Interviu cu domnul academician Marius Andruh, președintele Academiei Române
Academia și viața cetății
Domnule președinte, ați preluat conducerea Academiei Române într-o perioadă în care societatea resimte simultan instabilitatea economică, slăbiciunea instituțiilor și degradarea încrederii publice, iar lumea cunoașterii pare adesea separată de spațiul în care se iau deciziile. Cum poate Academia să își transforme autoritatea intelectuală într-o prezență publică mai consistentă fără să intre în logica partizană a confruntării politice?
Marius Andruh: Într-o lume în care cantitatea informației crește exponențial, va fi important ca autoritatea Academiei Române să se impună prin calitatea mesajelor și prin consecvența comunicării temelor sale distincte în mod susținut și cu ajutorul unor vehicule de comunicare variate.Cred într-o prezență selectivă, construită pe teme de fond, nu pe reacții la actualitate. Academiile sunt instituții ale societății, nu ale guvernelor; ele nu sunt și nu trebuie să fie implicate în politică, dar pot fi o punte între știință și buna guvernare, în probleme care țin de strategia de dezvoltare a țării, în organizarea sistemului național de cercetare, în păstrarea și protejarea patrimoniului cultural și natural, cu specială atenție îndreptată către educație și sănătate. Expertiza și competența Academiei Române în rezolvarea acestor probleme și în apărarea valorilor morale sunt așteptate de către societate. De-a lungul a 160 de ani de existență, Academia Română și-a consolidat poziția de reper intelectual, moral și de excelență, fiind azi, ca și ieri, una dintre cele mai respectate instituții ale țării. Academia Română este o instituție modernă, deschisă spre valorile societății și adânc implicată în lumea științifică națională și internațională.
Prin ce mecanisme concrete ar putea fi refăcută legătura dintre Academie și societate: puncte de vedere periodice asupra marilor politici publice, consilii de expertiză, dezbateri deschise, platforme permanente de dialog cu Guvernul, Parlamentul, universitățile și mediul economic?
Cred că nu este despre refăcut legătura, provocarea noastră este de a strânge și diversifica legăturile cu societatea, de a ține pasul cu exigențele de comunicare actuale.
Academia Română este o prezență activă în societatea noastră, o prezență care se manifestă activ pe multiple planuri: dezbateri, conferințe, expoziții, aniversări, lansări de carte etc. Acestora li se adaugă puncte de vedere privind probleme ale societății românești: strategia de dezvoltare a țării, exploatarea bogățiilor naturale, protejarea patrimoniului istoric, sănătatea, învățământul românesc, protejarea mediului și atâtea altele. Academia Româna nu se substituie ministerelor, dar trebuie ca, în mod firesc, membrii Academiei să participe, potrivit domeniilor lor de competență, la comisiile și organismele care analizează și propun soluții pentru dezvoltarea țării.
Cred în mecanisme care funcționează cu regularitate: un calendar public de evaluare a proiectelor definite ca prioritare, consilii mixte cu universitățile și mediul economic.
„Credibilitatea și autoritatea se construiesc cu consecvență.
O instituție care revine sistematic asupra acelorași teme devine un reper pe care decidentul îl poate consulta înainte de a decide, nu doar după”.
De la cunoaștere la decizie
Academia Română și institutele sale au elaborat numeroase studii, strategii și documente de viziune, dar influența lor asupra deciziei publice rămâne dificil de măsurat. Ce trebuie schimbat pentru ca acest capital intelectual să nu mai rămână într-un circuit închis al specialiștilor, ci să intre efectiv în fundamentarea legilor, bugetelor și programelor de dezvoltare?
Un document care ajunge pe un raft nu a produs cunoaștere aplicată sau cunoaștere, a produs doar arhivă. Autoritatea unui institut de cercetare se construiește prin insistența cu care își apără recomandările în timp și prin consistența acestora, prin contribuția reală a proiectelor sale la progresul cunoașterii științifice. Rețeaua noastră de institute are niște particularități care o fac unică în peisajul cercetării din România: este orientată în primul rând spre cercetarea fundamentală. Importanța cercetării fundamentale nu este, din păcate, pe deplin înțeleasă de către cei care finanțează cercetarea. Cercetarea fundamentală nu este un lux. Curiozitatea, dorința de cunoaștere, libertatea de gândire sunt însușiri omenești pe care se sprijină marea cercetare. Dacă rezultatele duc la progresul cunoașterii, dacă ele sunt utile altor cercetători, atunci institutele, prin cercetători, și-au împlinit menirea. Putem afirma, fără exagerare, că în câteva domenii institutele noastre de cercetare se află în avangarda științifică românească și europeană.
Institutele din zona științelor umaniste studiază și păstrează tot ceea ce ține de identitatea noastră (limbă, literatură, istorie, folclor, antropologie, religie). De aceea, le consider institute de importanță strategică națională, cărora trebuie să li se acorde atenția cuvenită.
Acestora li se adaugă institutele din zona științelor economice, de ale căror contribuții ar trebui să țină seamă guvernanții. Cercetătorii din aceste institute nu se substituie politicienilor, dar pot oferi soluții, pot contribui în mod competent la elaborarea doritei și necesarei strategii de țară.
Componenta aplicativă este și ea abordată în institutele Academiei Române, cu rezultate încurajatoare. Mai sunt multe de făcut, în special în ceea ce privește transferul tehnologic, pentru valorificarea cercetărilor aplicative. Da, aici mai sunt multe de făcut! Cercetarea aplicativă nu este eficient sprijinită la nivel guvernamental și, pe de altă parte, mediul privat se interesează prea puțin de ceea ce se întâmplă în cercetarea românească.
Ar avea România nevoie de un mecanism permanent prin care marile decizii ale statului să fie supuse unei evaluări științifice independente, multidisciplinare, înainte de adoptare, iar Academia Română ar putea deveni nucleul unei asemenea infrastructuri naționale de expertiză?
Deciziile importante, cele cu impact pe termen lung trebuie evaluate cu atenție de către cei mai potriviți specialiști în funcție de domeniu. Academia Română are în structura sa paisprezece secții științifice, șaptezeci de institute, o tradiție de peste un secol și jumătate de excelență. Competența există deja, trebuie doar ca interacțiunea Academiei cu cei care conduc țara să fie reală și eficientă. Cred cu tărie că eficiența unor astfel de dezbateri este reală numai atunci când sunt invitați și implicați și cei care pot lua apoi deciziile necesare.
Academiei Române îi revine și rolul de a interveni ferm ori de câte ori societatea va fi supusă dezinformărilor de natură științifică. Probleme precum inteligența artificială (aspecte pozitive, amenințări), știrile false, teoriile/ideile antivacciniste trebuie să fie dezbătute în continuare în Academie și difuzate către cercuri cât mai largi ale populației.
Mișcarea pentru Reconstrucția României, lansată de ASPES, urmărește apropierea dintre mediul academic, economia reală, universități, diaspora și generația tânără, în jurul unui efort comun de reflecție asupra viitorului țării. În ce fel ar putea Academia Română să participe la acest dialog și cum poate transforma autoritatea cunoașterii într-o contribuție concretă la formularea unui nou proiect de dezvoltare pentru România?
Salut acest demers care pornește de la premisa că reconstrucția este, înainte de toate, un proiect de societate, iar societatea are nevoie de un for în care mediul academic, economia reală și diaspora să discute pe aceleași date. Academia, prin institutele sale, precum și rețeaua de institute ale Ministerului Educației și Cercetării pot aduce rigoarea evaluării și continuitatea instituțională, ASPES aduce legătura directă cu economia reală.
România în noua economie a cunoașterii
Dacă ar trebui să indicați trei reforme structurale fără de care România nu poate trece într-o etapă superioară de dezvoltare, care ar fi acestea și prin ce criterii ar trebui măsurate rezultatele acestora astfel încât reforma să nu mai rămână o succesiune de reorganizări administrative fără efect asupra performanței statului?
Aș indica trei reforme structurale în noua economie a cunoașterii: reforma învățământului, unde nu reușim încă să ținem pasul cu schimbările provocate de actuala revoluție industrială, finanțarea multianuală și predictibilă a cercetării, și legarea sistematică a cercetării de economia reală, prin mecanisme de transfer tehnologic funcționale, fără a uita însă cercetarea fundamentală, care este la fel de importantă. Cercetarea fundamentală este o podoabă a spiritului nostru, consecințele ei, dacă este bine condusă, fiind la fel de importante ca acelea ale cercetării care urmărește aplicații practice. Acestea, de cele mai multe ori, decurg din cercetări fundamentale.
Bugetul alocat cercetării este insuficient și, în unele locuri, atât cât este, este risipit în zadar, în spatele unor evaluări discutabile.
„Criteriul comun al reușitei ar trebui să fie rezultatele: publicații care duc la progresul științei, brevete, tehnologii transferate, companii create, specialiști formați și păstrați în țară, și nu bugetul cheltuit.”
O reformă care nu poate fi măsurată așa nu este o reformă, este o reorganizare.
Inteligența artificială schimbă deja economia, educația, cercetarea și chiar mecanismele prin care societățile își construiesc adevărul public. Ce ar trebui să facă România pentru a nu rămâne doar un consumator al tehnologiilor și al modelelor cognitive dezvoltate în alte economii?
În concertul cercetării internaționale, cercetătorii noștri își pot găsi locul numai prin soluții și proiecte originale. România are nevoie de capacitate proprie de cercetare, de calcul și de date. Sunt optimist și cred că, pe anumite direcții, cercetarea românească va fi extrem de eficientă. Să nu uităm că avem firme de IT (și în curând, sper, de AI) de succes.
România continuă să trateze cercetarea științifică mai curând ca pe o cheltuială bugetară decât ca pe o investiție productivă. Cum poate fi construită o relație funcțională între institute, universități și companii, astfel încât rezultatele științifice să genereze tehnologie, proprietate intelectuală, întreprinderi și valoare economică produsă în țară?
Relația funcțională se construiește prin mecanisme concrete, nu prin declarații de intenție: evaluarea cercetătorului legată și de licențe și brevete, nu doar de publicații, parteneriate stabile cu industria și instituții dedicate transferului tehnologic, cu mandat și continuitate. S-au făcut câțiva pași, dar mai este mult până când proiectele de cercetare cu caracter aplicativ vor produce cu adevărat rezultate. Am văzut, în chimia supramoleculară, cât de mult contează natura legăturilor dintre componente pentru arhitectura finală. Același principiu se aplică unui sistem național de cercetare, unde legăturile funcționale dintre instituții sunt la fel de importante ca piesele luate separat.
Exodul cercetătorilor, al profesorilor și al absolvenților performanți nu este doar o problemă demografică, ci o pierdere de capacitate strategică. Prin ce măsuri poate fi refăcută încrederea generației tinere în posibilitatea de a construi o carieră științifică și profesională în România?
Încrederea se reface prin perspective de carieră reale, nu prin discursuri: finanțare predictibilă pentru echipele tinere, infrastructuri moderne și un traseu instituțional clar, de la doctorat la o poziție stabilă.
„Un tânăr cercetător alege țara în care poate construi ceva pe termen lung, nu pe cea în care se simte doar lăudat.”
Aceasta este miza reală a politicii de capital uman. Nu putem ignora faptul că, în ultimii ani, s-au făcut unele progrese cu, din păcate, puține efecte. Se organizează competiții pentru proiecte de cercetare dedicate tinerelor echipe, dar bugetul alocat este mic, iar ritmicitatea competițiilor este total impredictibilă și, de aici, ineficientă. Sistemul de cercetare postodoctorală este departe de cel occidental, validat de multe decenii. Organizarea corpului didactic și de cercetare din universități este învechită și periculos de închisă, descurajând atragerea de tineri educați.
Trei priorități pe care România ar trebui să și le asume până în anul 2050 și un principiu de la care niciun guvern nu ar trebui să se abată
Trei priorități: EDUCAȚIE – analiza responsabilă și regândirea sistemului educațional, CERCETARE-DEZVOLTARE – o organizare mult mai eficientă a cercetării, cu o finanțare multianuală și predictibilă, o infrastructură națională de expertiză științifică pentru marile decizii publice și o politică de capital uman care să facă posibilă, din nou, o carieră științifică construită în țară, PROFESIONALIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE. Toate acestea, respectate și bine aplicate, vor construi o țară așa cum ne-o dorim.
Un principiu de la care niciun guvern nu ar trebui să se abată: deciziile cu efecte pe termen lung se construiesc pe evaluare, nu pe improvizație, iar autoritatea cunoașterii și a educației nu se negociază în funcție de calendarul electoral.
Proiectul național
Academia Română a publicat recent documentul strategic „România 2050”, care propune direcții de dezvoltare pentru educație, cercetare, resurse naturale și energie, industrie și securitate alimentară. Într-un context schimbat de presiunile bugetare, tehnologice și demografice, cum ar trebui reactualizată această strategie și care ar trebui să fie, astăzi, ideea centrală în jurul căreia să fie reunite economia, demografia, educația, resursele naturale, tehnologia, sănătatea și cultura?
Așa cum ați menționat,„România 2050” a identificat o serie de direcții importante pentru dezvoltarea României: educația, cercetarea, resursele naturale, industria, securitatea alimentară. Importanța concluziilor și relevanța direcțiilor de acțiune de atunci nu au fost diminuate de trecerea timpului. Reactualizarea lor înseamnă mai puțin rescrierea diagnozelor, cât construirea unor mecanisme realiste și eficiente de acțiune. Ideea centrală rămâne cea propusă încă din varianta inițială: o Românie care își administrează resursele naturale, capitalul uman și cunoașterea proprie ca pe o singură arhitectură, nu ca pe domenii separate, puse în competiție pentru același buget.
Ce le-ați spune celor care produc cunoaștere, creează valoare economică, conduc instituții, lucrează în afara țării sau se pregătesc acum în universități și care ar dori să contribuie la reconstrucția României, dar nu mai au încredere că ideile și competența lor pot schimba funcționarea statului?
Le-aș spune că neîncrederea lor este întemeiată, dar că merită să lupte pentru lucrurile care contează. Le-aș mai spune că nu sunt singuri, Academia Română există tocmai pentru a oferi un cadru în care competența capătă greutate instituțională, nu doar bunăvoință individuală. Și, nu în ultimul rând, le-aș mai spune să fie optimiști, să creadă în viitorul țării, să contribuie la construirea lui, pentru că se poate!
Știința construcțiilor nevăzute
Chimia supramoleculară, domeniul în care academicianul Marius Andruh și-a construit o carieră recunoscută internațional, studiază nu doar atomii și moleculele considerate separat, ci felul în care acestea se recunosc, se asociază și formează arhitecturi mai complexe prin interacțiuni aparent slabe, dar decisive pentru stabilitatea întregului. Există în această disciplină o sugestie intelectuală potrivită momentului în care savantul român preia conducerea Academiei: nici societățile nu sunt reconstruite exclusiv prin forța componentelor lor, ci prin calitatea legăturilor dintre ele.
Profesor la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române din 2001 și membru titular din 2009, Marius Andruh a condus Secția de științe chimice între 2009 și 2026, a fost vicepreședinte al Academiei în mandatul 2022–2026 și conduce Institutul de Chimie Organică și Supramoleculară „C. D. Nenițescu”. La 7 aprilie 2026 a fost ales președinte al Academiei Române, pentru mandatul 2026–2030, după un scrutin desfășurat în Adunarea Generală. Parcursul său nu este cel al unei personalități venite din afara mecanismului academic, ci al unui cercetător care îl cunoaște din interior, cu performanțele, inerțiile și posibilitățile sale reale.
Tema discursului său de recepție în Academia Română, susținut în 2014, „Originalitatea cercetătorului”, spune aproape la fel de mult despre concepția sa asupra științei precum bibliografia profesională. În cercetare, originalitatea nu înseamnă spectacol intelectual, ci capacitatea de a formula întrebarea pe care ceilalți nu au formulat-o încă, de a observa relația care nu fusese văzută și de a construi o direcție acolo unde exista numai o succesiune de rezultate izolate. O asemenea cultură a întrebării ar putea deveni relevantă și pentru instituția pe care o conduce, într-o Românie obișnuită să repete diagnostice, dar mult mai puțin pregătită să schimbe premisele după care își organizează dezvoltarea.
Marius Andruh nu preia doar administrarea unei instituții fondate acum 160 de ani, ci responsabilitatea de a-i traduce autoritatea intelectuală într-o prezență publică mai consistentă, fără a o împinge în zgomotul conflictului politic cotidian. Miza mandatului domniei sale va fi tocmai această diferență dificilă: Academia trebuie să vorbească mai clar, dar nu mai strident, să fie mai prezentă, fără să devină partizană, să influențeze decizia, fără să își subordoneze expertiza vreunei majorități conjuncturale.
România dispune de numeroase elemente valoroase, dar continuă să piardă enorm din cauza slăbiciunii conexiunilor dintre cercetare, educație, economie și stat. Alegerea lui Marius Andruh poate fi citită, astfel, și ca o invitație la refacerea acestor legături.
