de Adela Sorinela SAFTA,
doctor în economie, cercetător științific asociat, ISCDI Universitatea „Titu Maiorescu”
Economia agricolă europeană și, în particular, agricultura românească se află într-un proces de transformare structurală determinat de schimbările climatice, volatilitatea piețelor, presiunea exercitată asupra resurselor naturale, deficitul și îmbătrânirea forței de muncă, digitalizarea accelerată și necesitatea consolidării securității alimentare. În acest context, paradigma tradițională, centrată predominant pe creșterea productivității și maximizarea producției, devine insuficientă pentru explicarea performanței agricole pe termen lung. Noua paradigmă trebuie să integreze productivitatea cu reziliența, sustenabilitatea, digitalizarea, protejarea capitalului natural și capacitatea fermelor de a se adapta la șocuri economice și climatice.
Articolul analizează tranziția de la agricultura orientată prioritar către producție către un model agricol rezilient, digital și sustenabil, acordând o atenție particulară relației dintre productivitate, costurile asociate procesului de transformare și sarcina fiscală suportată de exploatațiile agricole. Creșterea productivității nu poate fi evaluată exclusiv prin prisma sporului de producție, întrucât aceasta presupune investiții în tehnologii, digitalizare, capital uman, infrastructură și practici agricole adaptate schimbărilor climatice. În consecință, procesul de modernizare poate genera costuri suplimentare pentru exploatațiile agricole, iar modul în care acestea se corelează cu veniturile, investițiile și obligațiile fiscale influențează capacitatea fermelor de a realiza tranziția către un model agricol mai rezilient și mai sustenabil.
Din această perspectivă, sarcina fiscală constituie o componentă relevantă a mediului economic în care se realizează transformarea agriculturii. Analiza acesteia trebuie raportată nu numai la nivelul obligațiilor fiscale, ci și la capacitatea exploatațiilor de a genera valoare adăugată, de a investi și de a absorbi costurile tranziției tehnologice și ecologice. Relația dintre productivitate și fiscalitate devine astfel una complexă: pe de o parte, creșterea productivității poate consolida baza economică a exploatațiilor și capacitatea acestora de a susține investițiile; pe de altă parte, costurile aferente digitalizării, adaptării climatice și protejării resurselor naturale, coroborate cu sarcina fiscală, pot influența ritmul și amploarea procesului de transformare structurală.
În acest cadru, problema centrală nu este numai cât produce agricultura, ci și cu ce cost economic, fiscal, social și de mediu este obținută această producție. Evaluarea performanței agricole trebuie, prin urmare, să depășească indicatorii tradiționali ai productivității și să includă capacitatea exploatațiilor de a menține competitivitatea, de a investi în tehnologii și capital uman, de a gestiona riscurile climatice și economice și de a susține pe termen lung obligațiile fiscale și sociale. O asemenea abordare permite o înțelegere mai amplă a tranziției către o agricultură rezilientă, digitală și sustenabilă, în care productivitatea reprezintă nu un obiectiv izolat, ci una dintre dimensiunile performanței agricole pe termen lung.
În cazul României, analiza evidențiază existența unei contradicții structurale: importanța economică și socială ridicată a agriculturii coexistă cu o productivitate a muncii agricole volatilă, cu o structură predominant fragmentată a exploatațiilor și cu o vulnerabilitate crescută la factorii climatici și economici. În consecință, competitivitatea viitoare nu poate fi construită exclusiv prin creșterea producției, ci prin creșterea eficienței utilizării resurselor, digitalizare, inovare, diversificare și consolidarea rezilienței.
O contribuție particulară a articolului constă în integrarea problematicii zootehniei în paradigma sustenabilității agricole. Avizul Comitetului Economic și Social European privind o strategie pentru creșterea durabilă a animalelor subliniază necesitatea combinării productivității, protecției mediului, bunăstării animalelor, inovării și competitivității, precum și necesitatea unor mecanisme de finanțare adecvate tranziției. Dealtfel, Comitetul Economic și Social European prinm avizul din 16.07.2026 recomandă explicit sprijinirea sistemelor extensive, regenerative, agroforestiere și ecologice, inclusiv pentru efectele pozitive asupra biodiversității și sănătății solului.
În această perspectivă, articolul susține că agricultura europeană nu se află în fața unei alegeri între productivitate și sustenabilitate, ci în fața necesității de a transforma productivitatea însăși într-o productivitate sustenabilă și rezilientă.
Introducere – de ce trebuie regândită economia agricolă?
Agricultura europeană traversează o schimbare de paradigmă. Pentru o perioadă îndelungată, performanța agriculturii a fost evaluată în principal prin indicatori precum producția, randamentul la hectar, productivitatea muncii, venitul fermierilor și competitivitatea pe piață. Această perspectivă a contribuit decisiv la modernizarea agriculturii și la creșterea capacității de producție, însă presiunile contemporane impun o reconsiderare a criteriilor prin care este definită performanța agricolă.
În perspectiva gândirii medievale, reflecția asupra agriculturii poate fi raportată la concepția lui Toma d’Aquino asupra muncii, proprietății și utilizării bunurilor materiale. Agricultura reprezenta una dintre formele fundamentale prin care omul transforma natura pentru a-și asigura existența, însă această activitate nu putea fi desprinsă de responsabilitatea morală privind utilizarea bunurilor și orientarea acestora către binele comun. În concepția tomistă, proprietatea privată poate fi justificată prin necesitatea unei administrări eficiente a bunurilor, însă folosirea acestora trebuie să țină seama de destinația lor socială.
Raportată la activitatea agricolă, această concepție evidențiază faptul că pământul și resursele naturale nu reprezintă numai factori de producție, ci și bunuri a căror utilizare implică responsabilitate. Munca agricolă dobândește astfel o dimensiune economică și socială, întrucât contribuie la asigurarea existenței comunității și la satisfacerea unor nevoi fundamentale. Din această perspectivă, performanța activității agricole nu poate fi redusă exclusiv la cantitatea produsă sau la productivitatea muncii, ci trebuie raportată și la modul în care resursele sunt administrate și la contribuția activității economice la binele comunității.
Această perspectivă medievală poate constitui un reper conceptual pentru înțelegerea transformărilor contemporane ale agriculturii. Dacă în economia agricolă actuală productivitatea este asociată cu tehnologia, digitalizarea și eficiența utilizării resurselor, problematica responsabilității față de resurse și față de comunitate rămâne relevantă. În acest sens, trecerea de la agricultura orientată predominant către maximizarea producției către o agricultură rezilientă și sustenabilă presupune nu numai o schimbare tehnologică, ci și reconsiderarea relației dintre producție, resurse naturale și responsabilitate socială.
Bunăstarea animalelor și competitivitatea o temă în actualitate
CESE propune ca bunăstarea animalelor să devină un pilon central al viitoarei strategii europene privind creșterea animalelor și susține elaborarea unor indicatori de bunăstare fundamentați științific. În același timp, documentul subliniază necesitatea unor perioade de tranziție și a unei finanțări suficiente pentru implementarea unor practici mai durabile.
Această abordare evidențiază o problemă fundamentală a economiei reglementării: standardele mai ridicate generează costuri suplimentare, iar competitivitatea trebuie protejată în timpul tranziției.
De aceea, standardele europene trebuie însoțite de mecanisme care să evite situația în care producătorii europeni suportă costuri mai mari, în timp ce piața este alimentată de produse importate realizate în condiții inferioare.
CESE consideră, în acest sens, echivalența standardelor o componentă esențială a viitoarelor acorduri comerciale ale UE.
DE LA SUBVENȚIE LA INVESTIȚIE: O NOUĂ LOGICĂ A SPRIJINULUI AGRICOL
Din analiza avizului CESE rezultă o concluzie importantă pentru economia agricolă: sprijinul public trebuie evaluat prin rezultatele pe care le produce asupra rezilienței și competitivității sectorului.
O subvenție acordată fără o legătură cu investiția, inovarea, protecția resurselor și performanța poate avea un efect limitat asupra transformării structurale.
Această logică permite integrarea într-o singură paradigmă a celor două obiective aparent contradictorii ale agriculturii contemporane: creșterea producției și protecția mediului.
Prin urmare, întrebarea nu mai este dacă agricultura trebuie să aleagă între productivitate și sustenabilitate, ci cum poate fi obținută creșterea productivității prin tehnologii și practici care reduc consumul de resurse și sporesc reziliența sistemului agricol.
Un alt argument relevant pentru noua paradigmă îl constituie integrarea producției animale și vegetale. CESE subliniază rolul animalelor în transformarea ierbii, furajelor, reziduurilor vegetale și altor forme de biomasă în produse alimentare, precum și rolul gunoiului de grajd și al dejecțiilor în ciclurile de nutrienți. În această perspectivă, zootehnia poate contribui la funcționarea unor sisteme agricole circulare și regenerative.
Această perspectivă este esențială pentru analiza relației dintre sol, apă, plante și animale. Agricultura nu trebuie tratată ca o succesiune de activități economice independente, ci ca un ecosistem productiv în care fluxurile de materie și energie sunt interdependente.
Prin urmare, sustenabilitatea economică a agriculturii trebuie analizată simultan cu sustenabilitatea capitalului natural.
O dimensiune esențială a transformării economiei agricole este reprezentată de reconsiderarea rolului sectorului zootehnic în arhitectura economică, socială și de mediu a agriculturii europene. Avizul Comitetului Economic și Social European privind o strategie pentru creșterea durabilă a animalelor propune o abordare care depășește opoziția tradițională dintre productivitate și protecția mediului. În viziunea CESE, viitoarea strategie europeană trebuie să urmărească simultan dezvoltarea durabilă, eficiența producției, protejarea fermelor familiale și menținerea unor standarde ridicate de producție, mediu, etică și responsabilitate socială.
Această abordare este relevantă pentru definirea unei noi paradigme a economiei agricole. Productivitatea nu este abandonată, ci este reinterpretată prin raportare la capacitatea sectorului de a produce într-un mod compatibil cu protejarea resurselor naturale, bunăstarea animalelor și reziliența economică a fermierilor. CESE susține explicit necesitatea unei strategii europene „pozitive” privind creșterea animalelor, considerând producția animalieră durabilă o componentă a soluției la provocările economice, de mediu și sociale contemporane.
Zootehnia ca infrastructură economică a zonelor rurale
Importanța economică a sectorului zootehnic depășește valoarea producției obținute la nivelul fermei. Potrivit avizului CESE, sectorul zootehnic reprezenta 44% din producția agricolă totală a Uniunii Europene în 2023 și asigura ocuparea a peste patru milioane de persoane. De asemenea, 58% dintre fermele europene dețin animale. Aceste date evidențiază caracterul sistemic al zootehniei, care generează efecte economice atât în cadrul exploatațiilor agricole, cât și în activitățile situate în amonte și în avalul lanțului agroalimentar.
Prin urmare, reducerea performanței sectorului zootehnic nu trebuie analizată exclusiv prin efectul asupra producției agricole. Ea poate genera efecte multiplicatoare asupra ocupării, serviciilor veterinare, transportului, procesării, comerțului și infrastructurii economice rurale. CESE subliniază tocmai această funcție teritorială a zootehniei, considerând investițiile în sector investiții în zonele rurale, în reînnoirea generațională și în menținerea comunităților și tradițiilor regionale.
Schimbările climatice, seceta, degradarea solului, presiunea asupra resurselor de apă, volatilitatea prețurilor la energie și inputuri, schimbările demografice și accelerarea procesului de digitalizare modifică fundamental condițiile în care se desfășoară activitatea agricolă.
Agricultura nu mai poate fi analizată exclusiv prin întrebarea „cât producem?”, ci trebuie analizată și prin întrebările: cu ce resurse producem, cât de eficient utilizăm aceste resurse, cât de vulnerabil este sistemul la șocuri și dacă rezultatul economic poate fi menținut pe termen lung.
Această schimbare conduce de la paradigma productivității către paradigma rezilienței agricole.
Conceptul de reziliență presupune capacitatea sistemului agricol de a absorbi șocuri, de a se adapta la schimbări și de a-și menține funcțiile economice, sociale și ecologice. Prin urmare, o agricultură performantă nu este neapărat cea care obține cea mai mare producție într-un singur an, ci aceea care poate menține o performanță economică satisfăcătoare în condițiile unor schimbări climatice, economice și tehnologice continue.
Problema este deosebit de relevantă pentru România. Agricultura utilizează aproape 13,5 milioane de hectare, reprezentând aproximativ 57% din suprafața țării, iar structura exploatațiilor este caracterizată de un număr foarte mare de ferme de dimensiuni reduse. Potrivit Comisiei Europene, România are aproape 3,5 milioane de fermieri, aproximativ 90% dintre exploatații având mai puțin de 5 hectare. În același timp, agricultura păstrează o pondere mult mai importantă în ocuparea forței de muncă decât media Uniunii Europene. Această configurație structurală face ca tranziția către agricultura digitală și sustenabilă să fie simultan o oportunitate și o provocare.
De la productivitate la reziliență: schimbarea criteriului de performanță
Productivitatea rămâne fundamentul economiei agricole. Fără creșterea productivității muncii, a terenului și a capitalului, competitivitatea fermelor nu poate fi consolidată. Problema nu este, prin urmare, abandonarea obiectivului productivității, ci redefinirea acestuia.
Productivitatea agricolă a secolului XXI trebuie să fie analizată prin raportarea producției la totalitatea resurselor utilizate și la efectele produse asupra capitalului natural.
În acest sens, putem vorbi despre o tranziție:
productivitate → eficiență → sustenabilitate → reziliență.
O agricultură poate avea o productivitate ridicată într-un anumit moment și, în același timp, să fie vulnerabilă pe termen lung dacă această productivitate este obținută prin consum excesiv de apă, degradarea solului, utilizarea ineficientă a inputurilor sau creșterea dependenței de resurse externe.
Prin urmare, noua funcție de performanță agricolă poate fi conceptualizată astfel:
Performanță agricolă = productivitate × eficiența resurselor × reziliență × sustenabilitate × capacitate de inovare.
Această formulă nu reprezintă un indicator statistic în sine, ci un model conceptual pentru înțelegerea transformării economiei agricole.
Datele Eurostat confirmă existența unei volatilitați importante a productivității agricole. În 2024, productivitatea muncii agricole a crescut la nivelul Uniunii Europene cu aproximativ 1,6%, în timp ce România a înregistrat o scădere estimată de 16,8%. Diferența arată că dimensiunea producției agricole nu este suficientă pentru caracterizarea performanței economice.
În 2025, productivitatea muncii agricole a Uniunii Europene a crescut cu aproximativ 9,2%, fiind cu 49,4% peste nivelul din 2015. Aceste evoluții demonstrează că agricultura europeană se află într-un proces de modernizare, însă ritmul și capacitatea de adaptare diferă considerabil între state.
În cazul României, volatilitatea productivității trebuie analizată împreună cu structura exploatațiilor, dependența de condițiile climatice, nivelul de capitalizare, accesul la tehnologie și capacitatea fermierilor de a utiliza date și instrumente digitale.
Particularitatea românească: o agricultură importantă, dar structural vulnerabilă
Agricultura românească are o importanță economică, socială și teritorială care depășește contribuția sa strict contabilă la produsul intern brut.
Ponderea ridicată a populației ocupate în agricultură, existența unui număr mare de exploatații de dimensiuni reduse și importanța agriculturii pentru comunitățile rurale transformă politica agricolă într-o componentă esențială a politicii economice și sociale.
Datele europene indică faptul că în 2023 agricultura reprezenta aproximativ 20,7% din ocuparea totală în România, față de aproximativ 3,9% la nivelul Uniunii Europene. Deși ponderea s-a redus semnificativ în ultimul deceniu, diferența față de media europeană rămâne structurală.
Această situație generează o dilemă.
Pe de o parte, România dispune de un potențial agricol considerabil, de suprafețe agricole importante și de capacitatea de a produce cantități semnificative de cereale, oleaginoase și alte produse agricole.
Pe de altă parte, productivitatea muncii, fragmentarea exploatațiilor, îmbătrânirea populației agricole și expunerea la riscurile climatice limitează valorificarea integrală a acestui potențial.
Prin urmare, obiectivul politicii agricole românești nu ar trebui să fie simpla creștere a producției, ci creșterea valorii economice generate de fiecare unitate de resursă utilizată.
Agricultura digitală – tehnologia ca instrument al rezilienței
Digitalizarea reprezintă una dintre cele mai importante transformări structurale ale agriculturii contemporane.
Senzorii, sateliții, dronele, sistemele de poziționare geografică, internetul obiectelor, inteligența artificială și analiza datelor permit trecerea de la agricultura bazată predominant pe estimări și experiență la agricultura bazată pe informație.
Agricultura de precizie permite identificarea diferențelor dintre suprafețele cultivate și aplicarea diferențiată a inputurilor. În locul tratării unei suprafețe agricole ca un spațiu omogen, tehnologia permite identificarea nevoilor specifice ale diferitelor zone.
Această transformare are consecințe economice și ecologice.
Reducerea utilizării inutile a fertilizanților, pesticidelor și apei poate diminua costurile de producție și presiunea asupra mediului. În același timp, monitorizarea în timp real poate permite identificarea rapidă a stresului hidric, a bolilor sau a modificărilor condițiilor de cultură.
Prin urmare, digitalizarea nu trebuie tratată ca un obiectiv tehnologic autonom, ci ca un instrument de creștere a rezilienței economice și ecologice.
În această perspectivă, investiția digitală este simultan investiție productivă și investiție de adaptare.
Solul, apa și carbonul – capitalul natural al economiei agricole
Noua paradigmă agricolă nu poate ignora relația dintre sol, apă, plante și atmosferă.
Solul nu reprezintă doar un factor de producție, ci un activ natural indispensabil continuității activității agricole. Degradarea solului reduce productivitatea viitoare și transformă un avantaj economic prezent într-un cost economic viitor.
Apa are aceeași dublă dimensiune. Este input agricol și, simultan, resursă naturală strategică.
În condițiile schimbărilor climatice, eficiența utilizării apei devine un indicator economic al performanței agricole. Agricultura viitorului va trebui să răspundă nu doar la întrebarea „cât producem?”, ci și la întrebarea „cât producem pentru fiecare unitate de apă utilizată?”.
Aceeași logică este aplicabilă carbonului.
Capacitatea solului de a stoca carbon, menținerea materiei organice, rotația culturilor, practicile conservative și integrarea activităților agricole și zootehnice trebuie analizate ca elemente ale unei economii agricole circulare.
În acest context, relația:sol – apă – plantă – carbon – productivitate devine o relație economică, nu doar ecologică.
Zootehnia și noua paradigmă a sustenabilității
Transformarea agriculturii nu poate fi realizată fără reconsiderarea rolului zootehniei.
Avizul Comitetului Economic și Social European privind o strategie pentru creșterea durabilă a animalelor subliniază că producția animalieră are o importanță economică, socială și teritorială majoră și susține necesitatea unei strategii europene care să combine productivitatea, eficiența producției, protecția mediului și menținerea fermelor familiale.
CESE subliniază, de asemenea, rolul sistemelor extensive, regenerative, agroforestiere și ecologice și propune programe sectoriale de sustenabilitate care să includă biosecuritatea, bunăstarea animalelor, reducerea emisiilor, utilizarea energiilor regenerabile, digitalizarea monitorizării și creșterea competitivității.
Această abordare este relevantă pentru teza centrală a prezentului articol: sustenabilitatea nu trebuie opusă productivității.
Dimpotrivă, obiectivul trebuie să fie obținerea unei productivități sustenabile.
Zootehnia poate contribui, în anumite sisteme de producție, la închiderea ciclurilor de nutrienți și la utilizarea biomasei, iar gunoiul de grajd poate contribui la refacerea fertilității solului. CESE evidențiază tocmai această integrare a activităților zootehnice în economia rurală și în ciclurile de nutrienți.
În același timp, tranziția către sustenabilitate implică costuri. CESE observă că beneficiile de mediu au caracter de bun public, în timp ce costurile investițiilor sunt suportate în principal de fermieri. În consecință, costurile tranziției nu pot fi transferate integral asupra producătorului agricol.
Această constatare are o importanță fundamentală pentru arhitectura Politicii Agricole Comune.
De la subvenție la investiție: redefinirea sprijinului agricol
Sprijinul financiar acordat agriculturii nu mai poate fi analizat exclusiv ca mecanism de compensare a veniturilor.
În noua paradigmă, finanțarea trebuie să contribuie la transformarea structurii economice a fermei.
CESE apreciază că plățile directe ale PAC sunt importante pentru reziliența veniturilor și viabilitatea fermelor și avertizează că reducerile sprijinului pot afecta în mod disproporționat sistemele zootehnice și fermele extensive din zonele defavorizate.
Prin urmare, problema nu este dacă trebuie să existe sprijin public, ci ce tip de comportament economic trebuie să genereze sprijinul public.
Subvenția viitorului ar trebui să fie mai puțin orientată către conservarea unei structuri economice existente și mai mult către finanțarea transformării acesteia.
Reziliența agricolă și politica europeană
Politica Agricolă Comună se află într-un proces de transformare în care obiectivele economice sunt tot mai strâns legate de obiectivele climatice și de mediu.
Această evoluție presupune trecerea de la o politică agricolă centrată predominant pe susținerea producției către o politică ce urmărește simultan:
venit agricol + competitivitate + securitate alimentară + protecția resurselor + reziliență climatică + inovare.
În cazul României, această transformare este cu atât mai importantă cu cât structura agricolă presupune existența unui număr foarte mare de exploatații mici. O condiționalitate excesiv de complexă poate transforma sustenabilitatea într-un cost administrativ pe care fermele mici nu îl pot suporta. De aceea, tranziția verde trebuie să fie însoțită de o tranziție administrativă și digitală.
Simplificarea procedurilor, interoperabilitatea bazelor de date și digitalizarea relației fermier–administrație pot diminua costurile administrative și pot crește accesibilitatea finanțării.
Competitivitate și securitate alimentară
Una dintre erorile frecvente ale dezbaterii contemporane este tratarea competitivității și sustenabilității ca obiective antagonice.
În realitate, competitivitatea pe termen lung presupune capacitatea de a produce în condiții de resurse limitate și de volatilitate crescută.
O fermă care utilizează mai eficient apa, energia, fertilizanții și forța de muncă poate deveni mai competitivă.
O fermă care utilizează date pentru a anticipa riscurile climatice poate deveni mai rezilientă.
O fermă care investește în biodiversitate, sol și infrastructură poate reduce riscurile viitoare.
Prin urmare, sustenabilitatea poate fi privită ca o formă de management al riscului economic.
Avizul CESE leagă în mod explicit capacitatea europeană de producție alimentară de stabilitatea economică, coeziunea socială și autonomia strategică și subliniază importanța menținerii unei capacități productive europene competitive.
Această perspectivă este deosebit de importantă într-un context internațional caracterizat de perturbări ale lanțurilor de aprovizionare, tensiuni geopolitice și volatilitate energetică.
Securitatea alimentară nu înseamnă doar existența alimentelor pe piață, ci și existența unei capacități productive interne reziliente.
O nouă ecuație a economiei agricole românești
Pentru România, tranziția către agricultura rezilientă poate fi reprezentată conceptual prin următoarea ecuație:
Agricultura viitorului = productivitate + digitalizare + capital natural + inovare + finanțare + reziliență.
Această ecuație presupune modificarea obiectivului de politică publică.
Nu este suficient: „să producem mai mult”.
Este necesar: „să producem mai multă valoare cu mai puține resurse și cu o capacitate mai mare de adaptare”.
În această perspectivă, avantajul comparativ al României nu trebuie construit numai pe suprafața agricolă disponibilă și pe capacitatea de producție primară.
Valoarea adăugată poate fi crescută prin procesare, lanțuri scurte, asociere, digitalizare, trasabilitate, agricultură de precizie și integrarea producției agricole în economia circulară.
Problema fundamentală devine astfel trecerea:
de la hectar → la valoare adăugată;
de la producție → la productivitate;
de la productivitate → la eficiență;
de la eficiență → la reziliență;
de la reziliență → la sustenabilitate pe termen lung.
Discuții
Analiza evidențiază faptul că paradigma tradițională a productivității nu trebuie abandonată, ci redefinită.
Productivitatea rămâne necesară deoarece fără eficiență economică nu există fermă viabilă. Totuși, productivitatea izolată nu poate constitui criteriul unic al performanței.
O creștere a producției obținută cu un consum disproporționat de resurse poate genera costuri viitoare mai mari decât beneficiile economice imediate.
De aici rezultă necesitatea unei perspective dinamice asupra agriculturii.
Performanța agricolă trebuie evaluată nu doar prin rezultatul obținut în perioada curentă, ci și prin capacitatea de a produce în viitor.
Această abordare schimbă inclusiv modul în care trebuie evaluată finanțarea publică.
Investițiile în sol, apă, biodiversitate, digitalizare, cercetare și bunăstarea animalelor nu produc întotdeauna un randament financiar imediat. Ele produc însă reziliență și reduc riscul economic viitor.
În consecință, politicile agricole trebuie să recunoască valoarea economică a investițiilor în capitalul natural și capitalul tehnologic.
Concluzii
Economia agricolă se află într-un punct de inflexiune.
Modelul bazat exclusiv pe maximizarea producției nu mai este suficient pentru a răspunde provocărilor generate de schimbările climatice, deficitul de resurse, volatilitatea piețelor, transformările demografice și revoluția digitală.
Noua paradigmă nu presupune însă abandonarea productivității.
Dimpotrivă, presupune transformarea acesteia.
De la productivitatea cantitativă trebuie să trecem la productivitatea sustenabilă. De la eficiența statică trebuie să trecem la reziliența dinamică. De la agricultură dependentă de inputuri trebuie să trecem la agricultură bazată pe date, inovare și eficiența resurselor.
În această nouă paradigmă, digitalizarea reprezintă instrumentul, sustenabilitatea reprezintă obiectivul, reziliența reprezintă capacitatea de adaptare, iar productivitatea rămâne fundamentul viabilității economice.
Pentru România, provocarea este cu atât mai complexă cu cât potențialul agricol coexistă cu fragmentarea exploatațiilor, productivitatea volatilă, îmbătrânirea populației agricole și vulnerabilitatea la schimbările climatice.
Politica agricolă trebuie, prin urmare, să urmărească nu doar absorbția fondurilor, ci transformarea fondurilor în capacitate productivă, digitală, ecologică și instituțională.
În cazul zootehniei, abordarea CESE demonstrează că productivitatea, bunăstarea animalelor, protecția mediului, inovarea și competitivitatea trebuie tratate integrat, iar costurile tranziției către sustenabilitate trebuie împărțite într-un mod echitabil între producători și societate.
În definitiv, întrebarea „Economia agricolă – încotro?” nu mai poate primi un răspuns formulat exclusiv în termenii creșterii producției.
Răspunsul trebuie formulat în termenii unei noi ecuații: mai multă valoare, mai puține resurse consumate, mai multă tehnologie, mai multă reziliență și o capacitate mai mare de a produce sustenabil.
Astfel, agricultura europeană și agricultura românească nu trebuie să aleagă între productivitate și sustenabilitate. Obiectivul strategic este transformarea productivității într-o productivitate rezilientă, digitală și sustenabilă.
Avizul CESE permite fundamentarea unei idei centrale a prezentului studiu: agricultura europeană nu se află în fața unei alegeri între producție și sustenabilitate, ci în fața necesității de a transforma productivitatea însăși într-o productivitate sustenabilă și rezilientă.
În această nouă paradigmă, competitivitatea nu mai poate fi separată de protecția resurselor naturale, iar sustenabilitatea nu poate fi separată de viabilitatea economică a fermei.
Prin urmare, întrebarea „Economia agricolă – încotro?” poate primi un prim răspuns: către o economie agricolă în care producția, tehnologia, capitalul natural și politica publică sunt integrate într-un model unic de competitivitate durabilă.
Regulamentul (UE) 2021/2115 al Parlamentului European și al Consiliului din 2 decembrie 2021 de stabilire a normelor privind sprijinul pentru planurile strategice care urmează a fi elaborate de statele membre în cadrul politicii agricole comune (planurile strategice PAC) și finanțate de Fondul european de garantare agricolă (FEGA) și de Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și de abrogare a Regulamentelor (UE) nr. 1305/2013 și (UE) nr. 1307/2013, PE/64/2021/REV/1, JO L 435, 6.12.2021, https://eur-lex.europa.eu/legalcontent/RO/ALL/?uri=uriserv%3AOJ.L_.2021.435.01.0001.01.RON&utm_source=chatgpt.com
Avis du CESE: Stratégie pour un élevage durable 2026, Adopté on 16/07/2026 – O strategie privind creșterea durabilă a animalelor în sprijinul autonomiei strategice alimentare a UE și al obiectivelor sale în materie de climă și biodiversitate, https://www.eesc.europa.eu/fr/our-work/opinions-information-reports/opinions/strategie-pour-un-elevage-durable-2026
