de Adela Sorinela SAFTA,
cercetător științific, consilier superior ANAF
Între Declarația 112, prescripția fiscală și Legea nr. 360/2023, dreptul la pensie depinde de felul în care statul își ține evidențele și de promptitudinea cu care Fiscul își recuperează creanțele cât timp debitorul mai are ce plăti.
Neplata contribuțiilor sociale de către angajator se așază la răscrucea dintre dreptul muncii, dreptul fiscal, dreptul securității sociale și dreptul insolvenței, iar consecințele ei ajung, uneori după decenii, în dosarul de pensie al unui salariat care nu a avut niciodată acces la contabilitatea firmei. Pornind de la Legea nr. 360/2023, de la Codul de procedură fiscală și de la Decizia ÎCCJ nr. 61/2025, analiza de față separă declararea de plată, prescripția fiscală de proba stagiului și răspunderea angajatorului de poziția juridică a celui care a muncit. Concluzia privește deopotrivă casele de pensii și administrația fiscală, a cărei capacitate de a recupera creanțele înaintea falimentului decide, în ultimă instanță, cât mai poate duce bugetul de pensii.
Trei situații pe care practica le amestecă
Contribuțiile de asigurări sociale leagă activitatea profesională de protecția pe care sistemele publice o oferă la bătrânețe, în boală sau în perioadele fără loc de muncă, motiv pentru care ele depășesc cu mult statutul unei simple obligații pecuniare a angajatorului față de buget. În cazul muncii salariate, angajatorul calculează, declară, reține și virează sumele prevăzute de legislația fiscală, în vreme ce salariatul rămâne, de regulă, străin de operațiunile contabile prin care se materializează propria sa protecție socială.
Problema capătă acuitate atunci când societatea își ignoră obligațiile, intră în insolvență sau ajunge în faliment, iar salariatul descoperă abia la pensionare că anumite venituri lipsesc din evidențele instituțiilor, că declarațiile nominale au fost omise sau poartă erori ori că arhiva firmei a devenit greu de recuperat. Analiza cere, de aceea, separarea a trei ipoteze care produc probleme probatorii și juridice distincte, anume virarea omisă a unei contribuții declarate, nedeclararea raportului de muncă și declararea incompletă a veniturilor.
Teza susținută aici respinge ambele simplificări care circulă în spațiul public, atât pe aceea potrivit căreia salariatul își pierde automat anii lucrați, cât și pe aceea care promite recunoașterea necondiționată a tuturor drepturilor, deoarece soluția depinde de normele aplicabile perioadei, de existența raportului de muncă, de evidența nominală, de veniturile dovedite și de procedurile administrative ori judiciare disponibile.
Stagiul de cotizare în arhitectura Legii nr. 360/2023
Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii consacră principiile obligativității participării la asigurările sociale, contributivității, solidarității și stabilității asigurării și definește stagiul de cotizare ca sumă a stagiului contributiv, a perioadelor asimilate și a perioadelor necontributive recunoscute de lege. Pentru veniturile salariale, declarația nominală de asigurare devine documentul fiscal pe baza căruia se stabilesc stagiul de cotizare, punctajul lunar și anual și numărul total de puncte.
Articolele 16 și 39 ale legii reglementează perioadele care constituie stagiu de cotizare și formarea stagiului contributiv prin perioadele pentru care contribuțiile au fost datorate, în condițiile legii, de unde rezultă că o întârziere a angajatorului la plata contribuției nu anulează, prin efectul ei general, perioada lucrată, după cum nici orice neconcordanță din evidențe nu se rezolvă de la sine, fără verificări.
Recunoașterea perioadei de activitate, dovedirea venitului și valorificarea acestuia la stabilirea punctajului sunt operațiuni diferite, iar cuantumul pensiei depinde de veniturile care alcătuiesc baza de calcul și de regulile aplicabile fiecărei perioade. Punctele de stabilitate prevăzute de noua lege se leagă de realizarea unui stagiu contributiv mai lung de 25 de ani, în condițiile stabilite de lege, astfel că efectul unei perioade litigioase asupra calculului se apreciază individual, în afara oricărui procent universal.
Declarația 112, între document fiscal și urmă a muncii
Declarația privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, cunoscută în practică drept Declarația 112, identifică persoanele asigurate, veniturile relevante și obligațiile declarate și permite corelarea datelor fiscale cu evidențele utilizate în materia asigurărilor sociale. Depunerea declarației și virarea efectivă a sumelor rămân însă operațiuni separate, astfel încât o declarație corectă poate coexista cu o datorie fiscală neachitată, în vreme ce lipsa declarației poate împiedica sau complica reflectarea activității în evidențele administrative.
Atunci când angajatorul a declarat corect raportul de muncă și baza de calcul, dar a omis plata, datele declarate ușurează verificarea perioadelor și a veniturilor, iar neplata rămâne o încălcare a obligațiilor angajatorului, fără a putea fi confundată cu inexistența raportului de muncă. Dacă declarația nominală lipsește sau conține erori, salariatul are nevoie de documente suplimentare pentru rectificarea evidențelor, iar întrebarea care îl privește direct, aceea a efectelor asupra pensiei, primește un răspuns mai nuanțat decât lasă să se înțeleagă simpla existență a formularului.
Declarația 112 are caracterul unui act prin care se individualizează creanța fiscală și reprezintă un element administrativ de prim rang, fără a fi însă singurul mijloc de probă, deoarece contractul individual de muncă, înregistrările din registrul general de evidență a salariaților, statele de plată, fluturașii de salariu, extrasele bancare, adeverințele și documentele de arhivă pot dobândi relevanță, în funcție de problema concretă și de normele aplicabile.
Echitatea aristotelică și rigiditatea regulii generale
Dreptul la pensie se lasă greu redus la fluxurile financiare dintre angajator și bugetul asigurărilor sociale, fiindcă în spatele fiecărei contribuții stau o perioadă de activitate, o muncă prestată și venituri obținute, pe care legislația aplicabilă le examinează după condiții proprii. Atunci când angajatorul nu declară sau nu virează contribuțiile datorate, se deschide o ruptură între realitatea raportului de muncă și evidența administrativă a obligațiilor sociale, iar această ruptură nu are de ce să fie închisă prin mutarea automată asupra salariatului a consecințelor conduitei angajatorului.
Aristotel descrie în Cartea a V-a a Eticii nicomahice echitatea ca pe o corecție a legii acolo unde aceasta, prin generalitatea ei, greșește în fața cazului particular, iar transpusă în domeniul protecției sociale, ideea separă neexecutarea unei obligații de către angajator de realitatea activității desfășurate de salariat. Principiul contributivității rămâne fundamental pentru sistemul public de pensii, însă se citește împreună cu principiile solidarității sociale, egalității de tratament și protecției drepturilor de asigurări sociale, iar Legea nr. 360/2023 reglementează, alături de condițiile de stabilire a stagiului, posibilitatea dovedirii acestuia prin documentele prevăzute de lege atunci când declarația nominală lipsește ori nu mai poate fi corectată de angajator.
Delimitarea responsabilităților urmează aceeași logică, întrucât angajatorului îi revine obligația de a declara și plăti contribuțiile datorate, salariatul are dreptul de a dovedi, prin mijloacele admise de lege, activitatea și veniturile relevante, recuperarea creanțelor fiscale și sancționarea neconformării țin de planul fiscal, iar recunoașterea stagiului de cotizare și stabilirea pensiei țin de planul asigurărilor sociale, două planuri legate între ele fără a fi identice.
Echitatea, înțeleasă astfel, lasă neatinsă contributivitatea și nu impune recunoașterea automată a oricărei perioade pretins lucrate, cerând doar ca realitatea raportului de muncă, documentele justificative și regulile speciale privind dovedirea stagiului să fie examinate efectiv, pentru ca neexecutarea obligațiilor de către angajator să nu fie confundată cu lipsa dreptului salariatului de a solicita recunoașterea perioadei lucrate. Pensia rămâne un drept de asigurări sociale exercitat în condițiile legii, departe de orice recompensă discreționară, iar protecția sa reclamă examinarea individualizată a situației de fapt și valorificarea probelor admisibile.
Ce rămâne din Declarația 112 după împlinirea prescripției
Formularul 112 poate face obiectul verificării de către organele de inspecție fiscală, în condițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar potrivit art. 113 inspecția fiscală verifică legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, corectitudinea și exactitatea îndeplinirii obligațiilor, precum și respectarea legislației fiscale și contabile, prin confruntarea informațiilor din formular cu evidențele contabile ale angajatorului, cu documentele justificative privind veniturile salariale, cu contractele individuale de muncă și cu celelalte informații relevante.
Dreptul de verificare se exercită în interiorul termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, reglementat de art. 110, cu regulile de suspendare și întrerupere de la art. 111, termen general de cinci ani care începe să curgă, ca regulă, la 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligația, sub rezerva excepțiilor legale. Atunci când organul fiscal constată împlinirea prescripției, art. 112 impune încetarea procedurii de emitere a titlului de creanță fiscală, iar potrivit art. 94 alin. (3) rezerva verificării ulterioare se anulează, cu excepția situațiilor speciale reglementate expres de lege.
Împlinirea termenului de prescripție nu validează retroactiv formularul 112 și nu certifică exactitatea informațiilor declarate, declarația păstrându-și statutul de document fiscal depus și înregistrat, în timp ce efectul prescripției privește, în principal, posibilitatea stabilirii unor creanțe fiscale suplimentare pentru perioada prescrisă. Regimul corectării se diferențiază, la rândul lui, după natura informației, deoarece art. 105 din Codul de procedură fiscală reglementează corectarea declarațiilor de impunere, iar alin. (2) al aceluiași articol permite corectarea declarațiilor cu caracter informativ indiferent de perioada la care se referă.
Pentru perioadele prescrise, formularul 112 rămâne așadar un document din evidențele fiscale și un element documentar pentru analiza unor situații juridice, fără să permită eludarea efectelor prescripției asupra dreptului de stabilire a creanțelor, iar orice verificare ulterioară are datoria să precizeze obiectul, perioada fiscală vizată, natura informațiilor analizate și temeiul legal al demersului. Prescripția apare, prin urmare, ca un eveniment juridic cu efecte asupra dreptului de stabilire a creanțelor și asupra rezervei verificării ulterioare, lipsit însă de puterea de a transforma datele declarate în informații certificate.
Decizia ÎCCJ nr. 61/2025 și dreptul de a rectifica
Prin Decizia nr. 61 din 24 februarie 2025, pronunțată în procedura hotărârii prealabile la sesizarea Curții de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în perioada termenului de prescripție și atât timp cât rezerva verificării ulterioare nu a fost anulată, contribuabilul poate corecta declarația de impunere prin declarație rectificativă, inclusiv în privința mențiunilor relevante pentru materia impozabilă și pentru calculul creanței fiscale, cu o sferă care depășește erorile materiale sau formale.
Hotărârea clarifică regimul corectării declarațiilor cât timp dreptul de stabilire a creanțelor rămâne exercitabil și, citită împreună cu dispozițiile privind prescripția, confirmă că după împlinirea termenului Declarația 112 continuă să existe în evidențele fiscale, fără ca această existență să echivaleze cu validarea conținutului ei.
Probele alternative atunci când angajatorul a dispărut
Neconcordanțele descoperite în datele nominale după împlinirea prescripției fiscale cer o distincție între efectele prescripției și nevoia de a valorifica informațiile relevante pentru drepturile de asigurări sociale, deoarece formularul 112 conține, alături de obligațiile fiscale ale angajatorului, evidența nominală a persoanelor asigurate. Potrivit art. 8 din Legea nr. 360/2023, declarațiile nominale de asigurare constituie, împreună cu celelalte documente prevăzute de lege, elemente pentru stabilirea drepturilor de pensie, iar atunci când raporturile de muncă nu pot fi dovedite prin declarația nominală sau aceasta conține erori, iar angajatorul ori entitatea asimilată se află în imposibilitatea de a depune declarația rectificativă, pot fi valorificate alte acte doveditoare întocmite în condițiile legii.
Pentru angajatorul dizolvat, aflat în faliment, radiat sau împiedicat în alt mod să corecteze datele declarate, calea deschisă este valorificarea documentelor alternative prevăzute de legislația pensiilor, cu scopul stabilirii situației reale a persoanei asigurate, în limitele probelor admisibile și ale competențelor instituțiilor implicate, fără ca recunoașterea perioadelor lucrate să fie condiționată automat de o inspecție fiscală sau de recuperarea prealabilă a tuturor obligațiilor angajatorului. Informațiile din Declarația 112 se pot corobora, după caz, cu contractul individual de muncă și actele adiționale, cu carnetul de muncă pentru perioadele în care acesta constituie document relevant, cu statele de plată, cu adeverințele eliberate de angajator sau de deținătorul legal al arhivei, cu documentele privind plata drepturilor salariale și cu evidențele de personal, a căror valorificare revine instituției competente, potrivit procedurii aplicabile.
Corectarea informațiilor din registrul general de evidență a salariaților și corectarea datelor declarate fiscal prin formularul 112 au obiecte și regimuri juridice distincte, astfel încât rectificarea unei declarații fiscale lasă neatins registrul, după cum modificarea registrului nu rectifică, prin ea însăși, obligațiile fiscale declarate. Scopul demersului decide procedura, fiindcă stabilirea stagiului de cotizare ori corectarea evidenței persoanei asigurate cer valorificarea documentelor admisibile potrivit Legii nr. 360/2023 și sesizarea instituției competente, în vreme ce stabilirea unor creanțe fiscale suplimentare obligă organul fiscal să respecte termenul de prescripție și excepțiile din Codul de procedură fiscală.
Trei scenarii ale falimentului
Falimentul nu stinge retroactiv raportul de muncă și nu transformă munca prestată într-o perioadă inexistentă, deoarece procedura de insolvență privește patrimoniul debitorului și distribuirea activelor potrivit legii, în timp ce drepturile salariatului se examinează ca drepturi izvorâte din raportul de muncă și, totodată, ca drepturi de asigurări sociale.
În primul scenariu, societatea a încheiat contracte de muncă, a înregistrat salariații și a depus declarațiile nominale, dar a omis virarea contribuțiilor, situație în care datele declarate ușurează recunoașterea perioadelor și identificarea veniturilor, datoria fiscală a angajatorului rămâne distinctă, iar efectele asupra evidențelor individuale se verifică în raport cu legislația aplicabilă, fără promisiunea imprudentă a unei soluții automate și integrale.
În al doilea scenariu, societatea a omis declarațiile sau a declarat venituri incomplete, iar problema devine una de probă și de corectare a datelor, salariatul având posibilitatea de a solicita verificarea evidențelor la Casa Națională de Pensii Publice și la casa teritorială competentă, de a cere documentele disponibile de la lichidator sau de la administratorul judiciar, de a identifica operatorul autorizat care deține arhiva societății și, după caz, de a sesiza Inspecția Muncii sau organul fiscal.
În al treilea scenariu, activitatea a fost prestată fără forme legale, iar absența contractului, a înregistrării și a declarației nominale ridică dificultăți probatorii mult mai mari, dovedirea muncii putând cere documente indirecte, corespondență, plăți, evidențe de acces, declarații ori alte mijloace admise de lege, într-o procedură juridică în care recunoașterea perioadei se urmărește activ, fără a putea fi presupusă.
Riscul economic al insolvenței și riscul probator suportat de salariat aparțin unor registre diferite, fiindcă angajatul nu gestionează contabilitatea și declarațiile fiscale ale angajatorului, iar dispariția societății, pierderea arhivei ori lipsa datelor electronice îl obligă totuși să inițieze demersuri pentru a-și conserva drepturile. Discrepanța dintre responsabilitatea juridică a angajatorului și povara practică a probei justifică, prin urmare, o interoperabilitate reală între evidențele fiscale, cele de muncă și cele de pensii.
Sănătate, șomaj, indemnizații și limitele Fondului de garantare
Consecințele neexecutării obligațiilor sociale ating și alte prestații decât pensia pentru limită de vârstă, deoarece, în funcție de contribuția relevantă, de statutul persoanei și de legislația aplicabilă, neplata sau nedeclararea poate îngreuna confirmarea calității de asigurat, determinarea veniturilor relevante ori verificarea perioadelor necesare pentru anumite prestații, contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări sociale de sănătate și celelalte contribuții având reguli și efecte juridice diferite.
În materia asigurărilor de sănătate, constatarea că angajatorul a omis virarea unei sume nu echivalează automat cu pierderea imediată a accesului la servicii medicale, calitatea de asigurat fiind determinată de normele speciale și de datele din sistem, iar persoana care observă o neconcordanță poate solicita verificarea situației la casa de asigurări de sănătate competentă, păstrând documentele care dovedesc raportul de muncă. Indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă, maternitate sau alte prestații au condiții proprii de eligibilitate, legate de stagii de asigurare, venituri și documente justificative, astfel încât efectul unei nedeclarări se apreciază după legea specială, perioada relevantă și situația individuală.
Pentru indemnizația de șomaj, evidența raportului de muncă și condițiile legale de acordare rămân chestiuni separate, iar încetarea contractului, motivul încetării, stagiul relevant și documentele eliberate de angajator pot influența soluționarea cererii, documentele obținute de la lichidator, din arhivă ori de la instituțiile publice devenind esențiale în cazul unui angajator dispărut sau aflat în faliment.
Creanțele salariale restante urmează un regim distinct, reglementat de Legea nr. 200/2006 privind Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, care permite plata anumitor categorii de drepturi salariale în condițiile și limitele legale, fără a funcționa ca mecanism general de achitare a contribuțiilor sociale datorate de angajator, distincție pe care salariații o descoperă adesea abia în momentul în care așteptările lor juridice se dovedesc eronate.
Unde este Fiscul înaintea falimentului
Principiul contributivității leagă veniturile asigurate de prestațiile de pensie și se armonizează cu solidaritatea și cu protecția socială, iar atunci când angajatorul controlează declararea și virarea contribuțiilor, în timp ce salariatul nu poate verifica în timp real fiecare operațiune, transferarea integrală asupra acestuia a consecințelor neexecutării creează o disproporție între responsabilitate și capacitatea efectivă de control. Un sistem întemeiat pe contributivitate are, totodată, datoria de a păstra integritatea evidențelor și de a refuza echivalarea automată a oricărei afirmații privind munca prestată cu o perioadă contributivă, echilibrul fiind dat de proceduri de probă accesibile, de posibilitatea rectificării datelor și de recuperarea obligațiilor de la debitorul legal, fără renunțarea la verificarea realității raportului de muncă și a veniturilor.
Protecția salariatului lasă intacte obligațiile fiscale ale angajatorului și separă consecințele neplății de drepturile persoanei care a muncit legal, iar un sistem eficient ar identifica la timp contribuțiile declarate și neachitate, le-ar deosebi de munca nedeclarată și ar oferi căi de remediere înainte ca erorile să afecteze stabilirea pensiei sau accesul la alte prestații.
Rămâne întrebarea pe care această analiză o adresează direct administrației fiscale, anume cât mai poate duce bugetul de pensii atunci când recuperarea creanțelor începe abia după ce debitorul a dispărut. Bugetul suportă, în asemenea cazuri, două pierderi succesive, una imediată, prin sumele care nu mai intră în fond, și una amânată, prin drepturile pe care statul va fi chemat să le recunoască pe baza unor probe alternative, uneori după decenii, pentru perioade în care nu a încasat nimic.
Cooperarea dintre administrația fiscală, casele de pensii, Inspecția Muncii, agențiile pentru ocuparea forței de muncă și administratorii ori lichidatorii societăților, accesul la evidențe clare, corectarea rapidă a declarațiilor și păstrarea arhivelor alcătuiesc condițiile securității juridice a actului administrativ, însă eficiența lor se măsoară în primul rând prin capacitatea organului fiscal de a recupera obligațiile datorate bugetului înaintea falimentului sau a dizolvării unei entități, atunci când creanța mai are încă un debitor solvabil. Privit astfel, dreptul la pensie se dezvăluie ca un drept social a cărui exercitare depinde de validitatea evidențelor publice și de capacitatea instituțiilor de a împiedica mutarea asupra salariatului a consecințelor unor încălcări pe care acesta nu le-a controlat, dincolo de rezultatul aritmetic al unei formule de calcul.
Ce pot face salariatul și instituțiile
–Verificarea periodică a stagiului. Salariatul își poate consulta evidențele la Casa Națională de Pensii Publice sau la casa teritorială cu mult înaintea pensionării, atunci când erorile se mai pot corecta cu documentele firmei.
–Păstrarea documentelor personale. Contractul de muncă, actele adiționale, fluturașii de salariu, extrasele bancare și adeverințele devin probe alternative atunci când Declarația 112 lipsește sau este eronată.
–Demersuri rapide în caz de faliment. Documentele se solicită de la lichidator sau de la administratorul judiciar, iar arhiva se caută la operatorul autorizat care o deține, înainte ca urmele firmei să se piardă.
–Interoperabilitatea evidențelor. Datele fiscale, registrul general de evidență a salariaților și evidențele de pensii pot fi corelate automat, cu semnalarea timpurie a contribuțiilor declarate și neachitate.
–Recuperarea creanțelor înaintea insolvenței. Organul fiscal are tot interesul să acționeze cât timp angajatorul mai are patrimoniu, pentru ca bugetul de pensii să nu ajungă să recunoască drepturi pentru care nu a încasat contribuții.
