România nu duce lipsă de inteligență, de specialiști sau de instituții capabile să producă expertiză, însă continuă să sufere din cauza distanței dintre cunoașterea acumulată și decizia publică, dintre cercetarea care formulează răspunsuri și administrația care rareori știe să le solicite, dintre elita intelectuală și o societate ținută prea mult timp sub presiunea urgențelor succesive. În această separare s-a consumat o parte importantă din energia națională: ideile au rămas în rapoarte, strategiile au traversat ciclurile politice fără să devină politici coerente, iar competența a fost invocată ceremonial, fără a fi așezată în centrul mecanismului de guvernare.
Alegerea academicianului Marius Andruh în funcția de președinte al Academiei Române, la 7 aprilie 2026, deschide, dincolo de succesiunea firească a mandatelor, posibilitatea unei noi relații între cea mai înaltă instituție de consacrare științifică și societatea pe care aceasta o reprezintă. Chimist cu o carieră internațională, creator de școală, profesor și cercetător format în cultura exigenței experimentale, Marius Andruh preia conducerea Academiei într-o perioadă în care România are nevoie nu doar de opinii autorizate asupra prezentului, ci de o instituție capabilă să restabilească perspectiva lungă în centrul vieții publice.
Presiunea deficitului bugetar, instabilitatea guvernamentală, dificultatea reformării administrației, degradarea încrederii publice, declinul demografic, exodul competențelor și accelerarea schimbărilor tehnologice nu reprezintă crize independente, care pot fi administrate prin măsuri sectoriale, ci expresiile unei vulnerabilități mai profunde: incapacitatea statului de a reuni cunoașterea disponibilă într-o concepție coerentă despre dezvoltare. România continuă să își formuleze prea multe politici cu instrumentele intelectuale ale unei lumi care dispare, în timp ce inteligența artificială, biotehnologiile, noile materiale, transformarea energetică și competiția pentru capital uman redesenează economiile, raporturile de putere și ierarhiile globale.
În acest context, Academia Română nu poate fi privită exclusiv ca o instituție solemnă, destinată conservării patrimoniului intelectual și consacrării excelenței, pentru că vastitatea competențelor reunite în cele 14 secții și în rețeaua celor 70 de institute și centre de cercetare îi conferă o responsabilitate publică pe care puține alte instituții românești o pot asuma. Academia dispune de capacitatea de a traversa granițele disciplinare, de a conecta economia cu demografia, tehnologia cu etica, agricultura cu schimbările climatice, educația cu piața muncii și politica externă cu dinamica marilor transformări științifice. Tocmai această privire integratoare lipsește frecvent statului român, ale cărui instituții lucrează fragmentat și răspund, de regulă, presiunilor imediate.
Economistul deschide dosarul dedicat Mișcării pentru Reconstrucția României prin această convorbire deoarece orice proiect național care își propune să depășească declarația de intenție trebuie să înceapă prin recunoașterea unei realități elementare: dezvoltarea nu poate fi separată de cunoaștere, iar politicile publice nu pot fi durabile atunci când expertiza este chemată doar pentru a legitima decizii deja luate. Mișcarea lansată de ASPES propune apropierea dintre mediul academic, economia reală, universități, diaspora și generația tânără, nu pentru a crea încă o structură paralelă instituțiilor statului, ci pentru a recupera capacitatea societății românești de a formula împreună priorități și de a transforma competența într-o forță publică. Convorbirea de față dă, în același timp, formă publică unui parteneriat instituțional existent deja între Academia Română și ASPES: publicată în Economistul, revista editată de ASPES, consfințește chiar prin aceste pagini colaborarea dintre cele două instituții, care aleg să avanseze împreună, fiecare cu mijloacele și autoritatea proprii, în slujba aceluiași obiectiv: binele societății românești.
Conversația cu academicianul Marius Andruh nu urmărește, prin urmare, un inventar administrativ al noului mandat și nicio evaluare retrospectivă a Academiei Române. Miza acesteia este mai înaltă și, în același timp, mai concretă: poate cea mai importantă instituție intelectuală a țării să intre mai ferm în viața cetății fără să își sacrifice independența? Poate cercetarea să treacă din anexele strategiilor în centrul politicilor publice? Poate România să construiască un sistem prin care ideile valoroase să nu mai fie pierdute între instituții? Poate o societate care și-a diminuat prestigiul profesorului, cercetătorului și specialistului să își reconstruiască viitorul fără a reface mai întâi ierarhia valorilor sale?
O națiune nu se reconstruiește prin proclamarea unor obiective, ci prin legăturile, adesea invizibile, dintre cunoaștere, decizie și încredere publică. Punctul de plecare este alegerea pe care o societate o face atunci când decide ce cunoaștere respectă și cui îi acordă autoritate. Din acest motiv, noul mandat de la conducerea Academiei Române privește întreaga societate, nu doar comunitatea academică.
