valorii: universitățile și institutele să poată construi proprietate intelectuală, companiile să găsească stimulente reale pentru cercetare aplicată, statul să finanțeze programe multianuale în domenii în care țara deține avantaje demonstrabile, iar inteligența artificială să fie tratată ca infrastructură transversală pentru industrie, agricultură, medicină, energie, administrație și studiul biodiversității. Să ținem geniile acasă!
CONCLUZIE
De la 18,8 la o economie care produce cunoaștere
România nu are nevoie de o simplă multiplicare contabilă a bugetului cercetării, ci de concentrarea resurselor în câteva domenii în care poate construi masă critică și avantaj competitiv: inteligență artificială, agricultură și alimentație, biotehnologii, energie, medicină, materiale avansate și biodiversitate. Finanțarea multianuală predictibilă, infrastructurile comune de cercetare și date, programele pentru recuperarea cercetătorilor români din diaspora, stimulentele fiscale pentru cercetarea privată și mecanismele prin care descoperirea științifică poate deveni brevet, companie și produs ar transforma banii publici din cheltuială bugetară în capital productiv. Ținta relevantă nu este să cheltuim cât Europa pentru a putea spune că am recuperat statistic decalajul, ci să construim acele domenii în care fiecare euro investit în cunoaștere poate produce, peste un deceniu, valoare pe care astăzi România o importă.
